Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Bătălia pentru supremație în Pacific. China vs. SUA, via Peninsula Coreeană (Update şi o explicaţie suplimentară)

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Miercuri, 28 februarie 2018, 11:11 Actualitate | Opinii


Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Puncte cheie:

  • Aparent bizara și atât de puțin credibila apropiere între cele două Corei rivale ascunde o tentativă de resetare a marelui joc strategic al Asiei, foarte probabil în avantajul Chinei, dacă nu cumva planificată și girată din umbră de Beijing, cu obiectivul de mare anvergură de a scoate din jocul influenței politico-militare și economice regionale Statele Unite și de a câștiga supremația strategică în Pacific, după 73 de ani de supremație americană, instaurată în august 1945, prin explozia bombei atomice de la Hiroshima;
  • Acest început de resetare cu perspectivă incertă, declanșată chiar înaintea Olimpiadei de Iarnă recent încheiate și reflectată cel mai pregnant în declarațiile surprinzătoare de apropiere ale liderilor celor două Corei, ascunde o uriașă manevră a Chinei, o încercare de scoatere a Statelor Unite din ecuația strategică și de putere a Asiei, prin „dezactivarea” unuia dintre aliații tradiționali ai Americii în regiune, respectiv Coreea de Sud;
  • Acum se explică mai mult din la fel de ciudata disponibilitate a Președintelui Trump, de acum aproape două luni, de a începe discuții cu Kim Jong Un. Ideea a eşuat lamentabil, fiindcă o altă negociere era, se pare, în pregătire. Foarte probabil, strategii americani aflaseră sau intuiau riscul ca Nordul comunist să fie curtat la negocieri pacifiste de Sudul tot mai speriat de armele nucleare ale Phenianului iar China să împingă puternic Nordul spre negocieri cu Coreea de Sud, în locul negocierilor cu Statele Unite;
  • Dacă așa stau lucrurile, vom înțelege în cursul acestui an. În orice caz, dacă se vor concretiza, negocierile Nord-Sud coreene vor face în mare parte inutile pârghiile de acțiune ale Statelor Unite în zonă și vor lăsa Washingtonul fără una dintre temele majore ale discursului de politică externă din Asia;
  • Nici prezența militară americană masivă din Coreea de Sud și din mările dimprejurul statului aliat nu se va mai justifica în ochii opiniei publice din Republica Coreea în aceeași măsură în care se justifica în situația unei crize militare iminente în peninsulă;
  • Dacă teza enunțată mai sus este corectă, atunci vom vedea curând China susținând energic negocierile Nord-Sud coreene, iar Statele Unite, neputând face acelaşi lucru precum China și Rusia, de teama pierderii relevanței în acest dosar, se vor afla în căutarea unei noi teme care să le legitimeze prezența militară în Pacific;
  • Japonia și Taiwan ar putea fi cheia noii etape de politică externă americană în Pacificul de Vest, dacă într-adevăr Coreea de Sud va decide să se angajeze într-o apropiere treptată de Nordul comunist. Pentru noi, cei de aici, din Europa divizată o jumătate de secol de Războiul Rece, apropierea Seulului de Phenian pare și nerealistă, și costisitoare, și fără nicio perspectivă încurajatoare, atâta timp cât regimul comunist rămâne în picioare și se negociază cu ei;
  • Apropierea Nord-Sud nu va denucleariza Peninsula Coreeană, ci doar va face mai mic riscul nuclear și al unei confruntări militare cu efecte devastatoare asupra Seulului, o metropolă de 10 milioane de locuitori, aflată la numai 60 de kilometri de artileria nord-coreeană de la graniță, ceea ce poate fi un argument suficient de substanțial pentru liderii și cetățenii sud-coreeni, pentru a nu mai menţiona şi confirmarea deţinerii armelor nucleare funcţionale de către regimul de la Nord;
  • De la Revoluția Comunistă încoace, China a suferit din cauza blocajului pe care l-a avut permanent către Pacificul de Vest, „centura democrațiilor” aliate Statelor Unite (Japonia, Coreea de Sud, Taiwan) împiedicând o largă deschidere maritimă a Chinei spre Pacificul de Vest, problemă la care Beijingul a început să caute soluții de „străpungere” a supremației americane în ultimele două decenii;
  • Pierderea relevanței strategice a Statelor Unite în Pacificul de Vest ar reprezenta o mare lovitură pentru Prima Mare Putere a lumii, care, coroborată cu declinul relației transatlantice, ar limita considerabil influența Americii în Asia și în Europa, o adevărată catastrofă strategică pentru Statele Unite, probabil cea mai mare după 1945 încoace;
  • În aceste condiţii, implementarea sloganului America First va însemna în special protecţionism şi izolaţionism, întoarcere cu faţa spre interior şi construirea de ziduri de „apărare” faţă de diverse ofensive, reale sau închipuite (globalizarea, China, maşinile germane, mexicanii, musulmanii, „ecologiştii neomarxişti” etc.) nicidecum supremaţie strategică globală. Iar această situaţie va dura până la următorul război al Americii. Nu avem nicio îndoială, întreaga istorie a Statelor Unite ne arată această nesfârşită alternanţă a ciclurilor de politică externă americană. Va exista, mai devreme sau mai târziu, un război care va scoate din nou America din matca sa şi o va repune în poziţia de Primă Mare Putere a lumii. S-ar putea ca însuşi Preşedintele Trump să se „reinventeze” prin politică externă, într-un anumit moment al mandatului său, aşa cum s-a întâmplat în ultimii 100 de ani cu (aproape) toţi preşedinţii americani, chiar şi sau în special cu cei care şi-au început mandatul cu discursuri izolaţioniste, bazate pe teme economice (a se vedea Wilson, Roosevelt, Clinton, Bush Jr.). Vine acel declic când titularul de la Casa Albă înţelege că uriaşa putere militară este un asset al Americii, care trebuie utilizat din când în când, pentru a redefini balanţa de putere regională sau globală, atunci când evoluţiile acumulate în sistemul internaţional par a scoate America din joc şi a-i afecta interesele. Iar temeiul dintâi al intervenţiei îl reprezintă întotdeauna apărarea unor valori. Excepţionalismul american precum şi imensele resurse şi oportunităţi pe care le-a avut sau şi le-a creat această ţară au făcut însă ca întotdeauna America să fie eroul pozitiv, care intervine într-un război atunci când lumea are nevoie mai mare ca oricând de intervenţia ei salvatoare. Aşa se va întâmpla şi la următoarea ieşire a Americii din izolaţionism, mai devreme sau mai târziu, indiferent din ce punct de pe harta lumii va începe această revenire pe scenă.

*

Jocul în Asia și în Pacificul de Vest se schimbă încet dar sigur. China se ridică, Statele Unite pierd teren. Peninsula Coreeană, ingredient esențial al Războiului Rece în Asia, aflată într-o poziție geopolitică „imposibilă” pentru toate Marile Puteri ale lumii (China, Japonia, Rusia, SUA), incomodând pe toată lumea și servind în același timp tuturor drept pârghie de acțiune în regiune, prin dualismul ei strategic şi ideologic venit din epoca balanței de putere, pare să se îndrepte acum spre o neașteptată și încă destul de puțin credibilă schimbare de partitură. Cine pierde, cine câștigă de aici?

Primul răspuns este: evoluţiile recente sunt în beneficiul strategic al Chinei, care pare că a găsit soluţia la criza Peninsulei Coreene, care o incomoda vizibil în politica externă şi în exprimarea obiectivului grandios de definire ca „mare putere susţinătoare a globalizării, cooperării şi păcii”. Devenise evident pentru toată lumea că Beijingul nu mai ştia ce să facă cu agresivul ei aliat din nordul peninsulei, care sfida rezoluţiile ONU şi ameninţa pe toată lumea, introducând implicit America în politica Asiei, un aliat de care avea totuşi şi nevoie pentru a nu lăsa întreaga Coree să intre în siajul american dar pe care nu îl mai putea apăra, nici oficial, nici neoficial, de oprobriul public internaţional.

Acum, prin pretinsul dezgheţ al relaţiilor din Peninsula Coreeană şi aducerea Nordului la masa discuţiilor cu Sudul (nu cu SUA, cum se credea la un moment dat), China vizează obţinerea unei cvadruple victorii.

În primul rând, încearcă să transforme imaginea dictaturii lui Kim în profilul unei puteri regionale cu care se poate discuta, pe baza asumării unor principii raţionale (?), fiind astfel scutită de respectarea strictă a sancţiunilor economice internaţionale privind schimburile comerciale cu Coreea de Nord.

UPDATE_________________

informaţie foarte recentă arată că apropierea Chinei de Coreea de Sud a şi început, ceea ce este un pas spre confirmarea ipotezei formulate mai sus. Preşedintele sud-coreean Moon a avut o întâlnire cu emisarul special al preşedintelui chinez Xi Jinping:

http://www.xinhuanet.com/english/2018-02/26/c_137001413.htm

Pentru cititorii care sunt sceptici privind unificarea coreeană, confirm: bineînţeles că apropierea celor două Corei, de care am vorbit în articol, nu înseamnă unificarea lor. Dimpotrivă, în modul în care par să înceapă discuţiile de încălzire a relaţiilor Nord-Sud, singurul rezultat este „legitimarea” internaţională a regimului comunist de la Phenian şi scăderea presiunii sancţiunilor economice asupra Coreei de Nord, adică ceea ce doreşte China.

O relaţie aparent bună, de „colaborare şi creştere a încrederii” între cele două jumătăţi ale Peninsulei, este exact ceea ce doreşte China, pentru a ieşi din situaţia dificilă care introducea Statele Unite în ecuaţia unei crize în regiune. Mesajul ulterior va fi că nu mai este nevoie de prezenţa militară americană în zonă. Apropiere nu înseamnă nicidecum unificare.


Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro




















1648 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version