În timpul Rezistenței franceze împotriva ocupației germane și a guvernului de la Vichy, Sartre a resimțit surprins că, în pofida a ceea ce crezuse înainte de război, absurdul lumii moderne nu-i izolase ermetic pe oameni, nu-i transformase, cu o imagine luată din John Donne, în insule fără comunicare reciprocă. Solidaritatea era posibilă – simpla constatare a faptului a fost suficient de influentă pentru a schimba radical modul în care Sartre își concepuse până atunci existențialismul întemeiat pe axioma unei lumi absurde. După război, la întoarcerea dintr-un turneu american care i-a confirmat o dată în plus existența unei solidarități reale, Sartre a ținut, pe 29 octombrie 1945, o conferință despre existențialism ca formă de umanism care i-a surprins teribil pe francezi – deși descrierea morfologică a existențialismului sartrian era aceeași cu cea dinainte de război, semantica lui era cu totul alta. Pentru Sartre, existențialismul nu mai era o formă de admitere a unei lumi în care oamenii erau atomi fără posibilitate de coagulare, ca până în urmă cu câțiva ani; dimpotrivă, atomii umani puteau coagula în molecule – puteau construi rețele de rezistență în fața absurdului – existențialismul era, așadar, un umanism. Singura formă rațională de rezistență în fața absurdului.
Firește, acest umanism despre care Sartre a vorbit – absolut superb, în fața unei mulțimi prin care a fost nevoit să-și facă loc cu coatele pentru a ajunge la catedră – nu și-a găsit acoperire practică în cinismul absolut al gesturilor lui din deceniile ulterioare. Însă emoția cu care descoperise posibilitatea solidarității, și eficiența ei în fața agresiunii (militare și filozofice, deopotrivă), era cât se poate de reală. Solidaritatea este posibilă – iar eficiența ei este reală. La 13 ani de la conferința lui Sartre, într-o carte exemplară ca toate ale ei (mă refer acum laThe Human Condition), Hannah Arendt vorbește despre opusul solidarității – adică despre singurătate ca aliat fundamental al totalitarismului. Toate totalitarismele, spune Arendt, încearcă din răsputeri să facă cetățeanul să se simtăsingur, izolat de toți ceilalți, o insulă separată iremediabil de toate celelalte insule umane. Abia această singurătate, mai spune Arendt, oferă „the common ground for terror”, abia pe conștiința acestei singurătăți absolute se poate construi teroarea totalitară. Când ea e depășită, când omul înțelege că solidaritatea este posibilă – și reală – și eficientă, experimentul totalitar se prăbușește.
Ceea ce s-a întâmplat esențial în România ultimilor ani în contextul mișcărilor de stradă e, cred, descoperirea uluită și entuziastă a faptului că solidaritatea este posibilă. Și că este eficientă. În țara caprovecinitei generalizate, în țara lui „n-ai cu cine”, în țara în care fiecare îl disprețuiește pe celălalt, iată că este posibilă o formă de solidaritate care să dureze ani întregi. Cred că, de fapt, solidaritatea noastră recentă & îndârjită a reușit să dărâme două mituri negative al conștiinței noastre de sine. Mai întâi, a infirmat mitul atomizării noastre definitive, al imposibilității noastre de a fi solidari: iată că putem – și încă atât de splendid; putem umple, cu sutele de mii, piețele României, putem desena cu corpurile noastre câte o singură imagine memorabilă, putem repara, așadar, cu corpurile noastre sufletul bolnav al României.
Secundo, alt mare mit național pe care l-a spulberat solidaritatea noastră tenace & coerentă este acela al „zidului părăsit și neisprăvit” din legenda Meșterului Manole. În țara în care nici o construcție nu durează peste noapte, zidul construit de corpurile noastre durează deja de câțiva ani – și ține stavilă derivei spre iliberalism. Cu fiecare prezență în stradă, corpurile noastre afirmă așadar că solidaritatea este posibilă – că o construim & o menținem neîncetat – și că zidul format din corpurile noastre nu lasă acel „common ground for terror” despre care vorbea Hannah Arendt să existe.
Solidaritatea aceasta e cel mai prețios lucru întâmplat României de la Revoluție încoace – și pe ea se va reconstrui totul. Inclusiv economic – fiindcă, așa cum arată Hayek în The Constitution of Liberty, abia existența statului de drept poate crea the welfare state. Numai o justiție funcțională desenează cadrele între care un stat poate deveni performant economic; apărând justiția & statul de drept, corpurile noastre desenează tocmai acest contur în care prosperitatea va putea să existe. Așa idealistă cum este, solidaritatea noastră reprezintă în egală măsură o condiție pragmatică pentru o viitoare Românie prosperă.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
