Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

ANALIZA Despre inutila uniune a “dreptei” (care nu e dreapta) şi soluția pentru invingerea PSD

de Daniel Funeriu     Contributors.ro
Marţi, 3 aprilie 2018, 22:39 Actualitate | Opinii


Daniel Funeriu
Foto: Arhiva personala

Acel moment când vezi oameni dragi care fac greșeli evidente dar, în pofida semnalelor de alarmă merg, zombați, înainte…
De mulți ani se tot vehiculează pe piață un concept: „unirea dreptei” pentru, vezi doamne, a avea un partid puternic care poate lupta de la egal la egal cu PSD. Și, tot de mulți ani, se observă un comportament recurent: în secunda în care unul „de dreapta” explică de ce anume crede el că e mai breaz decât alții de dreapta, imediat se găsește o nulitate care să urle: „orgoliooos ce ești, din cauza celor ca tine nu ne putem uni să batem PSD”.

O să încerc să explic câteva chestiuni de bun simț, să demolez niște mituri și să dau soluțiile:

1) de ce „dreapta” nu e… „dreapta”, ci „zona non PSD” dar, culmea, nu e nimic tragic în asta chiar dacă unii fac un capăt de ţară, 2) de ce unirea celor din zona non PSD e o imbecilitate acum și 3) ce e, totuși, de făcut.

1)      De ce „dreapta” nu e… dreapta? (dar nu e nimic tragic în asta)

Zona non PSD este formată, cel puțin declarativ, dinPNL, USR, RO+, PMP. PNL nu prea e de dreapta: de exemplu, prin 100% din propunerile lor legislative pe educație vor să „dea” ceva cuiva. Nimic din abecedarul dreptei: premierea muncii și scăderea ajutoarelor. Sporadic PNL produce timide comentarii ale celor 2-3 oameni care mai înțeleg ceva din economie și finanțe, doar că ei sunt clar libertarieni, deloc „de dreapta”. Ordoliberalism și alte finețuri îi bagă în ceață instantaneu. Am discutat cu mulți lideri PNL din 2007 încoace. Mesajul lor de bază este: „da, știu, nu suntem de dreapta, dar dacă ne asumăm măsuri de dreapta nu ne mai votează oamenii”. Eu unul sunt convins că Orban vrea să îl facă de dreapta dar nu prea are cu cine.

Dacă trebuie pot să explic de ce USR nu e de dreapta, dar cred că ne pierdem vremea: ei înșiși declară sus și tare că nu sunt nici de dreapta nici de stânga, ci o casă în care locuiesc și unii și alții. Fair enough, măcar nu sunt mincinoși.
Despre RO+ nu știm mare lucru dar știm sigur că nu e de dreapta: dl Cioloș a declarat textual că pentru el dreapta și stânga sunt cuvinte goale, că încă nu e decis cărui grup politic i se va alătura în Parlamentul European, iar conținutul manifestului RO+ e plin de fainoşag, doar că e clar de centru stânga. Din nou, nimic rău aici. Profilul oamenilor de la vârf e un amestec din toate orientările: cei câțiva de dreapta, dl Borc de exemplu, și-au făcut cu eleganță bagajele.
În cazul PMP cred că e neserios să vorbim despre doctrină: este partidul fanilor lui Băsescu. Atracția sa personală transcende orice criteriu ideologic: că ești de stânga sau de dreapta votezi sau nu Traian Băsescu pentru că… Traian Băsescu. Desigur, membrii marcanți, ca Siegfried Mureșan, sunt oameni de dreapta, dar masa votanților și militanților crede un singur lucru: că Traian Băsescu este cel mai cel.
Absența din circuitele politice majore a unor oameni precum Papahagi, Baconschi, Neamțu, Voinescu, Traian Ungureanu este proba faptului că toate partidele resping ideile și oamenii clar de dreapta.  Reproșul hilar că ar fi ”băsiști” nu ține: profilul intelectual al respectivilor îi face mai liberi intelectual decât ar putea fi vreodată criticii lor. Amatorismul (ca să nu zic prostia) strategilor din cele patru partide este evident: fiecare partid depune eforturi considerabile să atragă tot felul de minorități, inclusiv religioase, dar niciunul nu are o strategie inteligentă pentru a atrage cel puțin o parte dintre cei 80% de români ortodocși. Iar greco-catolicilor din Ardeal nu li se adresează nimeni.

2)      De ce unirea celor din zona non PSD e o imbecilitate acum?

Nu sunt eu cel mai autorizat ideolog, am însă experiență în domeniul „fuziunii dreptei”… Prima dată am auzit despre „unirea dreptei” prin 2007 când s-a format PLD, avându-l drept ideolog pe Valeriu Stoica. La acel moment, PNL devenise foarte fragil chiar dacă era la guvernare, iar cuplul Băsescu-PD era pe val. La finele lui 2007 România era mai aproape ca oricând de un sistem bipolar: PDL (fuziunea PD+PLD comandată de Băsescu) vs PSD. La nivel internațional, principalele democrații din UE aveau sisteme bipolare: CDU vs. SPD în Germania, UMP vs. PS în Franța, laburiști vs.conservatori în Marea Britanie. Poza alegerilor pentru Parlamentul European în noiembrie 2007 era: PSD 23%, PD 29%, PNL 13% și PLD 8%. O teoretică fuziune a celor non PSD (care atunci erau mult mai la „dreapta” decât sunt acum), ar fi dus la un scor „dreapta” vs PSD de 50 la 23Așadar la acel moment, Valeriu Stoica avea perfectă dreptate: uniunea dreptei ar fi venit la țanc pentru a demola PSD pe termen lung, iar partidul rezultant ar fi luat calea unei drepte moderate. Refuzul lui Tăriceanu îmi pare, așadar, păcatul originar al revenirii PSD care a urmat. Astăzi situația este total diferită.

Ideea de unire a forțelor non PSD aparţine trecutului: pe plan internațional nu se mai poartă sisteme bipolare. În Franța UMP și derivatele lui sunt în… derivă, PS e practic dispărut, „dreapta” e incarnată de… Le Pen iar în vogă e un amestec neideologizat numit… „La République En Marche”. În Germania este un al nșpelea guvern stânga-dreapta, cu AFD, liberalii, verzii și die Linke adunând peste 41% din voturi față de 26% în 2005. În Italia și Spania partidele anti-sistem fac dificilă o guvernare ideologică clară, Marea Britanie fiind singura cu un sistem biploar, și el cam pe ducă. În SUA ascensiunea puternică a unor stângiști asumați, gen Sanders, arată apetența oamenilor pentru o a treia cale. Ca element de culoare, discutând cu un lider mondial în zona ingineriei sistemelor complexe, acesta îmi spune:

„teoretic nu văd de ce în lumea de azi atât de complexă spectrul politic trebuie să fie unidimensional (stânga-dreapta). La orice distribuție multidimensională poți să faci principal components analysis și să extragi direcția principală, dar distribuția va avea variație și în afara componentei principale”.

Deh, nu mă aştept ca politicienii noştri să înţeleagă asta, dar noh, nu e o crimă dacă încerc…

Al doilea argument pentru care uniunea este imposibilă sunt diferențele ireconciliabile între oamenii care formează aceste partide. Unii prea puternic profilați pentru a-i avea pe ceilalți ca șefi, alții prea ambițioși (nu e nimic rău în asta) pentru a se lipi de cei mai hârsiți. Subliniez, diferențe ireconciliabile între oameni, nu între doctrine sau programe, pentru că, onest vorbind, nici unii nici alții nu au programe serioase în afară de „Duie Mragnea”. Ceea ce, evident, e perdant. Să explic mai în detaliu. Este un dat că electoratul PSD are zero selectivitate, înghite tot ce i se oferă, atâta timp cât e colorat în roșu: e Grindeanu? Uraaaa, e cel mai bun. Peste 6 luni brusc Grindeanu e un ratat și îl ridicăm în slăvi pe Tudose. Care e și el ars pe rug, iar ceata iubeşte, subit, o tanti oarecare.  În schimb, în rândul electoratului non PSD, oamenii sunt cu pretenții:

USRiștii spun că PMP nu e bun pentru că din cauza lui Băsescu PSD e acum tare (…); lor PNL nu le convine pentru că nu e suficient de hipiot și nu e cool pentru că nu le semnează orice inepție pe justiție. Despre RO+ nu prea știu ce să spună pentru că celor de la USR le e clar că RO+ le ia voturi dar nici să îl înjure pe Cioloș (oups, scuze, pe „Dacian”) nu pot.

”Dacian e încurcă lume” îmi spunea un lider USR deunăzi.

PNL nu vrea să audă de imberbii ucenici vrăjitori de la USR care le par „enervanți cu acțiunile lor spectaculoase fără finalitate, dar bune ca imagine”; Băsescu și PMP sunt subiect tabu. Cioloș? Pentru ei este ”veșnicul indecis bosumflat, care în loc să le mulțumească pentru onoarea de a fi defilat în alegerile din 2016 alături de el și în loc să se înscrie cuminte în PNL și să îl aibă șef pe Sigărtău (exact: who?), omul își face partid”.

PMP nu vrea să audă de PNL pentru că… USL, de USR nici atât pentru că ăia sunt anti Băsescu, iar despre Cioloș încă nu au spus nimic, dar nu mă aștept la nimic prietenos.

Cioloș și RO+, împotriva apelurilor venite de la o parte din USR, nu vor să se integreze în absolutul  salvatorilor pentru că Nicușor Dan ar fi zis ceva nașpa. PNL le pare prea rigid și osificat, dar și prea ezitant pe justiție pentru a putea să reprezinte oamenii frumoși, liberi și entuziaști care nu au mai făcut politică, dar acum vor rupe norii. Pentru RO+ PMP pare să fie cantitate neglijabilă, pe fondul unei aparente ere glaciare între Băsescu și Cioloș.

Un peisaj în care fiecare îi acuză pe ceilalți de nedefinitul „orgoliu” fără să sesizeze absurdul situației: poate avea USR pretenția ca PNL să dispară şi să își verse membrii către salvatori, Cioloș să intre docil sub șefia lui… Barna, iar Băsescu să devină și el un membru oarecare al Biroului Permanent al noului partid? Spun ei „nu”? Imediat corul spune: „orgoliuuuu!”. Nu dragilor, refuzul lor nu e „orgoliu”, ci doar fireasca conştientizare a propriei valori. Sau: după ce s-au validat în alegeri și sunt deja politicieni experimentați în certuri interne, poate cineva să ceară salvatorilor de la USR să se înscrie în PNL-ul pe care îl fac terci mediatic de vreun an, iar Băsescu și Cioloș să devină subordonații lui Orban?  Iar despre reunirea sub bagheta PMP/Băsescu sau Cioloș/RO+ nu are sens să vorbim…

Aceste două prime motive ne arată de ce e practic imposibilă unirea forțelor anti PSD. Al treilea motiv arată de ce ar fi o greșeală o astfel de unire: pe lângă diferențele ireconciliabile între lideri sunt evidente diferențele ireconciliabile între susținători.

Dacă urmărim vestitul Facebook, aria predilectă de interacțiune a liderilor acestor partide cu susținătorii lor, dar și ringul caftelilor virtuale între Cosette ”UsrRulz”, Dragoş ”Cioloșzăbest”, Eugen ”Băsistul Absolut” și Tănase ”Penelistul Dreptaci”, vom observa lesne o radicalizare demnă de niște „zombați”. Fără să pierd prețiosul timp al cititorului cu exemple pe care le poate ușor observa singur, aș sări direct la concluzie: al treilea motiv și, zic eu, decisiv, pentru care afirm că o unire ar fi o imbecilitate politică e demn de Captain Obvious: sunt convins că suma votanților celor patru partide e mai mare decât votanții unui ipotetic partid fuzionat.

Nu am auzit niciun om spunând „îi votez numai dacă se unesc”, dar am auzit foarte mulți spunând „dacă X comite crima de a se uni cu proştii de la Y nu mai votez X”.

O confirmare a corectitudinii acestei afirmații este dată de rezultatul ultimelor trei alegeri prezidențiale: mai tot timpul învins de PSD în primul tur, reprezentantul non PSD a câștigat în al doilea. Fenomenul care a dus aici e clar: fiecare votant, în propria-i bucătărie,e convins de puritatea preferaţilor săi politici iar orice sugestie că purul său politician preferat ar putea să fie poluat prin atingerea ciumaţilor din alte partide duce la pierderea ireversibilă a votantului respectiv. Există un infinit deficit de încredere pe piața politică din România, orice contact sau întâlnire fortuită cu un politician de la alt partid este cu siguranță o… trădare și trebuie aspru pedepsită. Fiecare decupează o bucăţică mică de tot din realitate, convenabilă egoului propriu, şi nu poate vedea restul peisajului altfel decât negru. Cred că acesta este şi simptomul unei afecţiuni clinice: tulburare de tip narcisist cu elemente compulsiv obsesive.

Sunt convins că un număr mare de alegători USR nu ar vota niciodată o alianță din care face parte Băsescu de la PMP sau un Blaga revenit în forță în PNL. Nu îi văd pe toți cioloșiștii votând entuziast PNL, Băsescu sau Nicușor Dan, tot așa cum nici toți PMP-iștii nu ar vota un partid în care Băsescu nu e șef.

Ca să fac o analogie culinară: dacă votanții PSD înghit orice, atâta timp cât arată a mâncare, cei din zona non PSD au stomacul fin: fanii bucătăriei japoneze nu vor înghiți pizza, pentru românii verzi sarmalele și ciorba de burtă sunt de bază, pentru vegani carnea e ca diavolul, iar legumele obligatoriu bio, iar pentru hipsteri apa să nu aibă prea multe bule de gaz sau minerale și obligatoriu să nu fie în recipiente de plastic pentru că le deranjează hormonul. Așadar, dacă obligi 100 de anti PSD să meargă la o pizzerie care spune că face și sushi, dar și sarmale și mâncăruri vegane, te vei trezi la masă cu doar 60, restul mergând acasă în absența restaurantului exclusiv de sushi pe care îl adoră dar care tocmai s-a desființat. Cum să aibă încredere veganii că legumele lor nu au stat din greșeală în același frigider cu sarmalele, sau de unde să știe cei care vor sushi că puțin colesterol din brânza de pizza nu s-a dus și pe orez. Dacă în schimb le spui celor 100 să meargă la ce restaurant doresc, lăsând toate restaurantele deschise, fiecare își va găsi fericirea, iar odată stomacul plin de sushi sau pizza, după pohta ce-au pohtit, vor fi mai dispuși să facă ceva constructiv decât se ia la harță pe tema preferințelor culinare.

Iată deci că „dreapta” nu e, de fapt, „dreapta” (dar nu e nimic tragic aici) și iată două argumente pentru care o fuziune e imposibilă acum. Plus un argument care arată că dacă, totuși, ar fuziona, ar rezulta o formațiune care ar avea mai puține voturi decât cele patru separat.

Sunt convins că mulți vor persista în eroare: vor rămâne, așa cum e adesea cazul, cu ideile lor fixe și vor ignora argumentele logice izvorâte din realitatea rece a terenului. E probabil ca mulți să rămână la fantasmele politice niciodată realizate, încremeniți în  mesianismul „unionist” al unei presupuse drepte; sunt convins că mulți vor continua să urle cât îi țin plămânii și facebook-ul că sunt de dreapta, crezând că asta îl va inspira pe bietul votant să pună ștampila pe numele lui. Mai sunt convins că vreo doi-trei lideri de la cele patru partide îi disprețuiesc profund pe ceilalți, fiind siguri că numai sub bagheta lor magică „dreapta care nu e dreapta” poate avea succes. Cunoscând prea bine atât politicienii cât și profilul majorității militanților, nu am dubii că ieșirea din această orbire colectivă nu va fi ușoară. S-a ajuns la un asemenea grad de isterie și radicalizare încât toată producția mondială de diazepam nu e de ajuns ca să-i liniştească. Iar dacă ieșirea din această isterie colectivă a „zonei non PSD” nu se va face, nu dau nicio șansă unei alternanțe la guvernare.

3)      Care e soluția?

Nu ezit să spun că ea e clară. Marele avantaj este că fiecare partid e oarecum într-o nișă destul de precis definită. O amestecare a cărților acum ar fi o prostie:

PMP are ca brand unionismul cu Moldova iar Băsescu are o experiență a statului unică. Pe lângă voturile băsiștilor ireductibili mai poate aduce o zestre substanțială de voturi din Moldova, unde are tracțiune mai mare decât tot restul la un loc. Prin cei câțiva membri marcanți, PMP are foarte bune competențe în zona economico-financiară și politică externă.

Cioloș și RO+ sunt profilați pe zona de sănătate și interne, IT și teme dragi lui Cioloș în perioada mandatului: debirocratizare, bună guvernanță, reducerea sărăciei, poate finanțe și, evident, afaceri europene.  Nou fiind, RO+  are și un balast considerabil și pe alocuri periculos: membrii care se considerămari „experţi” dar care nu au depășit niciodată nivelulde consilier de demnitar, în cel mai bun caz. Mai e cazul unor foști miniștri în cabinetul Cioloș, fără bilanț sau chiar cu greșeli grave, care au însă „gură mare”, și care riscă în această etapă de început să producă foarte mult rău formațiunii, îndepărtând toți oamenii cu adevărat inteligenți. Trebuie totuşi început de undeva.

PNL are tracțiune în tot ceea ce înseamnă partea de administrație locală. E clar că primarii PNL au o forță electorală majoră, tot așa cum e clar că această acoperire a teritoriului este o redutabilă armă electorală pe care nu o posedă niciunul dintre celelalte trei partide. Mai are competențe (care însă nu m-au convins totalmente) în zonele de  economie și finanțe, afaceri interne și educație. Adevărul e că la nivel de competențe lasă impresia că e cam vraiște: Cartea Neagră a Guvernării PSD are și părți bune nu e însă clar cine incarnează competențele existente. Mie îmi e greu să identific personalități care să genereze încredere în afară de câteva domenii.

USR e profilat pe tot ceea ce înseamnă justiție, are atractivitate pe segmentul unor oameni radicalizați pe diferite teme, reale sau existente în imaginația lor: Roșia Montană, mediu, căsătoria homosexualilor, mersul cu bicicleta etc. Așa cum văd eu, USR are competențe în zona de infrastructură, dar și a proiectelor de nișă, adesea desconsiderate de „politicieni”, dar foarte prizate de oamenii a căror viață o schimbă: legea anti zgomot etc. Mai are tracțiune locală în București, unde e posibil ca urmele lui Nicușor Dan sau ale doamnei Armand să nu se fi șters definitiv. Mai are câțiva parlamentari buni, pe lângă, e adevărat, câteva personaje ciudate rău, la limita tulburărilor clinice, sau adormite bine. Ar fi păcat să-și piardă zestrea electorală și brandul de element disruptiv al stabilimentului politic osificat, intrând într-o fuziune sau alianță electorală.

”Inventarul” de mai sus duce la două concluzii:
  1. cele patru partide au o nișă destul de bine individualizată cu suprapuneri limitate și
  2. par să fie capabile să acopere cu un nivel decent de competență diferitele zone ale guvernării.

Ceea ce sugerează că rețeta succesului ar fi o coordonare a eforturilor, nu neapărat la vedere, dar consistentă în subteran. Având în vedere succesiunea alegerilor (4 alegeri în 18 luni: europarlamentare, prezidențiale, locale și, în final, parlamentare), coordonarea eforturilor trebuie obligatoriu să aibă o succesiune inteligentă și să funcționeze ceas. E şi o chestiune de minimă onestitate dar şi de minimă inteligenţă: o ofertă electorală trebuie făcută în funcţie de ceea ce crezi şi nu în funcţie de ceea ce crezi că dă bine. Dacă tu, partid sub 30% pretinzi că poţi să acoperi toate zonele guvernării înseamnă că eşti ori mincinos ori inconştient. Şi, aşa cum spunea un om celebru, doar cei care vând îngheţată pot satisface pe toată lumea.

În mare, văd lucrurile cam așa:

  1. Pentru alegerile europarlamentare fiecare partid ar trebui să meargă cu toate motoarele turate la maximum, pe cont propriu. Chiar dacă se atacă brutal între ele nu e grav: asta ar funcționa ca o selecție naturală. Cum să speri că vei rezista atacurilor PSD când vei fi la guvernare dacă nici la atacurile potențialilor aliați nu poți să reziști? Îmi pare la limita tembelismului politic pretenția unui politician ca, pentru simplul fapt că e anti PSD, să nu fie atacat de restul cetei anti PSD. Peisajul europarlamentarelor are, însă, câteva particularități specifice fiecărui partid:
    RO+ va avea, în mod previzibil, un cap de listă puternic: Dacian Cioloș. Nu prea are de ales. Acest lucru, însă, aduce un handicap major: devine legitimă întrebarea: ”Domnule Cioloș, de ce ne spuneți că vreți să luptați cu PSD și să salvați România, dar primul lucru pe care îl faceți este să plecați (din nou!) la Bruxelles trei săptămâni pe lună?”. Eu unul nu găsesc un răspuns credibil la această întrebare, oricât de mult respect aș avea pentru dl Cioloș. Va mai fi întrebat despre ”trădarea” PPE-ului în 2014 în vederea obținerii unui al doilea mandat de comisar european, vehiculată în public de Traian Băsescu (habar nu am dacă e sau nu adevărat). Vor mai fi întrebări incomode legate de restul listei: dacă va conține vreun fost membru PSD, va fi dezastru, iar întrebările se vor ține lanț despre capacitățile și realizările foștilor miniștri. Europarlamentarele vor fi așadar probade foc pentru Cioloș et co., un probabil scor peste 5% fiind singura variantă acceptabilă. Sub 5% ar fi game over.
    PMP e în situația cea mai simplă, are însă incertitudinea celor 5%: au fără doar și poate cel mai bun europarlamentar pe care l-a avut România vreodată, Mureșan, și un lider, Băsescu, despre care orice se poate spune numai că trece neobservat nu. Dacă PMP va face un tandem Mureșan/Diaconescu (sau o nouă invenție marca Băsescu, un tandem Băsescu/Mureşan) cu greu se vor găsi argumente pentru a demonstra că alții sunt mai buni. Din varii motive, care nu au a face nici cu Mureșan, nici cu Diaconescu fatidicul procentaj de 5% va fi pe muchie.
    USR, care aleargă pe un culoar alăturat cu RO+, are problema găsirii unui cap de listă cu greutate. Nu văd ce personalitate poate pune USR cap de listă care să aibă o tracţiune similară cu a lui Cioloș deci, mecanic, va pierde voturi în favoarea RO+. Singura cu greutate care ar putea rivaliza cu Cioloș este Monica Macovei, dar nu văd USR-ul făcându-i o invitație. Așadar, la europarlamentare, între USR și RO+ va fi un tangou în care partenerii își vor da șpițuri în tibia la fiecare mișcare. Iar dacă decid să candideze împreună, lumea se va întreba pe bună dreptate: de ce a mai făcut Cioloș partid?
    PNL va rămâne cantonat în zona obișnuită dacă nu face o rupere de ritm care să trezească pasiuni. Asta ar însemna o listă surprinzătoare și fresh. Chiar dacă Stolojan, Marinescu, Ungureanu și Bușoi și-au făcut cu destoinicie treaba în PE, în afară de ultimul, ceilalți au fost invizibili acasă în ultimii 5 ani. Pensionarea în PE așa cum se prefigurează, a unor ”grei” cu rezultate remarcabile în administrația locală, gen Hava și Falcă ar aduce voturi din Alba și Arad, dar nu văd cum ar putea să producă o rupere de ritm politic. Ar da apă la moară USR și RO+ care ar spune: „vedeți, same old, same old”. PNL are nevoie de un cap de listă cu notorietate, energie, bilanț și fără pată. Un personaj polarizant ar fi ideal. Tot Macovei îmi vine în minte, nu cred însă că va fi acceptată.
    Alegerile europarlamentare vor stabili așadar o linie de start pentru adevăratele bătălii care se vor da. Eu cred că toți vor face minimum 5%. Dacă vreunul dă chix e clar că soluția optimă ar fi să se verse în unul dintre partidele rămase în picioare, fiindcă e greu de crezut că după un eșec se mai poate ridica. Cert este că cele patru partide trebuie să folosească europarlamentarele exact cum piloții de Formula 1 folosesc ziua care precedă cursa: pentru a face ultimele reglaje, dar și pentru a stabili poziția pe grila de plecare în cursa care contează cu adevărat.
  2. Pentru alegerile prezidențiale văd ca scenariu optim candidaturi separate și, evident, sprijinul pentru cel mai bine plasat în turul doi. Dar numai în cazul în care e clar că nu vom avea un tur doi între ALDE și PSD. Obiectivul numărul unu trebuie să fie evitarea scenariului din 2000, în care Stolojan și Isărescu s-au neutralizat, făcând posibil turul doi între Iliescu și Vadim Tudor. Pericolul ca Tăriceanu să intre în turul doi împotriva candidatului PSD e existent, dar mic: Iohannis este foarte bine profilat și nu văd cum ar putea să fie împiedicat să intre în turul doi de unul din candidaţii USR, RO+ (probabil Cioloș) sau PMP.
  3. La alegerile locale situația e foarte clară: dacă sunt alegeri într-un singur tur, cel mai bine plasat dintre cele patru partide să candideze pentru primar, dar fiecare partid să aibă lista lui pentru consilieri locali. La aceste alegeri s-ar putea face joncțiunea și cu partide locale, gen POL, acolo unde acestea chiar pot să conteze, Târgu Mureș fiind un exemplu de luat în seamă și, de ce nu, chiar multiplicat. În schimbul unei colaborări în plan local, cele patru partide naționale ar trebui să se angajeze în susținerea ideilor valide pe care le vehiculează, din ce în ce mai vizibil, aceste forțe politice locale care au încetat să devină marginale.
  4. Odată localele trecute, alegerile parlamentare vor fi momentul bătăliei finale, unde fiecare vot va conta. Dau în scris că dacă PSD rămâne la guvernare ne ducem dracului definitiv. Adică vom aluneca înspre o stabilocrație, iar vina istorică va fi purtată de cinci oameni: Barna, Băsescu, Cioloș, Iohannis și Orban. Primul din neștiință, al doilea din încrâncenare, al treilea din indecizie, următorul din calcul de comoditate, iar ultimul din spirit boem. Totuși, cred că cei cinci pot să își potențeze numeroasele calităţi în loc să își însumeze micile defectele. Ne place nouă să le vânăm defectele dar, dacă suntem oneşti, vom găsi multe calităţi în fiecare. Totul e să le pună împreună. Așadar a doua zi după localele din 2020 partidele trebuie să stabilească câteva linii de forță precum și un mesaj comun foarte simplu: ”niciunul dintre noi nu va colabora cu PSD pentru guvernare, suntem 100% cu fața spre vest și respingem populismele”. Modul practic în care s-ar intra în campanie ar trebui să fie următorul:

a)   În primul rând listele să fie curățate de oameni comozi sau fricoși, precum și de cei care au tendința facilă dar distructivă să câştige capital politic din autovictimizare. Zero toleranță pentru oameni care la un moment dat au fost în PSD este o obligație. Nu numai ”penalii” (whatever that means) sunt toxici pentru liste. Comozii, misecuviniștii și fricoșii, precum și oportuniștii de tot felul sunt letali pentru un partid. E nevoie de oameni viguroși, cu nervi tari, nu de plângăcioși. E ca la fotbal american: când ataci mergi cu sprinteri atletici rezistenţi la placaje, nu cu linia defensivă, imobilă și apatică. E nevoie de oameni cu experiență, dar și de noutate. Este o garnitură la primul mandat parlamentar acum care a învățat și ar fi păcat să fie irosită. Şi aş miza mult pe femei. Mult mai stabile şi puternice decât bărbaţii.

b)    Tot legat de resursa umană, îmi pare obligatorie cooptarea vocilor inteligente ale dreptei reale, preferabil într-un nou partid, pe care îl văd la 8-12%: vrem, nu vrem, ortodoxia este foarte importantă pentru mulți români (vreo 80%, un mizilic colea…), a căror majoritate nu are deloc caracteristicile unei tâmpe religiozități. Electoral vorbind, cred că prezența vocilor marcante ale dreptei conservatoare (am sugerat câteva nume în prima parte) într-un câmp politic anti PSD ar fi foarte utilă. Cu atât mai mult cu cât suntem în plină ofensivă a unui soi ciudat de poliție a gândirii de sorginte stângistă, care consideră că e o crimă (mă rog, te etichetează ca fiind nazist) să fii creștin, conservator, împotriva avortului și împotriva căsătoriilor homosexuale. Un soi de „reductio ad Hitlerum” foarte pervers. Readucerea în prim-planul electoral al lui Papahagi, Baconschi, Traian Ungureanu, Voinescu, Neamţu mi se pare obligatorie pentru că, cu excepția unor rarisime stridențe retorice, acești oameni de dreapta își exprimă ideile coerent, convingător pentru mulți și mai ales curajos, adresându-și mesajele către un public foarte numeros, lăsat prizonier electoral primarilor care organizează pelerinaje la pupat moaște.

c)     Fiecare partid ar trebui să își stabilească public o serie de priorități, evident în funcție de brand și competențe disponibile, care să nu se suprapună cu prioritățile celorlalte partide. Cât de ridicol ar suna, și câtă energie inutilă s-ar consuma, dacă USR i-ar da lecții lui Băsescu pe tema unionistă sau dacă PNL i-ar da lecții lui Cioloș pe teme europene. Ar fi tot atât de ridicol dacă RO+ ar combate PNL pe teme de administrație locală. Altfel spus, dacă pentru un cetățean e prioritară unirea cu Moldova, să voteze PMP. Dacă e prioritar activismul social și nonconformismul politic, să voteze cu USR, dacă alt cetățean consideră prioritare politicile din administrația locală și cele fiscale precum şi antreprenoriatul, să voteze PNL, iar dacă i se pare că sunt prioritare educația, sănătatea să voteze Cioloș.

d) Odată stabilite temele specifice fiecăruia următorul pas este să fie stabiliți inteligent comunicatorii partidelor pe aceste teme. Partidul responsabil de o anumită temă să aibă un comunicator articulat, constructiv, care să aibă rolul unui distins profesor, iar accentul celorlalte partide să fie pe a găsi comunicatori capabili să demoleze PSD în acel domeniu. Un astfel de tandem good cop/bad cop este util politic, demonstrația fiind că PSD l-a folosit cu succes: unul cu lovitul la rotulă, celălalt cu soluția. Îmi amintesc, de exemplu, perversa, dar eficienta tehnică a PSD pe educație: eram atacat și hărțuit non stop de tot felul de noname, coordonați de ubicua madam minciunescu: dacă le-aș fi răspuns, aș fi coborât prea jos, dacă tăceam impasibil, rămâneam cu tema nelămurită și capital negativ de imagine. După aceste atacuri în valuri, madam minciunescu venea, blând și serafic, să-și etaleze dragostea viperină față de profesori și elevi, și să explice ea cum vine treaba. Eficiență electorală maximă pentru că, firește, oamenilor nu le place să voteze comunicatori virulenţi, chiar dacă au dreptate. Evident, și atacurile la adresa partidelor prietene s-ar reduce simțitor dacă și-ar partaja inteligent domeniile.

e)   Mai este necesar să existe în spatele ușilor închise o înțelegere, eventual girată de președinte, asupra unei echipe tehnice solide şi cu exerienţă (nu formată din copilaşi care redescoperă apa caldă zilnic), care să redacteze un program de guvernare bugetat și clar axat pe o partajare a unui ipotetic viitor guvern în funcție de competența pe care o are fiecare partid. Ar fi și o oportunitate de a atrage oameni care acum sunt în afara ecuației politice. Experiența arată că nu e deloc util zgomotul în jurul numelui ministeriabililor, aș avea tendința să cred că pentru eficiență electorală nici nu ar trebui anunțați explicit.

În loc de concluzii:

Îi aud pe mulţi sperând că „după ce câştigă al doilea mandat, îi va lua Iohannis pe liderii opoziţiei, le dă cu capul de pereţi şi le impune un prim-ministeriabil comun tuturor”. Dacă aşa ceva s-ar întâmpla (oricum, nu e stilul lui Iohannis) ar fi o mare greşeală: cei care ar accepta, forţat, nu ar mai trage în alegeri şi nu s-ar adăuga niciun gram din ceea ce lipseşte cel mai mult opoziţiei: încrederea reciprocă.

Sunt, desigur, multe elemente care pot să facă din această frumoasă expunere pe hârtie doar un exercițiu teoretic precum numeroase altele. Sunt două elemente critice pentru posibilul succes al unei astfel de strategii logice.
Primul este imaterial: încrederea între cei patru. Aşa cu spun din 2010 încoace, şi nu sunt singurul, încrederea este moneda de schimb a politicii, doar că este o monedă cu inflaţie galopantă în România. Totuşi, trebuie spus că parcursul celor patru este încurajator: Barna nu pare un mincinos, Cioloş nici atât, iar Orban poate demonstra că e un om al principiilor: e singurul care a votat împotriva formării USL. Băsescu are un nume prea important pentru a-şi permite o (nouă?) alba-neagra acum.

Al doilea element critic este (foarte!) material:  numele persoanei care, în campania prezidențialelor, va sta de-a dreapta viitorului câștigător –probabil Iohannis– și, ulterior, va avea capacitatea şi autoritatea de a genera suficientă încredere în rândul celor patru partide pentru a putea, liniștit dar perseverent, executa ipoteticul plan descris mai sus. Așa cum am mai spus-o, un posibil nume ar fi Kovesi dar, realist fiind, nu văd cum ar putea să fie acceptată de PMP și PNL. Am și alte nume în minte, trei cel puțin, ale unor oameni care sunt și curați, și cu bilanț, și cu abilități politice, și posedă forța necesară unui astfel de demers serios. Ei sunt adânc înrădăcinaţi în mentalul colectiv, dar, chiar dacă au personalităţi puternice, sunt în umbră acum.

Istoricul președintelui Iohannis în selecția resursei umane mă face să fiu sceptic că aceste nume, singurele în opinia mea, vor fi vreodată luate în considerare. Domnul președinte nu pare să fi promovat în primul mandat oameni puternici clar reliefați și definiți, fiindu-i probabil frică de creșterea unui posibil viitor adversar. Dacă, politic, o astfel de atitudine pare de înțeles pentru un prim mandat, ea este impardonabilă pentru al doilea. Cu atât mai mult cu cât experienţele comparate ale lui Iliescu şi Băsescu demonstrează clar de ce e important ca după al doilea mandat să laşi o moştenire politică consistentă. În mare, oamenii lui Iliescu sunt la putere, oamenii lui Băsescu sunt la… catedră. Sau în puşcărie. Dixi.

Comenteaza pe Contributors.ro






















1738 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Sâmbătă