Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Deficitele gemene şi viabilitatea politicii economice

de Silviu Cerna     Contributors.ro
Vineri, 20 aprilie 2018, 11:40 Actualitate | Opinii


Silviu Cerna
Foto: Arhiva personala

Expresia “deficite gemene” (twin deficits) a fost folosită iniţial pentru a descrie situaţia apărută în SUA în perioada 1981-1998 – situaţie caracterizată prin coexistenţa unor mari deficite bugetare şi ale balanţei comerciale. O asemenea situaţie a existat însă în epocă şi în alte ţări dezvoltate, cum ar fi: Australia, Marea Britanie, RFG etc. În urma crizei financiare recente, deficitele gemene ale unor ţări din zona euro (Grecia, Porugalia, Irlanda, Italia şi Spania) au devenit o preocupare majoră pentru responsabilii politici. Situaţia este qvasimilară în regiunea mediteraneeană şi în Orientul Mijlociu, unde tensiunile sociale, politice şi militare au agravat şi mai mult o situaţie economică deja degradată. În fine, deficitele gemene au reapărut în ultima perioadă în România.

Deficitul balanţei comerciale (diferenţa dintre importuri şi exporturi) apare în situaţia în care deficitul bugetului de stat (diferenţa dintre cheltuielile şi veniturile publice) nu este acoperit prin economii private mai mari decât învestiţiile:

B = (X-M) = (S-I)+(T-G) (1)

unde: B-soldul balanţei comerciale; X-exportul; M-importul; S-economii; I-investiţii; T-venituri bugetare; G-cheltuielile bugetare.

Analiza acestei relaţii se bazează pe conceptul de “absorbţie internă” introdus în ştiinţa economică de S. Alexander. Contribuţii importante la studiul fenomenului desemnat prin acest concept au avut, de asemenea, J. Black şi H. Johnson. După cum arată aceşti autori, volumul exporturilor şi al importurilor unei ţări depind de cantitatea de bunuri şi servicii produse de ţara respectivă. La rândul său, deficitul (excedentul) balanţei comerciale are efect negativ (pozitiv) asupra venitului naţional prin mecanismul cunoscut sub denumirea de ,,multiplicatorul comerţului exterior’’

Relaţia de definiţie a absorbţiei este:

A=C+I+G (2)

unde, pe lângă notaţiile anterioare, A-absorbţia, iar C-consumul.

Ca urmare,  relaţia (1) poate fi adusă în forma:

B=Y-A (3)

unde: Y-venitul naţional.

Relaţia (3) are avantajul că arată că deficitul balanţei comerciale, B<0, apare atunci când absorbţia, A, este mai mare decât venitul naţional, Y. În acest caz, valoarea netă a economiilor naţionale, (Y-A), este o mărime negativă, iar acest deficit financiar macroeconomic este finanţat de străinătate prin investiţii directe şi de portofoliu, credite şi alte transferuri de capital. Având în vedere că balanţa comercială are cea mai mare pondere în balanţa plăţilor curente (care cuprinde în plus veniturile primare şi secundare), cele de mai sus sunt valabile mutatis mutandis pentru deficitul contului curent al balanţei de plăţi (diferenţa dintre plăţile curente către şi încasările curente din străinătate).

Posibilitatea coexistenţei acestor două tipuri de deficite – deficitul bugetar şi deficitul balanţei comerciale/contului curent – este confirmată de numeroase studii empirice. Cu toate acestea, problema legăturii cauzale dintre variabilele respective nu este încă elucidată. Riguros vorbind, această problemă nici nu poate fi rezolvată pe baza relaţiilor de mai sus, deoarece acestea sunt, de fapt, identităţi. Cu toate acestea, în prezent, în literatură există un larg consens că deficitul bugetului de stat este cel care cauzează deficitul comercial/contului curent, nu invers.

Astfel, în literatură se arată că principalii factori macroeconomici care determină amplificarea şi persistenţa deficitului balanţei comerciale/contului curent sunt creşterea deficitului bugetar şi reducerea economiilor private (i.e., creşterea consumului privat). Un alt factor cu acţiune în aceleşi sens este politica monetară, deoarece creşterea cheltuielilor bugetare poate fi determinată, într-o anumită măsură, de deprecierea monedei provocată în mod premeditat în scopul diminuării deficitului contului curent. Pe de altă parte, politica monetară restrictivă duce la creşterea ratei dobânzii nominale şi reale, la intrări de capital şi la o apreciere a monedei naţionale susceptibilă să frâneze exporturile şi să stimuleze importurile, ceea ce duce la creşterea deficitului extern. După unii autori, acest mix de politici economice – caracterizat printr-o politică fiscală relaxată şi o politică monetară restrictivă – este cauza cea mai importantă şi mai frecventă a deficitului contului curent.

În celelalte cazuri, deficitul contului curent este provocat de unii factori ad hoc: reducerea exporturilor ţării respective ca urmare a crizei datoriilor externe ale ţărilor partenere, încetarea creşterii preţurilor internaţionale ale materiilor prime, gazelor naturale, petrolului etc., exportate de ţara în cauză, efectul aşa-numitei ,,curbe J’’ etc.

În ceea ce priveşte deficitul bugetului României, acesta s-a redus în anii 2013-2015, însă deficitul contului curent s-a menţinut. După cum rezultă din din tabelul de mai jos, începând cu anul 2016, deficitul bugetar a crescut, ceea ce a determinat majorarea deficitului contului curent.

%PIB 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018p
Deficitul bugetar -5,4 -3,7 -2,1 -1,4 -0,8 -3,0 -3,0 -3,0
Deficitul contului curent -4,9 -4,9 -3,6 -2,2 -1,0 -1,3 -3,4 -

Conform celor arătate anterior, o asemenea situaţie este asociată cu politica fiscală discreţionară. Într-adevăr, la începutul anului 2017, în România au fost reduse impozitele indirecte (în special cota TVA cu 1pp.), iar în ianuarie 2018 a fost redusă cota impozitului pe profit de la 16% la 10%. Pe de altă parte, au crescut cheltuielile publice, în principal ca urmare a majorării semnificative în 2017 şi 2018 a salariilor din sectorul public, deşi impactul fiscal al acestei măsuri a fost compensat parţial de trecerea contribuţiilor la asigurările sociale în sarcina angajaţilor (ianuarie 2018). De asemenea, guvernul a decis o creştere importantă a pensiilor de limită de vârstă (iulie 2017) şi a promis o nouă creştere a acestora (iulie 2018). Ca urmare, deficitul structural a crescut în 2016 peste obiectivul pe termen mediu de 1% din PIB. Cu toate acestea, atât bugetul anului 2017, cât și bugetul anului 2018 au prevăzut un deficit bugetar de cca. 3% din PIB, ceea ce implică o deteriorare suplimentară a deficitului bugetar structural la peste 4% din PIB (i.e., mult mai mare decât plafonul de 1% din PIB prevăzut de ,,Pactul european de stabilitate și de creștere’’). În plus, cele două modificări ale bugetului efectuate în 2017 (septembrie și noiembrie) au încălcat regulile care interzic majorarea plafoanelor deficitului primar în cursul anului fiscal, precum și normele care interzic creșterea cheltuielilor de personal și a cheltuielilor publice totale în cursul anului fiscal. Ca urmare, Consiliul UE a declanşat în iunie 2017 procedura de deficit excesiv pentru România.

În aceste condiţii, deficitul contului curent al României a crescut din nou în 2017 la 3,4% din PIB, şi cu toate că, în anul respectiv, acest deficit s-a aflat sub limita de atenţie de 4% din PIB, el a devenit al treilea din UE şi cel mai mare din Europa Centrală şi de Est. Astfel, în timp ce majoritatea ţărilor din UE profită de conjunctura economică excelentă pentru a-şi reduce deficitele – bugetar, comercial şi al contului curent  –, România şi le majorează puternic: 3% din PIB deficit bugetar, peste 4% din PIB deficit structural, 7% deficit comercial (în creştere cu 30%, an/an) şi 3,4% din PIB deficitul contului curent. În contrast cu politicile majorităţii guvernelor europene, politica fiscală a guvernelor române din ultimii ani a transformat, aşadar, România în ţara europeană cea mai expusă la pericolul insolvenţei în eventualitatea unei noi crize.

Pentru a arăta modul în care politica economică poate rezolva într-o anumită măsură această gravă problemă, ne folosim de figura de mai jos.

În această figură, valoarea netă a economiilor naţionale sau “tezaurizarea” (definită, de obicei, ca fiind variaţia cererii de monedă, adică modificarea stocurilor de monedă deţinute de agenţii economici) este o funcţie pozitivă de venit:

NS=(S-I)=f(Y), f’>0 (4)

Aceasta, deoarece investiţiile private şi cheltuielile bugetare sunt mărimi autonome; ca urmare, pe măsură ce veniturile cresc, economiile private şi veniturile bugetului cresc şi ele.

Mărimea exporturilor nete este o funcţie negativă de venit:

NX=(X-M)=g(Y), g’<0 (5)

deoarece importurile cresc pe măsură ce cresc veniturile, iar volumul exporturilor este o mărime autonomă.

După cum rezultă din f igura de mai sus, echilibrul intern serealizează în punctul A, în care nivelul venitului naţional este Y1. În acest punct,balanţa comercială înregistrează însă un deficit. Şi este evident că investitorii străini nu vor finanţa la infinit aceste deficit: de aceea, este necesar ca politica economică să încerce să corecteze deficitul respectiv.

În condiţiile în care nivelul preţurilor este dat, o măsură de politică economică ce poate fi adoptată este deprecierea monedei naţionale. Această măsură stimulează exporturile şi descurajează importurile, iar, ca urmare, funcţia care exprimă exportul net, NX, se deplasează în poziţia NX2. Deoarece se presupune că atât nivelul Y1 al venitului naţional, cât şi nivelul Y2 corepund ocupării depline a mâinii de lucru, rezultă că în punctul Y2 se realizează atât echilibrul intern, cât şi echilibrul extern al economiei.

Să presupunem însă că, în punctul A, economia începe să crească, iar venitul naţional se apropie de nivelul Y1; în aceste condiţii, deprecierea monedei determină creşterea cererii agregate. Ca urmare, în acest caz, are loc creşterea nivelului preţurilor şi reducerea competitivităţii externe, ceea ce face ca dreapta NX să se deplaseze în poziţia NX3. Pe de altă parte, creşterea preţurilor determină reducerea valorii reale a averilor agenţilor economici, ceea ce îi determină să economisească pentru a-şi readuce averile la nivelul dorit. Ca urmare, dreapta NS se deplasează în poziţia NS1.

Pe termen lung, dreptele NX şi NS ajung să se intersecteze în punctul Y1 chiar şi fără intervenţia politicii economice.

În modul acesta, în economia deschisă se manifestă un fenomen asemănător cu cel cunoscut sub denumirea de ,,efectul disponibilităţilor băneşti reale’’, ,,efectul-avere’’ sau “efectul Wicksell -Pigou”. Acest fenomen a fost descris în 1898 de către K. Wicksell şi în 1911 de către I. Fisher. Ulterior, aspectele micro şi macroeconomice ale mecanismului respectiv au fost elucidate de A. C. Pigou şi de D. Patinkin.

Acest concept exprimă ideea că creşterea valorii reale a cantităţii de monedă deţinute de agenţii economici sporeşte averea agenţilor economici şi că, simţindu-se mai bogaţi, aceştia vor consuma şi vor investi mai mult. O formă de manifestare a acestui fenomen este că mişcarea preţurilor determină revenirea economiei în starea de echilibru – intern şi extern –, iar aceasta fără să fie necesară aplicarea unei politici monetare sau a unei politici fiscale “active” (şi, desigur, nici deprecierea monedei).

Dimensiunea externă a efectului disponibilităţilor băneşti reale declanşat  de deprecierea monedei – creşterea preţurilor determină creşterea economisirii, ceea ce diminuează absorbţia internă şi îmbunătăţeşte situaţia balanţei comerciale – a fost analizat pe larg în anii ’50 de S. Alexander. Evidenţierea aspectului extern a acestui efect a anticipat şi pregătit argumentele susţinătorilor abordării monetare a balanţei de plăţi, după care dezechilibrul relaţiilor economice şi financiare externe ale unei ţări este o reflectare a dezechilibrului pieţei sale monetare.

Într-adevăr, teoria absorbţiei este contradictorie, deoarece, pe de o parte, această teorie recunoaşte necesitatea restabilirii echilibrului real, care a fost perturbat de creşterea preţurilor cauzată de deprecierea monedei, iar pe de altă parte, ignoră reducerea ofertei de monedă determinată de diminuarea deficitului balanţei de plăţi în urma deprecierii monedei. În plus, ,,efectul-avere’’ are nevoie de anumit timp pentru a se manifesta.

De aceea, în practică, guvernele încearcă să corecteze deficitul balanţei comerciale şi să evite inflaţia prin adoptarea unei anumite combinaţii între politicile de reorientare a cheltuielilor şi politicile de reducere a acestora. Politicile de reorientare a cheltuielilor determină deplasarea cererii dinspre bunurile provenite din import spre bunurile produse în interiorul ţării respective. Pentru aceasta, cea mai bună măsură este deprecierea monedei naţionale, însă adesea se utilizează şi alte instrumente, cum ar fi: taxele vamale, contigentele, licenţele etc. Politicile de reducere a cheltuielilor determină scăderea absorbţiei interne. Ele constă în creşterea ratei dobânzii, creşterea impozitelor, reducerea cheltuielilor bugetare etc. În figura de mai sus, reorientarea cheltuielilor deplasează funcţia NX1 direct în poziţia NX3, iar reducerea cheltuielilor deplasează funcţia NS1 direct în NS2. În modul acesta, ocuparea completă a mâinii de lucru şi echilibrul balanţei comerciale se realizează fără inflaţie.

Abordarea monetară a balanţei de plăţi a apărut ca o reacţie la limitele teoriei absorbţiei. Această abordare consideră că ajustarea balanţei de plăţi este un fenomen monetar. Ca urmare, reprezentanţii acestei orientări (R. Mundell, M.Whitman, R. Dornbusch etc.)  analizează evoluţia balanţei de plăţi în termenii specifici analizei monetare: cererea şi oferta de monedă.

Legătura dintre balanţa de plăţi şi oferta de monedă a fost evidenţiată încă de D. Hume, care, la jumătatea secolului XVIII, a arătat că în cazul în care o ţară se află într-un regim de cursuri fixe, ea nu-şi poate controla oferta de monedă, care devine o mărime endogenă.

Pentru a explica acest lucru, să presupunem că banca centrală sporeşte oferta de monedă (de exemplu, cumpărând titluri de stat prin operaţiuni open market). Efectul probabil al acestei politici este creşterea preţurilor interne ale bunurilor şi activelor financiare, ceea ce determină orientarea rezidenţilor spre piaţa internaţională, unde bunurile şi activele financiare sunt relativ mai ieftine. Ca urmare, va apare un deficit al contului curent şi, eventual, un defict al contului de capital (,,fuga capitalurilor’’). În condiţiile în care cursul de schimb este fix, banca centrală va fi nevoită să vândă valută prelevată din rezervele sale internaţionale pentru a menţine cursul de piaţă la nivelul cursului oficial. Cu alte cuvinte, în timp ce efectul operaţiunilor open market este creşterea ofertei de monedă, vânzarea de valută urmăreşte, dimpotrivă, reducerea masei monetare. În anumite condiţii, oferta de monedă revine la nivelul său iniţial, iar banca centrală sfârşeşte prin a înlocui în portofoliul său activele externe cu titluri autohtone. Pe scurt, fenomenul este următorul: creşterea ofertei de monedă determină reajustarea structurii portofoliului agenţilor economici şi modificarea preţurilor activelor financiare. La început, rata dobânzii scade, moneda se depreciază puternic (overshooting), iar titlurile autohtone sunt înlocuite cu titluri străine. Pe termen scurt, deoarece averea agenţilor economici se reduce, aceştia îşi sporesc economiile, cee ce duce la apariţia unui surplus al contului curent şi la aprecierea monedei naţionale. Pe măsură ce averea agenţilor economici ajunge la nivelul dorit de aceştia, rata economisirii se reduce, surplusul contului curent se diminuează, iar aprecierea monedei naţionale încetează. Pe termen lung, acumularea de titluri stăine resuscită dorinţa de a deţine mai multă monedă naţională şi mai multe titluri autohtone.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro



















566 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version