Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Exclusiv: Discutii romano-canadiene inainte de construirea centralei nuclearo-electrice de la Cernavoda (1966-1979)

de Petre Opris     Contributors.ro
Joi, 8 martie 2018, 11:19 Actualitate | Opinii


Petre Opris
Foto: Arhiva personala

Despre filiera canadiană a programului nuclear românesc există mai multe informaţii în arhivele din România. De exemplu, la 19 mai 1966 a avut loc la Bucureşti o şedinţă specială, prezidată de Gheorghe Rădulescu, „ca urmare a aprobării date de Prezidiul Permanent al C.C. al P.C.R. [la 9 mai 1966], prin care s-a stabilit ca pentru alegerea celor mai indicaţi furnizori pentru centrala nuclearo-electrică cu reactor de tipul uraniu natural-apă grea, precum şi pentru livrarea unei instalaţii de prelucrare a minereului de uraniu, să se ceară oferte din ţările care produc echipament de acest gen”. La reuniunea respectivă au participat, alături de Gheorghe Rădulescu şi Roman Moldovan (ambii, vicepreşedinţi ai Consiliului de Miniştri), Emil Drăgănescu (ministrul Energiei Electrice), Bujor Almăşan (ministrul Minelor), academicianul Horia Hulubei (preşedintele Comitetului pentru Energia Nucleară) şi Nicolae Nicolae (adjunct al ministrului Comerţului Exterior).

Deciziile adoptate la acea şedinţă au fost următoarele:

- solicitarea unor oferte preliminare din Uniunea Sovietică, Franţa, Suedia, Anglia, R.F.G. şi Canada pentru livrarea unei centrale nuclearo-electrice, a unei uzine de fabricat apă grea, a unei uzine de fabricat bare de combustibil şi a unei uzine de prelucrare a minereului de uraniu;

- tratarea obiectivelor menţionate mai sus ca importuri complexe;

- finalizarea temelor tehnice pentru formularea cererilor de oferte până la data de 1 iunie 1966;

- obţinerea ofertelor preliminare în două-trei luni;

- invitarea la Bucureşti a firmelor furnizoare „pentru lămurirea tuturor elementelor necesare elaborării ofertelor preliminare”[1].

Pentru a putea pune în practică planul de dezvoltare a programului nuclear, autorităţile de la Bucureşti au întreprins demersuri în scopul normalizării relaţiilor politice, economice şi diplomatice cu Canada. În acest sens, în luna aprilie 1967 au avut loc la Ottawa negocieri între cele două părţi, soldate cu „stabilirea de relaţii diplomatice, precum şi reglementarea unor chestiuni de ordin comercial, consular şi financiar”[2]. Ulterior, au avut loc ceremonii de acreditare a ambasadorilor nerezidenţi pe lângă guvernele României, respectiv Canadei, iar la 22 martie 1968 s-a desfăşurat la Ottawa ceremonia semnării primului acord comercial postbelic româno-canadian, valabil pentru o perioadă de trei ani. Într-o Notă de propuneri referitoare la invitarea în România a lui Mitchell Sharp, secretar de Stat pentru Afaceri Externe al Canadei – document semnat la 19 septembrie 1969 de George Macovescu, prim-adjunct al ministrului Afacerilor Externe – se preciza că „exporturile româneşti [în Canada au crescut] de la 411.000 dolari în anul 1967 la aproximativ 3 milioane dolari în anul 1968, iar pentru anul 1969 sunt planificate exporturi româneşti pe piaţa canadiană în valoare de aproximativ 10 milioane dolari”[3].

Îmbunătăţirea în aprilie 1967 a relaţiilor dintre cele două state a permis trimiterea în Canada, pentru 10 zile, a unei delegaţii de specialişti români în domeniul nuclear: ing. Ionel Purica (consilier la Comitetul Naţional de Cercetare Ştiinţifică şi şef de laborator la Institutul de Fizică Atomică – conducător al delegaţiei), ing. Cornel Burducea (director tehnic în cadrul Ministerului Energiei Electrice), ing. Ioan Herescu (director în Comitetul de Stat al Planificării – Direcţia Electrificării), ing. Alexandru Greceanu (director general adjunct la Întreprinderea de Comerţ Exterior „Industrialimport”), ing. Teofil Popovici (director în Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini), ing. Emilian Rodeanu (şef de sector la Institutul de Energetică al Academiei Române) şi ing. Dumitru Stoian (inginer-şef la reactorul Institutului de Fizică Atomică).

Membrii acelei delegaţii au primit misiunea „de a se informa asupra posibilităţilor de achiziţionare a unor centrale nuclearo-electrice, în filiera uraniu natural – apă grea, a condiţiilor tehnico-economice în care aceasta ar urma să aibă loc, precum şi asupra posibilităţilor de colaborare în domeniul nuclear între Republica Socialistă România şi Canada”[4].

Vizita respectivă a fost aprobată în şedinţa din 9 noiembrie 1967 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., iar în Nota întocmită la 8 noiembrie 1967 şi semnată de Manea Mănescu (preşedintele Consiliului Economic), Ştefan Bîrlea (şeful Secţiei Ştiinţă a C.C. al P.C.R.), Ion Păţan (şeful Secţiei Planificarea Economiei a C.C. al P.C.R.) şi Mihail Florescu (şeful Secţiei Mine, Energie şi Transporturi a C.C. al P.C.R.) s-a precizat astfel: „În proiectul de program se propune ca delegaţia să ia contact cu organe de stat (Atomic Energy of. Canada Ltd., Export Credit Insurance Corporation), cu firme particulare (Canadian General Electric, Canadian Westinghouse Company) şi să viziteze centrale nucleare în exploatare (CANDU) sau în construcţie (Pickering), centre de cercetare (Chalk River), institute de proiectare, uzine constructoare de echipament energetic şi fabrici de apă grea (Bodega-Bay) şi de elemente combustibile.

În cadrul discuţiilor pe care delegaţia urmează să le poarte, se propune să se lanseze cererea de pre-ofertă informativă pentru o centrală nuclearo-electrică de 300 MWe”.

În acelaşi document au fost expuse în mod succint performanţele obţinute de specialiştii canadieni şi modul de organizare şi funcţionare a companiilor de stat şi particulare implicate în programele nucleare cu destinaţie civilă, astfel: „În Canada, cercetările în domeniul nuclear au fost începute încă din anul 1943, iar în anul 1945, în această ţară a fost pus în funcţiune primul reactor experimental cu apă grea, din lume. În decursul deceniilor care au urmat, Canada a devenit un protagonist al reactorilor (sic!) energetici cu uraniu natural şi apă grea. De menţionat că această ţară posedă o treime din rezervele de uraniu ale lumii capitaliste.

Realizările Canadei se exprimă prin aceea că are cea mai mare centrală cu uraniu natural şi apă grea, în funcţiune (CANDU, de 200 MWe) şi cea mai mare, în construcţie (Pickering, de 4 x 550 MWe, care va intra în funcţiune în 1970-1971). Totodată, Canada a reuşit să se introducă şi pe piaţa internaţională, contractând o centrală de acest tip, de 2 x 200 MWe, în India, una de 150 MWe în Pakistan, iar recent, una de 350 MWe în Argentina.

Activitatea în domeniul nuclear se desfăşoară în Canada în trei tipuri de organizaţii diferite: [companii] de stat, [companii] controlate de stat, dar finanţate mixt, şi concernuri particulare.

În cadrul Consiliului de Miniştri federal, care lucrează sub controlul Parlamentului, activitatea în domeniul nuclear ţine de ministerul condus de Jean Luc Papin, care este preşedintele Consiliului Cercetărilor Ştiinţifice şi Industriale şi, în acelaşi timp, ţine şi de Ministerul Comerţului, condus de Winters Roberts.

Sub controlul ministrului Jean Luc Papin se găsesc Atomic Energy of Canada Ltd., al cărui preşedinte este R. Gray, şi Atomic Energy Control Board.

Atomic Energy of Canada Ltd. (AECL) are trei grupuri mari de activităţi:

a) Cercetare şi dezvoltare, care se efectuează în centrale[le] de la Chalk River şi Whiteshell. La aceste centre sunt în funcţiune şase reactori experimentali şi de încercări de materiale.

b) Proiectarea centralelor nucleare, care se efectuează la Sheraton Park.

c) Producerea şi utilizarea radioizotopilor.

În acelaşi timp, Atomic Energy of Canada Ltd. controlează întreprinderile de consultanţi, utilizatorii şi industria producătoare de echipament nuclear din Canada. În acest fel, AECL are controlul întregii activităţi nucleare din ţară.

AECL consumă anual fonduri în valoare de 70 milioane dolari. În 1966, acestea au fost cheltuite astfel:

a) Pentru cercetare şi exploatare – 40 mil[ioane] dolari

b) Investiţii pentru cercetare – 14 mil[ioane] dolari

c) Lucrări la centrala CANDU – 13 mil[ioane] dolari

d) Diverse – 3 mil[ioane] dolari

Numărul total al personalului utilizat de AECL se ridică la 3814, din care:

- cercetători, ingineri – 803

- tehnicieni – 881

- agenţi administrativi – 804

- personal plătit cu ora, în special la CANDU – 1326

[Total:] 3814

Atomic Energy Control Board este o comisie de reglementare privind controlul materialelor nucleare şi al echipamentului. Aceasta dă aprobările pentru instalaţiile nucleare, din punct de vedere al securităţii de funcţionare şi al licenţelor de export.

De Ministerul Comerţului ţine întreprinderea semi-statală Eldorado, Minning and Rafinning Ltd., care controlează peste 50% din producţia de uraniu a Canadei. A doua mare întreprindere de exploatare de uraniu, Denison Mines Comp. este particulară. Tot de Ministerul Comerţului ţine şi Export Credit Insurance Corporation, care are la dispoziţie 500 milioane dolari pentru a acorda credite de export întreprinderilor, în scopul încurajării activităţilor nucleare.

Printre concernurile industriale importante care activează în domeniul nuclear sunt:

- Canadian General Electric Company (CGEC), care efectuează proiectări de instalaţii complexe şi fabricări de echipamente şi elemente combustibile pentru reactori experimentali şi energetici. Această firmă participă la construcţia centralelor nucleare din Canada, India şi Argentina.

- Canadian Westinghouse Company produce echipament în special pentru instalaţii experimentale la reactori şi efectuează cercetări de mecanisme speciale şi metalurgie. Produce elemente combustibile pentru reactori energetici şi de cercetare.

În afara acestora, există o serie de firme industriale care execută echipamente sau părţi de echipamente pentru reactori, pe baza proiectelor elaborate de AECL sau CGEC.

Ţara noastră, prin „Industrialimport”, a adresat o cerere de ofertă lui Canadian General Electric Company pentru o centrală de 600 MWe, o uzină de fabricare a elementelor combustibile şi o uzină de fabricare a apei grele. Ţinând seama de discuţiile avute cu reprezentanţii lui CGEC, la Belgrad şi Bucureşti, în 1966 şi la Toronto, în mai 1967 şi de hotărârile luate recent, pe linie de partid şi de stat, privind cererea de ofertă pentru o centrală de 300 MWe, considerăm indicat ca delegaţia ce se deplasează în Canada să urmărească problemele de mai jos:

1. Contactarea conducerii firmei Canadian General Electric Company pentru a discuta:

- Situaţia actuală a cererilor de ofertă, făcute prin „Industrialimport”, pentru centrala nucleară, fabrica de elemente combustibile, fabrica de apă grea.

- Discutarea cererii de ofertă pentru o centrală nucleară de 300 MWe, care urmează să fie predată lui CGEC cu această ocazie. Se vor discuta atât aspectele tehnico-economice, cât şi cele financiare. De menţionat că CGEC are proiecte pentru o centrală similară, pe care a contractat-o recent cu Argentina.

- Discutarea posibilităţilor de colaborare în formarea cadrelor de specialişti români necesari proiectării, construcţiei, montajului şi exploatării centralelor nucleare.

- Discutarea problemelor de licenţă, asistenţă tehnică, posibilităţi de colaborare în fabricarea de echipamente pentru obiectivele solicitate şi pentru terţ[i].

- Discutarea cu firmele asociate lui CGEC a problemelor specifice acestora, în special a celor legate de licenţe, livrări şi asistenţă tehnică la fabricarea de echipamente.

2. Contactarea firmei Canadian Westinghouse Company pentru discuţii cu caracter informativ asupra posibilităţilor şi condiţiilor în care această firmă ar putea furniza elemente combustibile şi instalaţii pentru fabricarea acestora. În cadrul discuţiilor se vor aborda şi probleme legate de materialele speciale, ca zirconiul, beriliul etc.

3. Vizitarea centrelor de cercetare ale AECL şi uzinelor de producţie ale lui CGEC, Canadian Westinghouse [Company] şi a industriilor asociate, precum şi a institutelor de proiectare, conform listei anexate.

În cadrul acestor vizite, delegaţia va căuta să cunoască aspectele tehnico-economice actuale şi de perspectivă ale reactorilor energetici canadieni: tehnologiile specifice, utilajele speciale şi suprafeţele de producţie necesare fabricării echipamentelor pentru centralele nucleare şi industriile conexe (fabricare[a de] apă grea şi elemente combustibile); potenţialul de livrare de echipamente de către industria canadiană; modul de organizare şi posibilităţile de a colabora cu institutele canadiene de proiectare în domeniul nuclear; problemele construcţiei, montajului şi exploatării centralelor nucleare; modul de pregătire a cadrelor pentru centrale şi industria de echipamente speciale; costurile pe componente al centralelor nucleare şi al fabricilor de apă grea şi elemente combustibile.

4. Contactarea conducerii lui Atomic Energy of Canada Ltd. şi discutarea posibilităţilor unor schimburi de experienţă în domeniul cercetărilor. Informarea asupra condiţiilor în care s-ar putea încheia un agrement bilateral pentru colaborare în domeniul utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice, între guvernul canadian şi guvernul ţării noastre, de tipul celor încheiate de Canada şi cu alte state. Acest agrement este cerut de firmele canadiene pentru a putea face ofertele solicitate. În cadrul discuţiilor se va căuta să se cunoască poziţia oficialităţilor canadiene privind aplicarea sistemului de garanţii în cazul unor livrări de echipamente şi combustibil nuclear de către firmele canadiene către R. S. România.

5. Contactarea conducerii lui Export Credit Insurance Corporation pentru a obţine informaţii privind condiţiile de oferire de credite pentru R. S. România, în eventualitatea cumpărării de utilaj, combustibil nuclear de la firmele canadiene. Acest lucru este de asemenea cerut de firmele canadiene, pentru a face ofertele solicitate”[5].

La 9 noiembrie 1967, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au acceptat propunerea de a se solicita acordul părţii canadiene pentru vizitarea unor obiective economice de către specialiştii români: Centrul Canadian de Cercetări Nucleare (situat la Chalk River) şi unităţile de proiectare ale firmei Canadian General Electric Company; centrala nucleară de la Douglas Point (sistem CANDU, cu o putere instalată de 200 MWe şi care intrase în funcţiune în anul 1966); centrala nucleară de la Pickering (patru reactoare tip CANDU, de câte 550 MWe, aflate în construcţie); uzinele Dominion Engineering Works şi Canadian Vickers (unde se realizau vasul reactorului CANDU şi plăcile de protecţie ale acestuia); firma de proiectări Canadian Consulting Engineers; anumite uzine situate la Toronto şi în împrejurimile oraşului (Scarborough Works, Toronto Tron Works, Howden Parsen Limited, Drumond Mc Coll, Byron Jackson şi Babcock Wilcox), unde se fabricau schimbătorii de căldură şi pompele pentru circuitul primar, turbogeneratorii, panourile de protecţie a corpului reactorului şi pompele de alimentare; uzina de la Peterborough a firmei Canadian General Electric Company, unde se realizau elementele combustibile pentru reactor; uzina de fabricare a apei grele de la Bodega-Bay (din Nova Scotia), care se afla în perioada de probe (înainte de intrarea în exploatare) şi unde urmau să se obţină anual 400 tone de apă grea.[6]

Schimbările survenite în relaţiile diplomatice şi economice dintre România şi Canada au permis lui Emil Drăgănescu, ministrul Energiei Electrice, aflat într-o vizită oficială în Canada în luna martie 1968, să înceapă negocierile cu firmele canadiene pentru dezvoltarea programului nuclear românesc – în conformitate cu hotărârile stabilite în primăvara anului 1966 la Bucureşti. Totodată, la 8 aprilie 1968, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat propunerile Consiliului de Miniştri pentru a înscrie la Viena, la sediul Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică, echipamentul special şi materialele nucleare ce urmau să fie livrate României de către Marea Britanie.[7]

În cursul discuţiilor româno-canadiene care au avut loc în luna aprilie 1968, în legătură cu „construirea în ţara noastră de către unele firme din Canada a unor centrale nucleare electrice şi de uzine conexe”, autorităţile de la Ottawa „au solicitat ca până la semnarea contractelor respective să se clarifice de către organele competente ale celor două ţări, problema arieratelor”. În Nota privind reglementarea problemelor financiare în suspensie cu Canada – document secret semnat de miniştrii de Finanţe, Afacerilor Externe şi Comerţului Exterior, înregistrat la Cancelaria C.C. al P.C.R. cu numărul 3047/18.10.1968 şi discutat în şedinţa Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. din 21 octombrie 1968 – se preciza, printre altele: „Între România şi Canada există unele probleme financiare în suspensie ca urmare a celui de-al doilea război mondial şi a transformărilor social politice din ţara noastră. Pretenţiile canadiene se referă la unele titluri de datorie publică externă română (în valoare nominală de circa 24 milioane dolari) şi la unele drepturi şi interese (participaţii la întreprinderi şi imobile naţionalizate) care, după aprecierea noastră, ar putea reprezenta 200-300 mii dolari.

Dacă la titlurile de datorie publică se au în vedere şi dobânzile neplătite (în anul 1941 a fost suspendat serviciul datoriei publice externe române în străinătate) se ajunge la o valoare de circa 50 milioane dolari. Arătăm că într-o publicaţie străină de specialitate a fost menţionată aceeaşi sumă ca pretenţie canadiană faţă de România pentru datoria publică. În acelaşi timp există în Canada disponibilităţi de circa 70 mii dolari ale unor persoane particulare române. Transferul în ţară al acestor sume nu se poate efectua datorită măsurilor de blocare luate de autorităţile canadiene din cauza nereglementării arieratelor financiare”[8].

În luna octombrie 1968, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat propunerile Ministerului de Finanţe, Ministerului Comerţului Exterior şi Ministerului Afacerilor Externe de reglementare a problemelor financiare dintre România şi Canada „aflate în suspensie ca urmare a celui de-al doilea război mondial şi a transformărilor social politice din ţara noastră”. În acest scop, guvernul de la Bucureşti oferea autorităţilor de la Ottawa, la 21 octombrie 1968, o sumă globală şi forfetară de 2,7 milioane de dolari în scopul stingerii tuturor litigiilor financiare care existau între cele două ţări. Suma respectivă urma să fie plătită în circa 10 ani „prin prelevări de 8% din valoarea exporturilor româneşti din Canada” şi reprezenta circa 11% din valoarea pretenţiilor canadiene recunoscute la Bucureşti.[9]

În luna noiembrie 1968 a avut loc la Bucureşti prima întâlnire între delegaţiile Canadei şi României consacrată reglementării problemelor financiare ale celor două părţi. Cu acel prilej, reprezentanţii autorităţilor de la Ottawa au prezentat o listă cu pretenţiile lor (estimate la aproximativ 65 milioane dolari) şi au respins categoric oferta propusă de guvernul de la Bucureşti. În consecinţă, negocierile privind cumpărarea unei centrale nuclearo-electrice din Canada au fost afectate de nerezolvarea problemei datoriei publice a României faţă de acel stat. La acea dată, pretenţiile financiare canadiene erau următoarele:

- valoarea nominală a titlurilor de datorie publică externă (bonuri de tezaur emise la 6 iunie 1922 de guvernul de la Bucureşti pentru valoarea mărfurilor primite de România în cursul primului război mondial, pentru răscumpărarea căilor ferate ale societăţii „Lemberg-Cernăuţi-Iaşi”, precum şi pentru achitarea moşiilor expropriate din Basarabia, aparţinând supuşilor englezi şi francezi) – 24,8 milioane $ (datorie recunoscută de autorităţile române);

- dobânzile la titlurile de datorie publică – 27,3 milioane $ (datorie respinsă de guvernul de la Bucureşti);

- despăgubiri pentru proprietăţile industriale canadiene naţionalizate în România începând din anul 1948 (Fabrica de sticlă de la Scăieni, Industria Română de Geamuri de la Bucureşti, Fabrica de pălării de la Timişoara ş.a.) – 9,4 milioane $ (autorităţile române recunoşteau doar 0,2 milioane $);

- despăgubiri pentru clădirile şi terenurile (cca. 300 ha) care se aflau în anul 1948 în proprietatea statului canadian sau a cetăţenilor canadieni şi care au fost naţionalizate de către autorităţile române – 1,9 milioane $ (guvernul de la Bucureşti recunoştea doar 0,2 milioane $);

- despăgubiri prevăzute în Tratatul de Pace de la Paris – 2,1 milioane $ (datorie respinsă de autorităţile române).[10]

O delegaţie canadiană a sosit din nou la Bucureşti în luna mai 1969 şi reprezentanţii României au propus stingerea litigiilor financiare dintre cele două state prin acordarea unei indemnizaţii de 5-6% din valoarea nominală a datoriei publice româneşti recunoscute de ambele părţi, la fel cum a procedat guvernul român în momentul în care a stins datoriile faţă de statul francez. Propunerea nu a fost acceptată de membrii delegaţiei canadiene şi negocierile au fost întrerupte din nou.[11]


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






















1286 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version