1. Dilema
Putem „iubi” autoritatea? Există o putere bună, demnă de ascultare?
2. Convingerile
Nu cred că ne descurcăm fără putere pe lumea asta. Fără autoritate.
Absența puterii înseamnă haos.
Nu îmi place haosul.
Harababura e rea pentru psihic.
Să ne gîndim. Numai în relația cu un centru ordonator există stabilitate. Dacă toate valențele și unicitățile noastre ar fi deodată la cîrmă, ar fi debandadă. Prin urmare, nesfîrșitele unicități nu sădesc ordine. Înseamnăcăordine va sădi ceea ce este comun în noi.
Astfel că prin putere eu înțeleg un centru ordonator. Opusul haosului și rătăcirii. Adică ordine.
Dacă fiecare individ ar fi pe contul lui cel propriu, s-ar naște un număr nesfîrșit de direcții (decizii). Dar și un număr nesfîrșit de pericole. Fiecare s-ar duce autonom și neconstrîns pe calea lui. Și l-ar mînca lupul. S-ar rătăci. Cum am înainta dacă nu am avea o direcție, o coagulare de voințe? Un roi de da-uri? Există un rost în concentrarea deciziei. O luăm pe aici, exclamă căpetenia! Și cei ce-l urmează strigă într-un singur suflet da! Strigăm da fiindcă unele soluții sunt la comun. În unele nevoi și-n unele credințe suntem identici. De aceea ne trebuie să stăm unii cu alții, iar izolarea ne ingrozeste. Fiindcăavem o alcătuire comună. O singurănaturăumană. Nu mai multe. Am fost mereu emoționată de mulțimi, de concentrarea aceea innebunitoare de ființe umane animate de aceleași sentimente înălțătoare. Nu m-am gîndit că cei strînși laolaltă sunt amăgiți în solidaritatea lor, ci m-am gîndit că e posibil să stai unit cu ceilalți atunci cînd cauți implinirea unei nevoi nestinse. Nestinsa noastră nevoie de a ne dărui credința. De a ne încredința într-o putere decentă, demnă de iubit.
Mă gîndesc la relația dintre părinte și copil. Copilul este puterea mică și părintele puterea mare. Părintele îl conduce, îl ghidează, îl protejează, îl disciplinează, îl ceartă pe copil, îl corectează, îi pune restricții, dar ține cont în toate acestea de ființa unică (fragilă, vătămabilă) și liberă a acestuia. Nu îl papă de viu. Nu îl ia prizonier, nu îl tratează ca pe-o simplă prelungire a sa. Nu îi anulează autonomia. Nu îi ordonă neîncetat, ci îl si cooptează în decizii. Nu îi cîntă permanent în strună. Ci îl și cenzurează. Nu îi anulează fiecare drept de expresie, nu îl ignoră, nu îl infricoșează, ci își impune autoritatea fără să îl nimicească. Ci se poartă omenește de la înălțimea puterii sale. Îl disciplinează. Tocmai fiindcă puterea mica e în creștere si n-are încă direcția interioară limpezită. Are în el o multitudine de direcții. Nu se poate menține singur în echilibru. Neocortexul lui e necopt. Urmează valuri de sinaptogeneză. Nu are control si autonomie. Puterea are autonomie, statornicie, experiență de viață (experiența direcției), intelepciune, inimă și iertare. O putere care nu iartă, ci doar pedepseste e o putere tiranică. O putere care nu poate fi înduplecată este o putere înfricoșătoare. O putere care nu se coboarăniciodatăde sus, e o putere complexată. Văzusem la un moment dat un filmuleț care prezenta metode eficiente de disciplinare a copilului. Una dintre reguli era sănu te cobori niciodatăîn dreptul copilului tău cînd îi transmiți directivele. Dar de ce să nu te cobori, m-am întrebat? Măcar din cînd în cînd. Poți fi ferm și îngenunchind în dreptul copilului tău. Nu rămîi la nivelul înălțimii tale de părinte, ci cobori la nivelul înălțimii sale de copil ca să îi stabilesti regulile.
Cînd fiica mea îmi spune că mă iubește pînă la infinit, îi răspund că și eu o iubesc pînă la infinit. Iată, două puteri. Două infinituri. Infinitul mic și infinitul mare. Infinitul fiicei mele e maxim de infinit ce poți obține la 4 ani. Cînd va fi mare, va iubi cu infinitul pe care ți-l dă puterea adultă. Sau poate e fix invers. Poate apogeul infinitului e în copilărie. Și puterea mare e fiica, nu mama.
Mă gîndesc la matrioșca mare care o conține pe matrioșca mititică, însemnînd că matrioscele au aceeași constituție interioară și același plan interior, însemnînd că cea mare a fost cîndva întocmai celei mici. Diferența fiind ca matrioșca mare conține acum și viitor. Puterea mică nu e înghițită de puterea mare, ci e purtată cu tot cu viitorul ei. Aceasta este relația dintre puteri. Una o poartă înăuntrul ei pe cealaltă, păstrînd-o intactă.
Nedistorsionînd-o, neluînd pielea de pe ea, neînfricoșînd-o.
„Tu ești greutatea mea. Te port cu mine oriunde merg.”
Toți admirăm pe cineva, toți căutăm să obținem aprobarea cuiva, toți credem în cineva mai tare decît noi. Toți ne lăsăm îndrumați. Conduși. Ghidați. Păi nu e asta puterea? Competența care instituie repere?
Puterea convingătoare e competentă. Știe despre ce vorbește. Nu bagădin top, vorba unui personaj de carte (Luca). Nu umblăcu fofîrlica, vorba unui alt personaj (Zooey), dintr-o altă carte. Are competența minții și a inimii. Știe ca 1+1 face 2. Și recunoaște că face 2. Și nici nu-ți bagă pe gît, și nici nu te seduce că face 3. Stă pînă îți dai acordul că face 3. Pînă accepți că are dreptate și tu nu. Stai singur, în camera ta, și pufnești de ciudă: da, domle, are dreptate, 1+1 face 2, nu face 3 cum mă încăpățînam eu să cred. Autoritatea bună nu-ți bagă pe gît neadevăruri. Ci te convinge de cele transmise. Nu te păcălește cu cele pe care ți le spune, ci le lasă întregi inaintea ta ca tu să le măsori cu ochii tăi și să le judeci cu judecata ta.
Cînd vrea să te convingă, nu te leagă la ochi.
Ca să rămîi treaz și să vezi faptele pe toate părțile lor.
Dar pentru toate acestea trebuie să îți strălucească inima la gîndul că te-ai descurcat onorabil ca autoritate. Că n-ai batjocorit încrederea ce ți-a fost dăruită. Că n-ai uneltit, că n-ai măsluit realitatea ca să îți iasă socotelile. Cînd socotelile mele sunt și socotelile tale, atunci calculul ascuns dispare. Dispare controlul din umbră. Manipularea. Realitatea dublă.
3. Datele
Dar să intrăm în pîine. În pîinea clinică.
Avem modelul ideal al puterii bune. Dar există oare un tip de personalitate care să îi îndeplinească în mod rezonabil criteriile? Următoarea întrebare care se naște: care structură de personalitate e cea mai stabilă? Cea mai puțin imprevizibilă? Cea mai înclinată spre datorie și statornicie? Există măcar așa ceva? Să vedem. Vom pleca de la patologie și apoi vom dezamorsa încet structura disfuncțională de personalitate pentru a elibera varianta ei firească, funcțională, echilibrată. Pare să existe un anumit tip de structură de personalitate al cărei neajuns e prea multa ei fermitate (rigiditate). Cînd toate celelalte destructurări se remarcă (nu e de mirare) prin impulsivitate, instabilitate emoțională, excese violente de furie, clivaj, alternanță afectivă, nesiguranță cronică, instrăinare de sine, pare să avem o situație psihologică în care tocmai neclintirea e problema. Prea rigida fixare în sine.
Structura obsesiv-compulsivă
Există consemnat în literatura de specialitate un anumit tip de structură de personalitate care funcționează sub imperativul lui trebuie. Nimic nu e lăsat la voia întîmplării. Dacă ești bine organizat, dacă ești conștiincios, dacă muncești din greu, întîmplarea poate fi controlată. „Omul își face destinul cu mîna lui”. Nu există decît două categorii de oameni: 1) oamenii muncitori și 2) leneși. Oameni care au obținut totulexclusiv pe baza voinței și determinării lor. Omul e responsabil în întregime pentru neavutul și nerealizarea sa. Dacă controlăm fiecare aspect al vieții noastre, dacă deținem toate datele, toate informațiile, vom lua decizia corectă și vom duce o viață excelentă. Nu există decît oamenii bine informați care iau decizii corecte și oameni prost informați care iau decizii greșite.
La obsesiv-compulsivi, adevărul ține de competență. Aveți nelămuriri? Nelămuririle existăfiindcăn-am apucat săvăexplicăm noi (obsesiv-compulsivii) tot. Pe lumea asta totul poate fiexplicat în cele mai miciamănunte. Dacăaveți cîteva minute la dispoziție, putem săvălămurim în detaliu. La final, veți pleca eliberat de orice dubiu, orice incertitudine. Complet lămuriți.
Începem să sesizăm raționalizarea în exces a cunoașterii realității, inflexibilitatea, scrupulozitatea?
Devotați în mod rigid productivității, valoarea umană inseamnă randament. Absența greșelilor. Raționamentul obsesiv-compulsiv: zero greșeli, zero anxietate. Știm că în sertarul cu codul x, stau hainele cu codul y, știm că în cutia cu codul c2 stau pantofii din categoria v2. Dacă ținem toate obiectele și relațiile lumii într-o ordine strictă/precisă, vom fi în siguranță. Fericirea = organizare & eficiență.
Oamenii cu principii au cutii cu principii.
Cînd tuturor celorlalte disfuncționalități le sunt tipice cedarea, ieșirile și controlul slab al impulsurilor, structurii acesteia îi sunt tipice necedarea și controlul puternic al impulsurilor.
Zero principiul plăcerii.
Din belșug principiul realității.
Campionii amînării gratificării.
Personalitatea „hiper-normală”, cum o numesc unii specialiști.
Personalitatea obsesiv-compulsivă e tensionată și exigentă. Respiră prin standarde și obligații de care trebuie să se achite. Îi iei standardele și sarcinile de făcut, îi iei peștelui branhiile. Perfecționism dus la extrem care împiedică în cele din urmă realizarea obiectivului. Ești atît de scrupulos încît nu poți duce nimic la bun sfîrșit fiindcă nimic nu e suficient de perfect.
Sarcini. Sarcini. Nu e vreme de lenevit. De pierdut vremea.
Dacă stăm bine să ne gîndim, personalitatea obsesiv-compulsivă e opusul personalității psihopate (despre care am vorbit puțin aici). Cînd cea din urmă e interesată să scape cît mai lejer, prima nu știe cum să se achite mai temeinic de datorie. La psihopat e chiulul, la obsesiv-compulsiv e prezența.
Prezent la datorie!
Sigur că atunci cînd pe interior ești alcătuit ca un ceas de precizie, devii receptiv la autoritate. Autoritatea are reguli, norme, previzibilitate. Autoritatea = absența haosului. Sigur că atunci cînd te ingrozește incertitudinea, devii receptiv la granițe.
Încă ceva interesant. Obsesiv-compulsivul nu știe ce să facă cu sine. Cu interioritatea lui. Așa că motivatia, intenționalitatea si competența sale se îndreaptă spre în afară, spre ținte obiective de realizat. Fire practică prin excelență, obsesiv-compulsivul înnnebunește dacă nu are ceva de făcut. Dacă nu indeplinește o sarcină, dacă nu inspectează ceva, dacă nu pune lucrurile în ordine (și la propriu, și la figurat), simte un disconfort. Cea mai confortabilă e munca. Respinge subiectivitatea, fantezia, firea abstractă și artistică a lucrurilor, filosofeala. Vorba multă, sărăcia omului. Cam așa socotește pragmaticul obsesiv-compulsiv. Evită să privească în sine. Emoționalitatea îl descumpănește. Emoționalitatea înseamnă un exces. Imprevizibilitate. Înseamnă că lucrurile pot scăpa de sub control. Cînd siguranța de sine se extrage din (auto)limitare, ieșirea lucrurilor de sub control stîrnește panică. Noul sperie. Pe obsesiv-compulsivi îi îngrijorează experiențele noi.
Cînd constituția interioară a individului e de așa natură că își extrage siguranța ontologică din menținerea imperativă a ordinii și predictibilității, înseamnă că influențele străine sunt rele. Ele pot destabiliza ordinea internă. O pot contamina. O pot strica.
Astfel ca obsesiv-compulsivii urăsc microbii. Mizeria. La propriu. Și apoi – transfigurînd granițele semnificației agentului străin, – și la figurat. Străinii sunt suspecți. Conțin incertitudine, dezordine. Extinzînd pe mai departe raționamentul, aș specula că obsesiv-compulsivii nu prea se omoară după călătoriile în străinătate. Ei iubesc lucrurile și persoanele familiare, previzibile. Realitatea ascultătoare, iată.
Dacă urăsc microbii, ne-am putea gîndi că se dezgustă mai ușor decît alții. Dezgustul e “sistemul nostru de imunitate comportamentală” („Politics, pathogens and disgust”). E adaptare la riscul contaminării. Reacție de apărare în calea bolilor cauzate de factori patogeni (bacterii și paraziți). Fecale, urină, sînge, putreziciuni, răni deschise, purulente – tot ce ține de fluide, secreții, puroi, putrefacție – o bază foarte rigidă de dezgust. Chestii care circulă ușor de la un om la altul și selipesc. Dar să ne gîndim la expresia scîrbei. Cînd “vedem” ceva dezgustător, corpul nostru reacționează automat – scoatem limba, ridicăm buza superioară, ne încrețim nasul – toate aceste gesturi servesc o funcție precisă/pragmatică: eliminareadinnoi a potențialului element contaminator. Cînd descoperi brusc că ești într-o zonă (relație) cu potențial de imbolnăvire, simți că ailuat ceva. Ca să te aperi, ți se face scîrbă. Scîrba, vomatul elimină elementul străin. Cauți să te cureți, te speli. De la realitatea fizică (urină, sînge, puroi) la cea interioară (morală) e un pas. Sau nici măcar un pas. Sunt una într-alta. Vorbele, purtările ajung dezgustătoare. Spunem îngroziți “bleah” cînd ne gîndim că cineva a sodomizat un cadavru. Cînd cineva a făcut sex în grup. Pe unii îi dezgustă o față de masă pătată, pe alții îi dezgustă sexul anal. Pe unii nu-i dezgustă sexul anal, pe unii îi dezgustă un recipient lăsat neacoperit în frigider, pe unii îi dezgustă sărutul altora în public, unii nu au nicio problemă cu copiii mici care defilează machiați la parade gay, unii sunt dezgustați cînd trebuie să bea după altcineva. Alții cînd văd o gură plină de pastă de dinți. Suntem echipați pînă în dinți să ne fie scîrbă. Să luăm distanță față de sursa contaminării. Unora le e scîrbă de gay marriage, altora le e scîrbă de familia tradițională. Praguri și direcții diferite de scîrbă. “The wisdom of repugnance”, deci. Scîrba e începutul înțelepciunii, cum ar veni. Modelul intuiționist al judecății morale al psihosociologului Jonathan Haidt (vezi „Disgust as embodied moral judgement”) afirmă, plecînd de la Hume, că judecata morală e rezultatul unei reacții instinctive (gut feeling), similară judecătii estetice. Oamenii decid pe baza unei adeziuni spontane dictate din interior și abia apoi caută să justifice, prin raționalizare, această decizie automată, afectivă, instinctivă. Și, firește, să îi convingă și pe alții să adere la judecata lor. Unele lucruri ne plac, iar altele nu. Unele ne dau o stare de bine, și altele ne repugnă. Confirmarea sau după caz, infirmarea unor judecăți de valoare, vine din interior.
Înseamnă că, în ceea ce ne privește ca indivizi, ca sisteme de semnificare și semnificație, lucrurile se leagă. Șansele noastre psihice sunt în strînsă legătură cu șansele noastre biologice, și în strînsă legătură cu șansele noastre evoluționiste, și în strînsă legătură cu șansele noastre morale. Că noi – împreună cu purtările și deciziile noastre – ne regăsim la toate nivelurile de reprezentare. Din această perspectivă, suntem unitari. Suntem una cu noi înșine. Nu înseamnă că stomacul nostru „nervos” (al doilea creier) ne dictează preferințele morale. Nu înseamnă că moralitatea ține de viscere. Ci că ceea ce suntem noi ca întreg, se reflectă la toate nivelurile de funcționare ale întregului. Și biologic, și psihic și axiologic. Lucrul acesta îmi place foarte mult. El ne arată strînsul (lucidul) conflict în care ne azvîrle umanitatea noastră: suntem liberi și constrînși totodată. Puternici și limitați totodată. Suntem spirit întrupat. Spiritul are și biologie (o biologie care constrînge în permanență). Altfel, am fi ființe spectrale.
Revenind. Ținînd cont de receptivitatea lor la autoritate/ordine/control (promisiunea certitudinii), ne putem aștepta să găsim destule personalități obsesiv-compulsive printre polițiști, jandarmi, militari, judecători.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
