Emancipare= “4. Modernizare prin desprinderea de obiceiurile vechi “ (DEX Online)
Când Spiru Haret, ministru al învățământului în trei mandate totalizând zece ani, introducea la 1898 Legea învățământului secundar și superior și odată cu ea Bacalaureatul (era doar absolvent al Sorbonei) iar un an mai târziu era promulgata Legea învățământului profesional, el nu făcea doar reforme, el emancipa învățământul românesc. Când sub conducere lui s-a introdus Regulamentul pentru şcolile de adulţi în anul 1904 urmat de înființarea a mii de școli pentru adulți funcție de nivelul de pregătire și când a înființat biblioteci sătești și școli pentru țărănci sau a reorganizat și introdus școlile tehnice și profesionale, învățământul românesc nu doar se “reforma”, el se emancipa, se “moderniza desprinzându-se de obiceiurile vechi”. Trecuseră mai bine de 20 de ani de la obținerea independenței și România era acum o țară ce-și putea construi un destin propriu. Era timpul schimbării si se înțelegea necesitatea acestei modernizări.
Nu ar fi timpul ca acum , la peste 20 de ani de la ruperea cu sistemul comunist și la mai bine de 10 de la intrarea în Uniunea Europeană , învățământul românesc să se refacă prin emancipare? Nu ar fi cazul să se înceapă un adevărat proces de refacere amplu cu viziune și obiective clare nu prin revoluție, căci asta nu prea merge în educație și nu prin reforme, căci s-au încercat multe și deși au fost luate unele măsuri benefice, pe total s-a cam stagnat sau chiar lărgit distanță de modernitate?
Unde, sau de unde ar trebui început? Răspunsul ar fi: din mai multe locuri simultan, cu energie, cu programe de implementare având în spate atât un consens politic dar și o implicare directă a profesorilor, părinților și a elevilor . O să încerc să prezint câteva sugestii fără pretenția că ele ar epuiza paleta opțiunilor, însă cu convingerea că da, re-emanciparea este posibilă.
Știu, cei ce și-au pierdut speranța vor considera această încercare că fiind o naivitate sau o lipsa de înțelegere a realității românești.
Pe de altă parte, istoria arată că s-a putut atunci, cu același popor, cu aceleași mari decalaje față de vest și cu fel politicieni mai mult sau mai puțin mânați de intenții bune. Dacă s-a putut atunci, de ce nu s-ar mai putea din nou? Nici o nație nu este condamnată să rămână încremenită în pre-proiecte. Țări ca Polonia, Estonia sau Portugalia au acționat și reușit să reducă distanțele dintre sistemele lor de educație și cele din vest și chiar să le depășească.
Nici Spiru Haret și nici continuatorul sau, Constantin Angelescu nu erau “de capul lor”, ei aveau susținerea multor politicieni iar legile lor erau corelate cu etape de implementare. În același timp, marii pedagogi români (GG Antonescu, Vladimir Ghidionescu și mulți alții) erau școliți în Franța, Germania sau Elveția după care veneau și aplicau cele învățate în contextul românesc pe cadrul legislativ creat.
De aici încerc să pornesc acest simplu și umil apel. De la cei ce au pus bazele primei emancipării a învățământului românesc. De la valoarea fundamentală în care toți au crezut profund: demnitatea ca baza a formării și desăvârșirii caracterului.
Iar pentru a avea elevi demni este necesar ca învățătorul și profesorul să fie demni, numai astfel le pot ei insufla copiilor această valoare cheie a existenței individului în societate.
Iar acum să vedem, care ar fi câteva căi de reducere a decalajelor dintre învățământul românesc și cel modern, dovedit de practică a fi eficient (căci nu tot ceea ce este modern este neapărat și eficient), căi ce pot conduce simultan, direct sau indirect la crearea unui sistem social compus din cât mai mulți cetățeni demni.
Le voi schița asemenea laturilor unui hexagon, conectate între ele, cu individul în centru asemenea inelului benzenic al lui Kekule, în mișcare, flexibil și adaptabil cu speranța că într-un articol ulterior să pot detalia câteva dintre ele:
1.Trecerea de la un sistem de învățământ în care elevul să fie un participant pasiv la unul în care el să fie unul activ. Numai un elev implicat activ în procesul de învățare își va conștientiza rolul în societate, va vedea relevanța învățării pentru viața sa. Odată conștientizat și asumat un rol, un scop, o contribuție la ansamblu se poate vorbi de respect de sine și de demnitate. Georg Kerschensteiner, “părintele” învățământului vocațional (sau dual cum îi spunem acum) german atât de apreciat astăzi, spunea pe la 1905 că un elev nu trebuie să primească doar instrucția academică sau a deprinderilor pentru o anumită slujbă dar ar trebui să înțeleagă “importanta și semnificația slujbei sale în relație cu altele”. Doar astfel, copilul va înțelege cum talentul și aptitudinile sale pot avea un “rol eficient” în comunitate și în societate atât din punct de vedere profesional dar nu numai, dezvoltându-se astfel personalitatea sa morală. Astfel, pregătirea viitorilor profesori, programele școlare și structura curriculei și a activităților școlilor trebuie să includă componente obligatorii ce garantează implicatea activă a elevilor în procesul de învățare. Apoi sau simultan, evaluările să se facă in același spirit punându-se în aplicare recomandările raportului “România 2017 – Studii OCDE privind evaluarea şi examinarea în domeniul educaţiei”, realizat de UNICEF.
2. Cele două componente esențiale de care să depindă pregătirea viitoarelor cadre didactice să fie modulele de psiho-pedagogie și doua sesiuni de practica de câteva săptămâni în cel puțin două școli, făcându-se astfel “ucenicia” în școala cu un mentor, ucenicie care să cuprindă și predare efectivă. Evaluarea acestor ucenicii să se facă asemenea celor din universitățile ce pregătesc profesori în țările care au trecut deja la centrarea învățării-predării pe copil. Profesorii bine pregătiți la aspectul psiho-pedagogic (fără a neglija bineînțeles cunoașterea materiei) care au deja o bună practică în școli înainte de debutul propriu zis la catedră, au mai multe șanse de a avea încredere în menirea lor de formatori de caractere. Vor avea mai multe șanse de a avea o demnitate a profesiei pe care și-au ales-o. În același timp să se înceapă și apoi să se generalizeze, după modelul german sau englezo-american, calificarea dublă. Un profesor ce este calificat (poate prin masterat didactic) să predea două materii (fizică și chimie de exemplu; sau limba română și istoria) are șanse mult mai mari de a găși o slujba, se poate muta mai ușor de la o instituție de învățământ la alta, contribuind astfel și la creșterea încrederii că astfel va avea un cuvânt mai greu de spus în alegerea direcției propriului destin. Că să nu mai vorbim că de o calificare dublă ar beneficia chiar școala și sistemul educațional în general printr-o mai mare putere de adaptare a orarului și corelare cu normă didactică.
3. Schimbarea de paradigmă absolut necesară oricărui cadru didactic este intrarea în școală și la clasa, zi de zi și ora de ora cu convingerea că inteligența nu este fixă, că orice copil poate învăța și progresa , că el sau ea poate deveni “mai deștept”. Însăși idea de “deșteptăciune” și inteligență trebuie redefinită. Concluziile multitudinii copleșitoare de studii din domeniul neurologiei afirmă fără echivoc că neuroplasticitatea creierului poate fi unul dintre cei mai importanți aliați ai profesorului. Această îi dă acestuia speranța în progresul oricărui copil și îl va motiva să-și construiască lecțiile într-un mod nou cu gândul la importanța fiecărei minți și a fiecărui suflet din clasa. Învățarea schimbă creierul. Acest creier antrenat nu doar memorează fapte și date dar învață și despre el însuși. Cheia este ca elevul să reușească nu doar să înțeleagă ceea ce învață dar și cum învață. Donna Wilson and Marcus Conyers (2013) care au analizat amanunțit știința creierelui și impactul asupra învățatului consideră că metacogniția trebuie “predată explicit”, deci elevul învață cum să reflecteze și cum să-și înțeleagă propria minte prin antrenament și activități specifice la clasă. Încă din 2008 experți din șase țări au creat o nouă disciplină academică, Mintea, Creierul și Știință Educației (Mind, Brain and Education Science, MBE). IMBES, Internațional Mind, Brain and Education Society, publică o revista, peer-reviewed și time conferințe anuale. Cărțile scrise de persoane (cum ar fi Mary Helen Immordino-Young) ce înțeleg atât biologia cât și educația ce analizează plasticitatea creierului și impactul înțelegerii acesteia asupra învățării abundă în ultimii ani. Conectarea la aceste descoperiri ar trebui să devină o prioritate a celor ce se ocupă de pregătirea viitorilor profesori sau de pregătirea profesională a celor ce se află deja la catedră.
4. Iar acum la nivel de școală. Tare multe ar fi de spus, de la structura organizatorică până la relația cu autoritățile. În contextul sugestiilor de aici cea mai importantă depărtare de modernitate ,ușor observabilă, este lipsa autonomiei și a libertății atât a numirii directorilor dar și deprivarea lor de dreptul de a fi principalii decidenți în alegerea și angajarea profesorilor. Dacă profesorii ar fi pregătiți într-un sistem ce are componentele de la punctele 1,2,3 puse la punct, flexibilitatea puterii de decizie a directorilor și a conducerii școlii (căci decizia nu este chiar unilaterală) ar trebui să devină esențială pentru alegerea unei echipei ce poate avea un țel comun , care să înțeleagă cerințele și să lucreze împreună. Din nou, demnitatea profesorului ca profesionist ce are un loc unde este respectat și unde este nevoie de el, nu poate fi decât pozitiv afectată. De asemenea va avea de câștigat demnitatea de lider a directorului. Un lider adevărat, onest, demn dorește să aibă rezultate cu echipa sa. Odată ce are un cuvânt de spus în alegerea membrilor șansele de a-și pune în practică ideile cresc și odată cu el demnitate de lider.
5. Acesta este un punct de vedere ce va atrage multe comentarii negative și critici însă am văzut și trăit destul pentru a fi convins de importanța sa. Una dintre cele mai mari piedici pentru orice fel de schimbare către modernitatea învățământului este reprezentată de inspectorate. Ele ar trebui desființate. Această desființare nu include autoritățile de acreditare și de evaluare a activității școlii. Acestea sunt esențiale și există oriunde. Însă, o instituție de control ce nu are ca principal sau chiar unic scop, sprijinul profesorilor în a-și face mai bine meseria este complet demodată și anacronică. Cine nu crede poate consulta în voie sistemele din alte părți. Pur și simplu, “Inspectorate” nu există.
6. Banii, alocarea de fonduri, investițiile în educație; de aici probabil trebuie și început. Am lăsat-o la sfârșit însă pentru a o face să arate că o bază, ca ceva fără de care nici una dintre celelalte nu se poate desfășura poate nici chiar exista. Când un sistem este, fie și numai prin ceea ce arată rezultatele de la PISA sau TIMMS, atât de încet și neperformant, atunci primul lucru ce ar trebui făcut ar fi ca după o analiză corespunzătoare să se decidă de cât și unde este nevoie să se investească. Cum să vorbești de demnitate dacă îți îngheață degetele când scrii în clasă sau dacă trebuie să te duci în fundul curții la toaletă pe ploaie, lapoviță sau vânt?
Nici o țară vestică nu are asemenea decalaje între oraș și sat cum are România. Într-adevăr acestea existau și pe timpul lui Spiru Haret, însă în contextul de atunci progresele în învățământul rural au fost semnificative înainte de primul război mondial și între războaie. Anumite progrese s-au făcut și în timpul comunismului numai că apropierea s-a făcut mai ales către jos nu către sus. Cert este că cel puțin în faza inițială direcționarea resurselor financiare să fie făcută către școlile de la sate apoi către cele dezavantajate și sărace din mediul urban și abia după aceea către celelalte.
Citeate intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
