Obiectivul principal al lui Liviu Dragnea fost acela de intra în conflict explicit pe această temă cu președintele, ca parte a unei agende politice interne, nu acela de a propune o nouă poziționare strategică a țării pe o temă de mare impact. De aceea, preocuparea pentru respectarea procedurilor constituționale sau față de daunele potențiale de imagine în exterior nu au contat în nici un fel
Declarația lui Liviu Dragnea de la Antena 3 privind demararea demersurilor de mutare a ambasadei României din Israel la Ierusalim a părut să ia aproape toată lumea pe nepregătite. În realitate supriza nu ar fi trebuit să fie atît de mare. Liviu Dragnea avansa această posibilitate încă de la sfîrșitul anului 2017 cînd opina că “ar trebui să luăm exemplul Statelor Unite”, mai ales că, adăuga el, astfel se evită deplasarea permanentă a personalului de la Tel Aviv la Ierusalim unde se află practic toate instituțiile centrale ale statului Israel. Declarația de atunci venea la puțină vreme după ce România votase, alături de alte 34 de țări, să se abțină la votul din Adunarea Generală ONU care condamna decizia administrației Trump de a muta ambasada americană la Ierusalim, spre deosebire de marea majoritate a celorlalte state din UE, inclusiv Marea Britanie, Germania și Franța, care sprijiniseră demersul. La vremea respectivă, după vot, premierul Netanyahu i-a telefonat președintelui Klaus Iohannis pentru a-i mulțumi.
Iată însă că acum s-a trecut de la o simplă opinie la ceva mult mai concret, din moment ce guvernul pare să fi adoptat “un memorandum pentru declanșarea procedurilor în vederea transferului ambasadei la Ierusalim” după cum relatează AFP, citată de Le Figaro, deși purtătorul de cuvînt de la Palatul Victoria a refuzat să comenteze informația. Acum devine mai limpede și motivul vizitei la București a ministrului de externe adjunct al Israelului, Tzipi Hotovely. Care a plecat ulterior spre Praga, pntru că și guvernul ceh pare să aibă în vedere un demers similar. De altfel, imediat după anunțul făcut de Liviu Dragnea ea a transmis pe Twitter că decizia luată este “în spiritul întîlnirii de la București” și că “speră să vadă cît mai repede ambasada României la Ierusalim”.
Dacă ne uităm la maniera în care a reacționat Klaus Iohannis după anunțul televizat el nu pare să fi fost la curent nici cu scopul principal al venirii la București a dnei Tzipi Hotovely și nici cu rezultatul discuțiilor purtate cu acest prilej cu premierul Viorica Dăncilă care urmează să facă și ea o vizită peste cîteva zile în Israel. Ceea ce înseamnă în mod clar că președintele s-a aflat în afara buclei de comunicare pe acestă temă pe care Dragnea & co au abordat-o în discuții de mai multă vreme cu partea israeleană. Un lucru anormal, pentru că e vorba de o decizie cu implicații majore, dar care nu ar trebui să mire nimeni ținînd cont de amosfera politică generală din România. Multe din acuzele la adresa lui Liviu Dragnea pleacă de la reproșul că a luat o decizie majoră, chiar dacă nu neapărat greșită, “pe genunchi”, fără a respecta procedurile constituționale, deci fără a se consulta cu președintele, creînd astfel mari probleme de percepție a țării pe plan internațional. Numai că nu a fost deloc o decizie pe genunchi, a fost una atent calculată, după cum se vede și din detaliile expuse mai sus, partea finală a unui proces început cu cîteva luni în urmă. Iar obiectivul principal a fost exact acela de intra în conflict explicit pe această temă cu președintele, ca parte a unei agende politice interne, nu acela de a propune o nouă poziționare strategică a țării pe o temă de mare impact. De aceea, preocuparea pentru respectarea procedurilor sau față de daunele potențiale de imagine nu a contat în nici un fel, au fost trecute la capitolul “pierderi colaterale”.
Enumerînd motivele care au dus la această decizie Liviu Dragnea a vorbit despre “enorma sa valoare simbolică”, căci “Israelul are o influență importantă pe plan internațional”, și de “marea valoare a gestului pentru administrația americană”. Mai ales ultimul motiv devoalează destul de limpede rolul major pe care l-au jucat în luarea acestei decizii considerații care țin de agenda politică internă, miza principală fiind aceea de a îmbunătăți semnificativ imaginea PSD în relația cu America, care de multă vreme a avut reticențe majore față de acest partid și a criticat, de regulă dur, inițativele politice ale acestuia din zona justiției. Din acest punct de vedere, probabil un cuvînt important în elaborarea acestei strategi l-au avut consultanții politici ai liderului PSD, care provin din Israel.
Declarația lui Liviu Dragnea a avut imediat ecou pe plan internațional fiind preluată de marile agenții de presă, de la Reuters și AFP la Bloomberg, de presa europeană și cea americană. A fost, de pildă, menționată de Breitbart, un canal media online entuziast pro-Trump, urmărit cu sfințenie la Casa Albă alături de Fox News. Și, previzibil, au fost reacții extrem de favorabile în Israel, și în zona politică și în mass media. Joia trecută premierul Netanyahu a anunțat, de altfel, că țara sa poartă “discuții serioase” cu cel puțin 6 țări care doresc să-și mute ambasadele la Ierusalim. Și e de presupus că România se află printre ele din moment ce dna Hotovely a ținut să vină la București. Pentru primele zece care o vor face Netanyahu anunțase deja anterior că vor exista facilități speciale de sprijin.
Mutarea politică a lui Liviu Dragnea este una abilă care îl pune in reală dificultate pe KlausIohannis, obișnuit să navigheze în ape călduțe. El reușise pînă acum să întrețină simultan bune relații și cu Washington-ul și cu Bruxelles-ul, ceea ce nu e neapărat foarte simplu avînd în vedere falia transatlantică tot mai adîncă. Abținerea de la ONU a fost consemnată pozitiv la Washington și Ierusalim fără a deranja excesiv capitalele importante din Europa. Acum însă e vorba de cu totul altceva. România ar fi prima țară din UE care defectează de la poziția oficială a Bruxelles-ului, un gest care ar avea, așa cum spune și Liviu Dragnea, o reală relevanță simbolică. De unde și reacția promptă venită de la Bruxelles care reitera faptul că “toate ambasadele țărilor membre se află la Tel Aviv”. Pe Liviu Dragnea astfel de critici îl afectează destul de puțin. Oricum relațiile PSD și ale sale personal cu organismele europene sunt destul proaste. Este o direcție pe care nu poate puncta în nici un fel. Dragnea este desigur conștient că în implementarea demersului nu poate trece din punct de vedere constituțional peste președinte, care a și anunțat între timp că poziția României nu se va schimba în acestă privință, însă el îl pune astfel pe Klaus Iohannis într-o poziție ingrată care îi șubrezește în mod evident relația cu administrația Trump.
Liviu Dragnea și colegii săi din PSD mizează pe trei beneficii importante ca urmare a acestei mutări politice. Primul este acela că speră că frontul extern Washington – Bruxelles de susținere a DNA și a Codruței Kovesi pînă acum unit, chiar și după schimbarea de administrație de la Casa Albă, se va șubrezi. Deși Donald Trump, care se plînge frecvent că e tratat incorect de structurile din justiție (vorbește despre o adevărată “vînătoare de vrăjitoare”) și către serviciile secrete, nu e probabil deloc preocupat de bătălia politică legată de lupta anticorupție din România, instituțional, prin ambasada de la București, America a continuat să susțină, și după schimbarea de administrație de la Washington, partenerii autohtoni tradiționali din trecut, din zona politică și din structurile de forță. De acum înainte va fi însă probabil mai complicat ca, în contextul demersului guvernului sub bagheta lui Liviu Dragena, Ambasada USA de la Bucuresti să rămînă fel de vocală în defavoarea actualei puteri în condițiile în care partidul lui Liviu Dragnea sprijină pe față poziția americană pe o temă sensibilă spre deosebire de Klaus Iohannis care merge pe varianta contrară. Ceea ce ar putea afecta și poziția președintelui român de interlocutor privilegiat în relația cu Statele Unite, un al doilea beneficiu potențial pentru Liviu Dragna. În fine, devine acum dificil să mai etichetezi PSD drept un partid anti-occidental, cu simpatii pro-rusești. În paranteză fie spus, în sine eticheta de “pro-occidental” este lipsită de substanță din cauza marilor diviziuni transatlantice. Sigur, rămîne de văzut dacă aceste așteptări ale PSD și ale lui Liviu Dragnea se vor împlini, însă ele vor avea totuși ecouri semnificative pe plan internațional. Și, evident, cacofonia politică de la București va afecta în chip negativ percepția externă a țării, mai ales în interiorul UE.
Administrația Trump va privi însă cu siguranță cu satisfacție orice tensiuni în interiorul Uniunii Europene, o structură care nu este deloc privită cu simpatie la Washington. Nu e un secret că o serie de oameni cheie din anturajul lui Donald Trump, mai ales Steve Bannon, au sperat ca Brexitul să ducă la un proces de dezagregare a Uniunii Europene. Cît despre Israel, relațiile acestuia cu Bruxelles-ul, care a adoptat în repetate rînduri în trecut o linie explicit pro-palestiniană, sunt notoriu reci. De pildă, anul trecut, un fost ambasador al Israelului în America, Michael Oren, a criticat acid o decizie a UE de a cere să fie etichetate ca atare produsele din Israel fabricate în Iudeea, Samaria și Înălțimile Golan, observînd că “există peste 200 de dispute teritoriale în lume dar UE nu a luat decizia de a marca explicit și produsele originare din Tibetul ocupat de China sau pe cele din partea de Cipru ocupată de Turcia”. În 2015 s-a ajuns pînă acolo ca ministrului de externe suedez, Margot Wallstrom, să i se spună că nu este binevenită în Israel, unde avea programtă o vizită, după ce guvernul de la Stockholm luase decizia de a recunoaște unilateral statul palestinian. Ce să mai vorbim de declarațiile vădit ostile, chiar cu accente antisemite, la adresa Israelului făcute de Jeremy Corbyn, liderul Partidului Laburist, un posibil viitor prim ministru al Marii Britanii.
Dar, dincolo de aceste considerații, cum ar trebui privită ideea în sine de mutare a ambasadei la Ierusalim? Majoritatea observatorilor avizați, inclusiv fostul președinte Traian Băsescu, o consideră o mare greșeală. Se dau diverse argumente în acest sens. Primul face trimitere la poziția Bruxelles-ului în această chestiune Însă în realitate nu există o politică externă comună europeană. Sunt desigur multe situații în care se ajunge la consens dar și altele în care țările acționează prin prisma interesului propriu, ca atunci cînd Grecia și Ungaria au blocat adoptarea unor declarații critice ale UE la adresa Chinei. Ce să mai vorbim de politica energetică care numai comună nu e.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
