Motto:

Cristian FeleaFoto: Contributors.ro

”Esenţialul este să numeşti corect lucrurile. Dacă denumirile nu sînt corecte, cuvintele nu se mai potrivesc. Dacă cuvintele nu se mai potrivesc, treburile statului merg prost. Dacă treburile statului merg prost, nici riturile şi muzica nu mai pot înflori. Dacă riturile şi muzica nu mai pot înflori, judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte. Dacă judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte, poporul nu mai ştie cum trebuie să se poarte.”[1]

Confucius

De mai mult de un an, de la momentul în care Florin Iordache ”Altă Întrebare”, ex-ministru al justiției, a ieșit în fața jurnaliștilor să anunțe pohta poftită de coaliția PSD – ALDE și întrupată în textul OUG 13, în ianuarie 2017, societatea civilă a ieșit să protesteze în apărarea justiției. Lupta nu s-a încheiat nici acum, iar coaliția de guvernare se vede pusă în fața unei realități pe care nu o sconta: opoziția cetățenilor în fața arbitrariului guvernării, în ciuda îndeplinirii unui ritual politic formal, adică al câștigării prin non-combat a unor alegeri în mare parte manipulate mediatic.

Dar, să nu uităm: coaliția condusă de Liviu Dragnea (apudFlorin Georgescu și Darius Vâlcov) și Călin Popescu Tăriceanu (apudDan Voiculescu și Daniel Chițoiu) mai au în program și o reformare a corpului administrației publice, a legislatiei privind achizițiile publice, guvernanța corporativă sau lobby-ul. Toate cu scopul de a recentraliza statul și a-l politiza, iar cea care trebuia să gestioneze întregul proces, din poziția de vicepremier (dacă nu s-a putut de premier) urma să fie Sevil Shhaideh.

Ei bine, în opinia mea, societatea civilă ar trebui să fie acum cel puțin la fel de atentă, de vigilentă, și în privința modului în care coaliția de guvernare își îndreaptă atenția către modul de organizare al administrației publice. Și, mai mult decât atât, îndrăznesc să afirm că alegătorul român ar trebui să aleagă ce partid votează în viitor după fix patru criterii: (i) modul în care își propune să gestioneze libertatea justiției, (ii) viziunea asupra unei guvernări suple și a descentralizării în beneficiul guvernărilor locale, (iii) creșterea rolului României în guvernarea Uniunii Europene și absorbția fondurilor europene și (iv) protecția mediului și biodiversității, resetarea comunităților pentru a deveni prietenoase cu mediul încojurător (dezvoltarea durabilă).

Ca să înțelegem distanța la care ne aflăm față de acest deziderat, putem privi spre realizările actualei coaliții de guvernare pe temele propuse și ce putem regăsi? În primul rând, tendința evidentă de politizare a justiției, atât de evidentă că până și judecătorii de Curte Constituțională ce simpatizează serios actuala putere au fost nevoiți să o combată, fie și în parte[2]. Subiectul este mult analizat, și nu insist asupra lui.

În privința organizării guvernării, avem un guvern central – Cabinetul V. V. Dăncilă – cu cel mai mare număr de miniștri din Uniunea Europeană, adică 28[3], dar și cu administrațiile locale cele mai dependente de finanțarea – evident politizată[4] – dispusă de guvernul central, ca urmare, printre altele, a revoluției fiscale marca Darius Vâlcov – Olguța Vasilescu – Ionuț Mișa.

Nu în ultimul rând, în privința legislației privind guvernanța corporativă în companiile aflate în proprietatea statului, Camera Deputaților, la propunerile Comisiei pentru Industrii și Servicii, condusă de unealta fidelă Iulian Iancu, a operat modificări pe care până și Curtea Constituțională a decis să le respingă, chiar dacă motivația nu a fost pe fond, ci pentru a amenda nerespectarea (voluntară a) procedurii parlamentare[5]. Pentru coaliția de guvernare, care zburdă numind nulități după nulități, de la ministere la consiliile de administrație, miza s-a dovedit astfel mai importantă decât legea. Iar miza este una măruntă la scară națională, pentru că ar fi anulat cert orice (nouă) încercare de a adera la OECD[6].

În privința modului în care se raportează guvernarea la problemele dezvoltării durabile, tocmai ce Senatul, la propunerea senatorului Emanoil Savin, cu susținerea liderului senatorilor PSD (atât de critic la adresa Ministerului Public și a unor membri ai CSM, CCR sau ÎCCJ care nu împărtășesc viziunea PSD – ALDE) Șerban Nicolae, a adoptat un proiect de modificare a Legii serviciilor comunitare de utilităţi publice, care loveşte în pădurile virgine şi parcurile naţionale[7].

În fine, cu privire la poziția coaliției de guvernare în privința modului în care este abordată relația cu instituțiile Uniunii Europene, se remarcă atât o raportare duplicitară, cât și o atitudine prolixă, atât de bine ilustrată de declarațiile premierului V. V. Dăncilă de după vizita sa recentă la Bruxelles: posibilitatea certă de dezangajare a unor proiecte POR și POCU pe care o va rezolva ministrul Rovana Plumb prin discuții (sic), un grup de lucru pe fonduri europene, care să acționeze pentru simplificare, să fie ridicat MCV până în ianuarie 2019, iar România să fie primită în Schengen, pentru că situația actuală este nedreaptă etc.[8] Desigur, toate acestea ar urma să se întâmple ca printr-un miracol, pentru că, altminteri, coaliția PSD – ALDE nu are în intenție să-și schimbe politicile și (contra)viziunea privind actul guvernării.

Dacă, așa cum am văzut mai sus, ne aflăm într-un impas, provocat de actuala coaliție de guvernare, întrebarea care se pune este cum putem ști dacă în zona partidelor de opoziție se regăsesc programe politice care pot oferi calea pentru modernizarea României în privința actului de guvernare, a predictibilității și eficienței politicilor publice. Răspunsul nu este unul simplu și necesită o bază de raportare pe care aș vrea să o schițez, pe scurt.

În primul rând, este important de subliniat faptul că administrația în România suferă prin manifestarea concomitentă a unor probleme de ordin sistemic, așa cum sunt: (i) exercițiul birocratic, de mare tradiție, cu reminescențele sale bizantine și tendința modernă de a se autoreplica[9]; (ii) intervenția insidioasă a politicului în scopul preluării controlului asupra mecanismelor birocrației administrative; (iii) lipsa eticii muncii (vezi concluziile articolului ”Am pierdut etica muncii și nici că ne pasă”, semnat de Hilde Brandl[10]) și (iv) lipsa motivației.

Dintre toate aspectele de mai sus, am să mă opresc asupra modului în care poate fi stopată ingerința politicului în funcțiunea publică, prin preluarea controlului (mecanismul master – slave) asupra birocrației funcției publice: (i) recompensarea fidelilor cu funcții publice, (ii) controlul motivației prin inhibarea inițiativei și premierea exercițiului subordonării pasive, (iii) transferul algoritmilor deciziei din câmpul procedurilor în sfera arbitrariului.

În procesul lui Liviu Dragnea și Bombonica Prodana[11], unul dintre martori a descris mecanismele menționate mai sus după cum urmează: ”Au existat presiuni și toleranţe. Eu am fost sancționată în 2011, pentru că am plecat cu zece minute mai devreme. Sancțiunea a fost scăderea a două ore din salariu. Asta deși era de notorietate că unele persoane nu veneau la muncă ani întregi.” Cu alte cuvinte, două angajate ale statului, plătite pentru funcția publică – deci recompensate astfel, printr-o decizie politică – desfășurau activități în beneficiul organizației locale a PSD din Alexandria. Situația este, totodată, și modalitate de transfer nelegal și netransparent de resurse din sfera aparatului guvernării locale spre beneficiul unei organizații politice de drept privat și utilitate publică.

Decuplarea politicului de resursele publice se pot face pe două căi: (i) punitiv, prin interzicere și pedepsirea situațiilor în care interdicția este încălcată și se obțin dovezi în acest sens – situația intrând astfel în sfera penală și (ii) anticipativ, prin separarea birocrației de actul de guvernare – situația ideală. De exemplu, statul minimal, ar putea fi soluția anticipativă căutată, în condițiile în care (Robert Nozick): ”… el poate să pară tern şi neatractiv, ceva ce cu greu ar inspira sau ar reprezenta un ţel pentru care să merite să lupţi” [12].

Cum ar putea arăta, în România, o administrație publică centrală minimală? Guvernul ar putea fi redus la un număr esențial de ministere și ar ceda o mare parte din atribuțiuni guvernărilor locale, Parlamentul și-ar reduce norma de reprezentare la aproximativ jumătate (un senator la 300 de mii de alegători și un deputat la 150 de mii de alegători[13]), nu ar exista agenții iar organismele de reglementare independente (ANRE, ANCOM, ANRM, ANCPI, APM, CNAS etc.) ar funcționa doar sub controlul Parlamentului, având conducătorii numiți de Președinte (ca mediator între puterile statului) și ar fi obligate să participe la înființarea și funcționarea unui Ghișeu Unic[14] al statului, pentru relația cu petenții etc.

Un guvern redus la funcțiunile principale ar putea avea următoarea structură:

Mai mult decât atât, componența guvernului, pe ministere, ar urma să nu mai fie schimbată, indiferent de formula de guvernare, astfel încât partidele politice să fie obligate să se adreseze politicilor publice prin același mod de organizare, pentru ca electoratul și societatea civilă să poată analiza cu ușurință asumarea continuității sau elementele de discontinuitate, din prisma interesului public.

Desigur, trecerea la un astfel de sistem de organizare a guvernării centrale implică modificarea Constituției și niciun partid politic nu o poate considera motivată decât într-o unică circumstanță: să resimtă potențialul unei presiuni sociale enorme din partea electoratului, pe care să o reprezinte, să o cultive și să o transpună într-un program politic care poate deveni câștigător în procesul electoral.

Cu alte cuvinte, un partid de opoziție, sau un partid nou pe scena politică, ar putea să se angajeze în fața electoratului cu un program de apărare a justiției și de guvernare printr-un stat minimal, urmând să se angajeze voluntar într-un demers de schimbare a Constituției: într-o primă fază, pre-electorală, prin mobilizarea societății în favoarea schimbării Constituției și într-o a doua fază, prin angajarea în procesul electoral și, în situația în care primește încrederea electoratului, să transforme în fapt programul angajat, trecând la modernizarea României.

În privința guvernării locale, (cel puțin) două categorii de măsuri ar decupla rapid clientela politică de exercițiul administrației comunităților, și anume:

(i) vor mai putea fi remunerați cu salarii, din bugetul local, doar primarul, vice-primarul și personalul din aparatul primăriei, în timp ce consilierii locali participă voluntar la gestionarea comunităților locale. Ședințele urmând să se deruleze trimestrial, vor putea fi suportate din bugetul local, motivat, doar anumite tipuri de cheltuieli ale aleșilor locali voluntari, de tipul compensării financiare a unei zile în care respectivii ar trebui să lipsească de la serviciu, unde nu ar fi plătiți de angajatori. De asemenea, în baza unor referendumuri locale, se pot decide anumite deduceri de taxe locale pentru consilierii locali. În cazul consiliilor județene, pot fi remunerați președintele și vice-președinții, precum și aparatul de lucru al consiliului, iar consilierii județeni ar urma să fie voluntari. În cazul consilierilor județeni, pot intra în calculul compensării financiare și cheltuielile de transport pentru cei care nu sunt rezidenți, ori anumite deduceri de taxe locale;

(ii) bugetele locale vor putea fi alimentate cu 100% din impozitul colectat pentru veniturile din salarii, pentru a stimula politicile locale de creare de noi locuri de muncă, fără cenzura guvernului central.

O astfel de abordare ar crește responsabilitatea în sfera guvernării locale, profesionalizând-o, iar funcția de reprezentare, care nu este dotată cu exercițiul deciziei executive, ar trece în sfera prestigiului personal și pentru partid. În plus, administrațiile locale ar trebui să devină inovative în asigurarea veniturilor și organizare, dar și mult mai sigure pe resursele financiare pe care și le pot asigura.

Avantajele statului minimal nu este doar acela că s-ar face mari economii financiare, care acum sunt destinate susținerii unui aparat guvernamental stufos – și care a devenit stufos tocmai pentru a putea recompensa clientela politică dedicată să se constituie în pârghia de control al birocrației -, ci mai ales că administrația publică ar deveni eficientă și civic decentă.

Cum ar deveni eficientă? Simplu. Prima garanție a eficienței este redimensionarea structurilor către varianta suplă, optimă în termeni de responsabilități versus capacitate de acțiune. A doua garanție, este aceea că partidelor politice li se restrâng major posibilitățile de a-și recompensa clientela politică cu funcții publice, create peste noapte. Dimpotrivă, vor fi constrânse să identifice membri de partid interesați să acționeze voluntar în materie de administrație și în numele partidului, dar și capabili să genereze prestigiu pentru sine și partid.

Pe de altă parte, în guvernarea centrală, anularea posibilității partidelor de a modifica organizarea prin sporirea ori micșorarea numărului de ministere, se referă automat la pârghii suplimentare puse la dispoziția societății civile, a alegătorilor, pentru a compara o guvernare cu alta, ca și temeinicia deciziilor de renunțate, modificare, completare a unor programe publice de mare importanță și deci de mare interes, de tipul: autostrăzi, programe de educație și sănătate publică, programe de stimulare a economiei, ori de schimbare a regimului de taxe și impozite etc.

În câștig va fi și coerența actului de guvernare, atât în interiorul unui interval electoral, cât și trans-interval. Altfel spus, așa cum ne învață și teoria sistemelor, scăzând numărul de elemente și evenimente, ansamblul devine mai coerent și mai simplu de organizat, dar și mai robust în formulele de răspuns la evenimentele exterioare.

Personal, mă pronunț pentru un stat minimal, de la care nu aștept miracole, ci doar cadrul în care să se poată manifesta valorile, care să fie încurajate să lucreze pentru comunitate și nu pentru un ”angajator” politic ce are o agendă de grup, evident netransparentă pentru opinia publică.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe

contributors.ro