Scandalul Cambridge Analytica (CA) reprezintă o „bombă cu efect întârziat”, întrucât întrebări și chiar o investigație privind rolul companiei în influențarea rezultatului referendumului pentru BREXIT din iunie 2016 au fost ridicate public și inițiate de ceva timp. Din punct de vedere tehnic, va fi greu de cuantificat impactul strategiei „psihometrice (micro-targetare politică în funcție de profilul psihologic al utilizatorilor) aplicată de CA în scopul influențării votului în favoarea BREXIT, dar din punct de vedere legal și politic situația e destul de serioasă (violarea condițiilor de finanțare a campaniei politice din timpul referendumului de către VoteLeave, prin intermediul conexiunii Canadiene, firma AggregateIQ) ca să știrbească legitimitatea rezultatului. Șansele de organizare a unui al doilea referendum au crescut, cred, ca urmare a acestui scandal de la 5% spre 30%. Nu mă aștept însă să crească mai mult, întrucât partidul Laburist sub actuala conducere a lui Jeremy Corbyn nu este prea interesată de menținerea UK în Uniunea Europeană.
Scandalul scoate însă în evidență un element nou din punct de vedere al tehnicilor de influențare publică. Modalitățile clasice de influențare au la bază un principiu destul de simplu: controlul contextului informațional în baza căruia publicul își formează o opinie despre o anumită persoană sau eveniment. Mai exact, construirea unui anumit cadru (‘frame’) prin care publicul să interpreteze un eveniment. De exemplu, când dorim sa cumpărăm o mașină, cei de la reprezentanța auto au uneori obiceiul să scoată mai mult în evidentă capacitățile tehnice ale mașinii (cadru 1) în cazul în care cumpărătorul e bărbat și condițiile de siguranță în trafic în cazul în care cumpărătorul e o femeie (cadrul 2). Aceasta abordare nu este neapărat stranie atât timp cât datele prezentate sunt veridice, dar cumpărătorul atent are datoria sa pună întrebări care ies din „cadrul” care i se oferă. Similar, când un partid politic sugerează că liderii săi nu sunt infractori condamnați pentru fapte de corupție (cadru 1), ci doar victime ale unei conspirații malefice instrumentate de un „stat paralel” difuz (cadrul 2), publicul are evident obligația să urmărească atent ce dovezi credibile sunt oferite de către cei implicați pentru susținerea cadrului 2 versus cadrul 1. Cu cât aceste dovezi sunt mai „subțiri” sau cu cât discuția este deviată spre subiecte marginale, cu atât mai mare ar trebui sa fie reticența publicului față de cadrul oferit.
Revenind la scandalul CA, elementul de noutate constă în rafinarea tehnicii de ocolire a contextului informațional în baza căruia un ‘cadru’ de referință este construit. Strategia psihometrică se bazează pe construirea de profiluri psihologice ale celor din grupul-ținta și abordarea lor cu mesaje cu încărcătură emoțională puternică care urmăresc sa ocolească filtrul rațional-cognitiv al celor avuți in vedere. De exemplu, pentru o persoană complexată, mesajele care îi stimulează un sentiment de superioritate față de alt grup (de exemplu imigranți sau refugiați) pot sa aibă un impact puternic. Pentru o persoană narcisistă, mesajele care îi accentuează percepția de auto-importanță pot induce o apropiere fața de sursă.
Strategia ca principiu nu e absolut nouă. Goebbels, ministrul nazist al propagandei, a folosit-o intens, la nivel de masa. Uniunea Sovietică a încercat de asemenea în anii 60 să creeze o întreagă școală în jurul acestui concept și câteva din tehnicile de atunci se regăsesc în campania de dezinformare cu care se confruntă statele europene în ultimii ani (vorbesc mai pe larg despre acest lucru în noul volum editat cu un coleg suedez pe tema dezinformării care va fi publicat in toamna acestui an – Countering Online Propaganda and Extremism: The Dark Side of Digital Diplomacy).
Partea de noutate adăugată de Cambridge Analytica e folosirea sistematică a rețelelor de socializare pentru construirea acestor profiluri și abordarea micro a unor grupuri țintă în timpul referendumului pentru BREXIT și alegerilor prezidențiale americane. Ca să fiu perfect clar, ceea ce a fost dezvăluit public pana acum este doar că cei de la CA au folosit această metodă în mod sistematic. Nu știm însă dacă efortul lor a avut succes sau nu. Studiile făcute până în prezent sugerează că o astfel de tehnică e destul de eficientă pentru a consolida opinii, dar nu neapărat pentru a le schimba. De exemplu, o astfel de tehnică poate sa inducă unui simpatizant al lui Donald Trump dorința de a merge la vot, dar nu neapărat să convingă un simpatizant al lui Hillary Clinton să voteze pentru Trump. Se pare că cei de la CA s-au lăudat că pot sa provoace și schimbări de comportament, dar personal sunt sceptic, și în lipsa unor dovezi credibile (care ar putea să existe, dar eu nu le-am văzut) prefer să interpretez astfel de declarații prin prisma interesului lor comercial de a atrage noi clienți. Ca element suplimentar de evaluare a performanțelor declarate de companie, CA a fost implicată, înainte de Brexit și Trump, în campania electorală a lui Ted Cruz, care însă a pierdut alegerile primare în favoarea lui Trump.
Dincolo de implicațiile politice în UK și posibil în SUA, scandalul CA relansează însă dezbaterea privind schimbările profunde pe care epoca digitala le induce la nivel național și internațional.
În esența sa, scandalul CA scoate în evidență ceva foarte interesant și anume faptul că entități non-statale sau grupuri de indivizi (nu neapărat asociate cu un guvern, dacă ignorăm fabrica de troli din St. Petersburg) pot cataliza schimbări politice majore, cu costuri minime, oriunde în lume, folosind instrumente și platforme cu acoperire globală, nesubordonate vreunui guvern anume. Dacă stăm puțin și reflectăm la acest lucru, realizăm că suntem martorii unui fenomen absolut fascinant: epoca digitală forțează, în ritm accelerat, decentralizarea surselor și instrumentelor de putere – capacitatea lui A de a-l influența pe B să sprijine obiectivele lui A. Ce e mai îngrijorător, poate, e faptul că nu e foarte clar în ce direcție ne îndreptam. Să nu uităm că statul națiune modern este în mare măsura produsul revoluției industriale (din punct de vedere economic) și al luptei pentru drepturi și libertăți individuale împotriva absolutismului monarhic (din punct de vedere politic). Ce se va întâmpla însă când sistemul de dezvoltare economică va urma un curs paralel cu politicile statului (tendință conturată deja de perioada actuală de globalizare, deși reacția adversă din ultimii ani sugerează că statul posedă încă ceva autoritate), iar libertățile individuale vor fi amenințate nu atât de mult de către state cât de către actori non-statali? Ce construcție politică se va forma oare sub presiunea convergentă a acestor forte?
- Acest articol a fost dezvoltat în cadrul unui proiect sprijinit de German Marshall Fund și a fost publicat inițial pe platforma www.euractiv.ro.
Comenteaza pe Contributors.ro
