Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Despre depresie, câteva observații

de Mircea Toplean     Contributors.ro
Duminică, 22 aprilie 2018, 8:59 Actualitate | Opinii


Mircea Toplean
Foto: Arhiva personala

Depresie este  cuvântul tehnic pe care îl folosim atunci când ne referim la fragilitate neuronală, psihică, emoțională, socială și fizică. Este experiența fragilității într-o lume ostilă, în care viitorul nu există, iar prezentul este  neplăcut sau chiar împovărător.

Ceea ce numim astăzi depresie a fost mai întâi melancolie. Pentru Hippocrate, melancolia era cauzată de un fel de tulburare umorală (exces de bilă neagră) și era responsabilă pentru un spectru larg de probleme psihice și fizice. Aristotel, după ce întocmește o listă cu personalități remarcabile care sufereau de melancolie, ajunge la concluzia opusă: excesul de bilă neagră conferă superioritate.

Între extremele acestea de abordare a melancoliei, pe parcursul a mai bine de 2000 de ani, au fost adunate toate comportamentele, trăirile și sentimentele posibile, făcând din melancolie una dintre cele mai încăpătoare metafore: hemoroizi (iată!), ulcer, dizenterie, erupții de piele, probleme pulmonare, mânie, schizofrenie, paranoia, epilepsie, păcat, suferință inocentă, îndepartare de Dumnezeu, contactul cu Sinele, autenticitate sau alienare, înzestrare artistică sau intelectuală, degradare sau senzualitate, cauza rebeliunii ori rebeliunea însăși.

Sociolog german Wolf Lepenies (care se bucură de mai puțină expunere decât ar merita), considera că utopiile erau replici elaborate date teoriilor depresiei. Robert Burton, in Anatomy of Melancholy, propunea Angliei secolului al XVII-lea un regim utopic reglementat de câteva reguli simple și clare care ar fi trebuit să fie respectate de toata lumea. Unde politica e bine organizată, depresia nu se răspândește… În Franța aceluiași secol, pe de altă parte, utopia era de sens opus: natura, singurătatea, contemplația, individualismul erau cele vindecătoare.

Ceea ce noi îndeobște numim “specialiști” (geneticieni, neurologi, psihiatri, psihoterapeuți, chiar psihanaliști) au încercat, cu posibilități și instrumente specifice, să îngusteze această metaforă până la proporțiile care i-ar fi permis să exprime (sau aproximeze) pragmatic realitatea patologică vizată. Se puteau formula astfel explicații rezonabile despre cine, dar mai ales de ce este depresiv. În funcție de asta se și puteau propune soluții mai mult sau mai puțin viabile.

S-a întamplat însă – și continuă să se întâmple – un lucru curios: această metaforă nu se lasă îngustată. Ea tinde, natural, să rămână vastă și ambiguă, adică greu de “soluționat”.

Putem să presupunem că acest lucru se întâmplă pentru că în discuție este luată suferința umana însăși, singurul garant al realității obiective; dar mai ales pentru că această metaforă se dorește a fi și un răspuns, o soluție la suferință.

Astfel, atâta timp cât există suferință – și nu avem niciun motiv să credem că ea va înceta vreodata – omul va încerca să o înțeleagă și să o explice. Cum orice explicație este fatalmente insuficientă, apar mereu revizuiri, adăugiri, aduceri din condei și, evident, supradimensionări.

Nu doresc să indic toate formele recente de lărgire sau de ambiguizare a acestei străvechi metafore. Mă voi limita la două dintre ele.

Prima vine dinspre specialiști, adică dinspre acei oameni care, prin munca lor de cercetare, prin practică și decizii profesionale, influențează direct criteriile și politicile de administrare a resurselor alocate sănătății, dar și a sensurilor acesteia.

În DSM V (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, the 5th ed.) sunt recunoscute nouă simptome specifice depresiei. Pentru stabilirea diagnosticului e nevoie de manifestarea efectivă a cel puțin cinci dintre acestea.

Există, se pare, 125 de combinații de simptome care ar putea conduce la un diagnostic de depresie. Dacă la acest număr uriaș de combinații prin care poți “încasa” acest diagnostic adăugăm și reducerea perioadei “corecte” de doliu la doar două săptămâni (perioadă dincolo de care suferința îndoliatului este arondată depresiei), evitarea diagnosticului – pentru cine și-ar propune asta – devine o adevărată provocare actoricească. Puțini scapă nediagnosticați.

Esența acestei observații este următoarea: modelul explicativ (“metafora”, cum îi spuneam) care circumscrie ceea ce noi numim “depresie” tinde să nu mai lase loc unui model al normalității.

Așadar, care e până la urmă “norma”? Această întrebare (și răspunsul pe care ea îl cere) definește  în mare măsură lumea de azi și problemele ei specifice. Nu elaborez aici fiindcă observațiile de acest tip ar depăși cu mult miza articolului meu.

Cea de a doua formă recentă de lărgire a metaforei noastre vine dinspre non-specialiști, adică dinspre acei oameni care consumă, vehiculează și întrețin percepțiile comune. Acestea se așează natural în “filozofii de viață” mai mult sau mai puțin “bune”. Mă refer aici la noi toți, cei care beneficiem de resurse cum ar fi: servicii medicale, medicamente, concedii medicale, înțelegerea și susținerea apropiaților, empatie față de cunoscuți sau necunoscuți aflați la ananghie, degrevarea de responabilități mari și mici, eliberarea de vinovății mari și mici, iar lista poate fi mereu extinsă.

Nu e greu, în acest context, să ne dăm seama de ce boala (vulnerabilitatea în general) poate fi una dintre cele mai profitabile soluții existențiale. Cei care, cum e cazul meu, au lucrat în asistență socială, cunosc foarte bine această realitate.

Așadar, pe de o parte, aflăm că putem obține foarte ușor diagnosticul de depresie, pe de altă parte, dacă tot l-am obținut, se pare că putem valorifica această “achiziție”. Se vede cu ochiul liber cum prinde contur o filozofie de viață care are în centru eliberarea de putere (putință) și de corolarul ei: responsabilitatea.

Numai că avantajele pe termen scurt sunt extrem de costisitoare, pentru că ne-putința, oricât de profitabilă în prezent, distruge – pe termen lung – sentimentul de valoare personală. Or această pierdere este una dintre cele mai consistente cauze ale depresiei. Aș menționa aici că există autori care consideră ca abuzul în copilărie, experiențele traumatice de orice fel, sunt cauze ale depresiei tocmai pentru că distrug acest sentiment al valorii personale.

În consecință, problema este nu dacă depresia este boală – pentru că în mod cert este; problema nu e dacă sunt bune antidepresivele – pentru că sigur sunt bune în anumite cazuri (chiar dacă, indiferent de ce pretinde psihiatria, se știu foarte puține lucruri despre mecanismul biochimic pe care îl pun în mișcare și despre consecințele lor pe termen lung.) Problema nu este nici dacă depresia are o componentă genetică – pentru că se știe deja că apare pe niște vulnerabilități genetice (Kenneth Kendler, psihiatru cu cercetări de pionerat în genetica psihiatrică, arăta încă din anii ‘90 că în depresia severă componenta genetică este de 35-40 %).

Problema de bază este cu totul alta: care este tipul de retorică pe care îl practicăm în legatură cu depresia si cu depresivii? Vorbim doar despre cauzele si despre traseul biochimic al depresiei? Sau și despre cauzele și despre traseul ei existențial? Există depresie în general? Sau există depresii minore și depresii majore? Pe scurt, retorica noastră este una justificativă și de-responsabilizantă sau una realistă și responsabilizantă?

Spuneam mai sus că omul depresiv nu are viitor. Să nu ai un viitor înseamnă să nu-l poți concepe. Pentru a-l concepe, însa, ai nevoie de o bază, mai exact, de sentimentul și conștiința posibilităților tale reale: potențialul țintește spre viitor. Numai că potențialul e “inactiv” dacă nu-l recunoști, dacă nu îndrăznești sau nu ești încurajat să-l recunoști.

Ce te face depresiv până la urmă? O biochimie defavorabilă. Ai tu vreo vina? Nicidecum. Care e soluția? Medicamentul cutare. Cine ești tu de fapt? Omul care trăiește cu ajutorul unei pilule mici. Îți place viața asta? Deloc. Să dai unui om depresiv curajul de a-și schița un viitor însemnă să pui atent, dar ferm, piciorul în zonele sensibile (dar tari) ale ființei sale.

Am aici în vedere nu neapărat formele concrete prin care se poate face asta, ci discursul și atitudinea de fond pe care noi toți, ca societate, o avem față de depresie și depresivi. Noi toți facem din om ceea ce vrem de fapt să vedem în el…

William James (1842-1910), strălucit filozof și psiholog american, a suferit de depresie severă foarte mulți ani. Era incapabil să facă cele mai simple lucruri. Avea insomnii, dureri de spate și nenumărate alte boli.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






















1110 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version