Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Discutii romano-sovietice pentru construirea unei centrale nuclearo-electrice in Romania

de Petre Opris     Contributors.ro
Marţi, 27 februarie 2018, 15:49 Actualitate | Opinii


Petre Opris
Foto: Arhiva personala

În ultimii ani s-a menţionat frecvent în mass-media din România faptul că programul românesc de dezvoltare a capacităţilor de producere a energiei electrice va fi sprijinit de câteva companii chinezeşti, iar schema de finanţare a construirii reactoarelor nucleare nr. 3 şi 4 de la Cernavodă va include un credit financiar chinez. Cu toate acestea, situaţia nu este clară şi în prime-time-ul buletinelor de ştiri ale posturilor de televiziune se vântură în continuare poveşti „senzaţionaliste”, tipice pentru scandalul din mahalaua românească – livrat „live” întregului popor „la pachet” cu reclamele la bunurile de larg consum ale societăţii post-comuniste.

Reconstituirea faptelor istorice constituie, în opinia noastră, un prim pas către înţelegerea evenimentelor la care asistăm. Pentru a veni în sprijinul celor care doresc să discute serios despre programul strategic de dezvoltare a capacităţilor nucleare româneşti destinate producerii de energie electrică, reluăm cercetarea pe care am iniţiat-o în urmă cu 10 ani în arhivele din România pentru a adăuga la aceasta elementele de noutate pe care le-am descoperit între timp.

Primul element pe care am dorit să-l găsim la începutul cercetării noastre a fost stabilirea datei la care autorităţile române au sistat livrările de minereu de uraniu către Uniunea Sovietică (importator unic) şi motivul deciziei respective. Astfel, în „Memoriul privind condiţiile realizării de centrale nuclearo-electrice în R.S. România” (document strict secret, înregistrat la 1 martie 1966, la Secretariatul Consiliului de Miniştri) s-a menţionat despre momentul încetării acelui tip de export (1 iulie 1965) deoarece autorităţile de la Bucureşti intenţionau să utilizeze cantităţile de minereu de uraniu extrase din carierele din România pentru dezvoltarea în 15-20 ani a unui program nuclearo-energetic.

Obiectivele urmărite în acel moment de autorităţile române au fost expuse astfel: „Congresul al IX-lea al P.C.R. (sic!) a stabilit ca politică generală în producţia de energie primară acoperirea ei în cât mai mare măsură din resurse interne, dezvoltând cu precădere extracţia de cărbune şi amenajările hidroenergetice, economisind rezervele de ţiţei şi gaze pentru asigurarea pe o perioadă cât mai îndelungată a materiilor prime pentru industrie şi scopuri tehnologice şi trecând la utilizarea energiei nucleare. Din analiza balanţei de energie primară a ţării noastre rezultă că, începând din anul 1970, resursele clasice (combustibili fosili şi energie hidraulică) nu mai sunt suficiente pentru acoperirea necesităţilor. Astfel, în anul 1970 apare un deficit de 2,6 milioane tcc/an (tone combustibil convenţional / an – n.n.) (5% din necesar), care creşte la cca. 7,5 milioane tcc/an (10% din necesar) în 1975 şi probabil la 18-20 milioane tcc/an (aprox. 20% din necesar) în 1980, putând ajunge la peste 100 milioane tcc/an (aprox. 50% din necesar) în anul 2000. Acoperirea acestor deficite nu se poate face decât prin import masiv de combustibil clasic, cum ar fi, spre exemplu, ţiţeiul sau cărbunele, şi prin folosirea energiei nucleare. Importul de combustibil clasic peste anumite limite are dezavantajul că necesită un export important de valută şi conduce la dependenţa economiei naţionale de relaţii comerciale externe, uneori instabile. În consecinţă, importul de combustibil clasic trebuie luat în consideraţie pentru scopuri industriale, iar pentru scopuri energetice numai în cantităţi limitate. Folosirea energiei nucleare prezintă avantajul valorificării resurselor interne de combustibil nuclear, fapt care asigură o independenţă economică sporită şi se înscrie pe linia generală a dezvoltării energeticii în lume. În consecinţă, contribuţia energiei nucleare la acoperirea balanţei energetice reprezintă o necesitate pentru ţara noastră”.

În acelaşi document s-au făcut şi următoarele precizări: „În ceea ce priveşte data la care trebuie să intre în funcţiune prima centrală nuclearo-electrică, a fost hotărât ca, în etapa 1970-1975, să fie dată în exploatare o putere de 1000-1200 MW. […] După anul 1975, pentru acoperirea deficitului probabil de energie, puterea centralelor nuclearo-electrice urmează să crească până la 4500-5000 MW (în 1980 aprox. 20% din puterea total instalată în sistem), putând ajunge până la cca. 50.000 MW (peste 50% din total în anul 2000). […]

Lucrările geologice pentru combustibilul nuclear s-au dezvoltat şi la noi în ţară, în ultima perioadă ele executându-se la un volum de cca. 100 mil. lei anual, însă numai pentru uraniu. Pentru thoriu şi alte materii prime nucleare nu au fost executate asemenea lucrări în mod organizat. Urmare acestor lucrări, având în vedere că s-au extras şi livrat în URSS cca. 19000 tone metal, la 1 I 1966 rezervele de uraniu din categoria C1+C2 sunt de cca. 3650 tone uraniu metal. Rezervele de perspectivă s-au apreciat, la actualul nivel de cunoaştere, la cca. 12.000 tone metal, din care: pe indicaţii mai certe, cca. 1400 tone, în extinderea actualelor zăcăminte în exploatare, şi cca. 2100 tone, pe suprafeţe în prospectare sau explorare preliminare; pe indicaţii mai puţin certe cca. 8500 tone, în zone considerate de perspectivă prin similitudine cu alte structuri geologice favorabile. […]

Având în vedere necesarul intern de combustibil nuclear pentru programul viitor de energetică nucleară, începând cu 1 VII 1965 s-au sistat livrările de minereu de uraniu. Pentru a nu se dezorganiza activitatea din sector şi, în acelaşi timp, pentru a nu se crea stocuri mari de minereu, întrucât nu avem uzină de prelucrare a acestora, producţia se continuă la un nivel minim posibil, de cca. 165 t/an uraniu metal în minereu. Acest nivel se va menţine până la construcţia uzinei de prelucrare, când extracţia se va dezvolta în funcţie de necesităţi. Preţul de cost pentru extracţia minereului este de cca. 600 lei/kg metal în minereul stocat, putând scădea odată cu dezvoltarea producţiei la cca. 500 lei/kg metal. Preţul de cost pentru prelucrarea minereului până la concentrate chimice se apreciază la cca. 400 lei/kg metal. Dacă se ia în considerare şi recuperarea lucrărilor geologice pentru care se cheltuiesc 100-150 lei/kg, costurile totale până la obţinerea de concentrate chimice sunt de 1050-1150 lei/kg. Preţul de vânzare pe plan mondial, după datele din literatură, a scăzut în perioada 1956-1963 de la 32 la 22 $/kg metal în concentrate chimice. […]

Pentru prelucrarea minereurilor de uraniu până la concentrate chimice, etapă tehnologică obligatorie pentru orice combustibil nuclear şi independent de tipul de centrală ce se utilizează, nu există embargo sau sisteme de garanţii, tratativele putând fi duse pe baze comerciale pure. În acest sens, se menţionează că atât Franţa, cât şi URSS, pe care le-am vizitat, s-au oferit să colaboreze cu noi la construcţia unei uzine de prelucrare a minereurilor de uraniu fără a impune condiţii speciale şi, de asemenea, fără a lega această problemă de tratativele pentru centrala nuclearo-electrică. Trecerea de la concentrate chimice de uraniu la elemente combustibile depinde însă de tipul de centrală ales şi această problemă trebuie tratată dependent şi simultan cu centrala nuclearo-electrică. […]

Din datele informative pe care le deţinem, rezultă că indicii tehnico-economici de la uzinele din Franţa, SUA, Canada ar fi superiori celor de la uzinele din URS. Preţul de cost orientativ al prelucrării unei tone de minereu este de cca. 8 dolari în Franţa şi Canada, cca. 12 $ în SUA şi 30-35 ruble în URSS. […]

Conform STE (studiului tehnico-economic – n.n.) întocmit în 1959 în URSS s-au apreciat investiţiile pentru o uzină, cu o capacitate de prelucrare de 250000 tone/an, la cca. 180 mil. lei, ceea ce ar reveni la cca. 9,4 mil. ruble (aplicând clearingul practicat la uraniu, de 18,67 lei/rublă) […]

Se apreciază că investiţiile necesare pe întregul cincinal se ridică la cca. 165 mil. lei, din care: lucrări geologice – cca. 750 mil. lei; investiţiile necesare actualelor mine – cca. 550 mil. lei; uzina de prelucrare – cca. 350 mil. lei. La importul unei asemenea uzine, având în vedere posibilităţile interne maxime de participare, efortul de valută se apreciază la cca. 505 din valorile menţionate”[1].

În scopul obţinerii de informaţii suplimentare necesare pentru a proiecta, a construi şi a exploata o centrală nuclearo-electrică, Prezidiul Permanent al C.C. al P.C.R. a aprobat la 27 octombrie 1965 propunerea Comitetului pentru Energie Nucleară referitoare la deplasarea în Uniunea Sovietică, în perioada 1-16 noiembrie 1965, a unei delegaţii formate din academician Horia Hulubei, Adrian Georgescu (adjunct al ministrului Energiei Electrice), Gheorghe Codreanu (adjunct al ministrului Minelor) şi alţi nouă specialişti români.[2]

La începutul anului 1966, autorităţile de la Bucureşti presupuneau că trebuie să plătească aproximativ 500.000 de dolari pentru „acţiunea de obţinere a ofertelor, deplasările necesare pentru discuţii, documentare şi verificare la faţa locului a nivelului unor realizări din diferite ţări, cum ar fi Canada şi, eventual, S.U.A., R.F.G., Anglia”[3]. Totodată, se avea în vedere stabilirea unor contacte cu specialişti din URSS şi Franţa. Ulterior, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat propunerea lui Bujor Almăşan, ministrul Minelor, privind „trimiterea de probe de minereu de uraniu unor firme străine de la care au fost solicitate oferte pentru centrala nuclearo-electrică şi pentru instalaţia de prelucrare a minereului de uraniu”[4] (16 septembrie 1966).

În luna martie 1966 se estima că o centrală nuclearo-electrică de 1000 MW, cu reactoare care foloseau uraniu natural şi apă grea, costa 6-7 miliarde de lei, în timp ce o centrală termoelectrică de o putere similară, dar care folosea lignitul drept combustibil, costa aproximativ 4 miliarde de lei. Dacă se analiza raportul preţului de cost al combustibililor folosiţi la cele două tipuri de centrale, se ajungea la valorile următoare: lignit – 0,09-0,14 lei/KWh (250-400 lei/tcc); uraniu românesc – 0,05 lei/KWh (pentru evaluarea minereului de uraniu – foarte bun, din punct de vedere al calităţii sale energetice – s-a utilizat următorul curs de schimb: 1 $ = 50 lei). Practic, dacă se alegea varianta centralei nucleare, diferenţa dintre cele două investiţii (2-3 miliarde lei) se putea recupera în 6-12 ani numai din diferenţa de costuri dintre combustibilii folosiţi. În plus, nu trebuie pierdut din vedere faptul că investiţiile necesare pentru deschiderea unei mine de lignit erau mai mari decât la o mină de uraniu şi costurile de exploatare ale unei centrale termoelectrice clasice (pe lignit) le depăşeau pe cele ale unei centrale atomo-electrice.[5]

La 9 mai 1966, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat ca primul reactor nuclear (cu uraniu natural şi apă grea) să intre în exploatare în anii 1972-1973, puterea acestuia fiind estimată la 500-600 MW. Programul continua în anii 1974-1975 prin punerea în funcţiune a unui nou reactor de 500-600 MW. Totodată, se estima creşterea puterii instalate a centralelor nuclearo-electrice din România până la 4500-5000 MW (la nivelul anului 1980), respectiv până la 50.000 MW (la nivelul anului 2000). Pentru derularea cu succes a programului respectiv trebuiau asigurate din resurse interne, până în anul 2000, minim 138.000 tone de uraniu (în cazul în care se dovedea viabilă varianta centralei echipate cu reactoare care utilizau uraniul natural şi apa grea) sau 250-400 de mii de tone de uraniu (pentru centralele care foloseau uraniu îmbogăţit şi grafit sau apă, respectiv uraniu natural şi grafit).[6]

În toamna anului 1966, autorităţile sovietice au informat guvernul de la Bucureşti despre faptul că nu puteau oferi o centrală de tipul stabilit de partea română (în care se folosea uraniu natural şi apă grea) deoarece aşa ceva nu se fabrica în URSS. În „Nota privind oferta pentru o centrală nuclearo-electrică din URSS” (clasificată „Strict secret de importanţă deosebită” şi înregistrată cu numărul 2618/24.10.1969 la Cancelaria C.C. al P.C.R.) s-a menţionat astfel: „La 5 iulie 1966, „Industrialimport” a predat conducerii Comitetului de Stat pentru Relaţii Economice al URSS (GKES) tema tehnică pentru o centrală nuclearo-electrică echipată cu un reactor de 500-600 MW de tipul cu uraniu natural şi apă grea. GKES a comunicat la acea dată că, având în vedere importanţa obiectivului, cererea de ofertă sus-menţionată urma să fie prezentată Consiliului de Miniştri al URSS. Ulterior, GKES a răspuns la 28 noiembrie 1966 că filiera cu uraniu natural şi apă grea nu este fabricată în URSS şi că, în consecinţă, nu poate oferi o centrală nuclearo-electrică de tipul cerut de partea română”[7].

Autorităţile de la Bucureşti au trimis la Moscova o nouă temă tehnică în anul 1968, în scopul construirii în România a unei centrale de 400 MW care urma să funcţioneze cu uraniu îmbogăţit şi apă uşoară sub presiune. După mai multe runde de discuţii care au avut loc în a doua parte a anului 1968, „Tehnopromexport” (URSS) a propus o centrală de 800 MW (cu uraniu îmbogăţit). Oferta primită la 9 iunie 1969 de firma românească „Industrialimport” avea un caracter general şi semăna cu cele trimise de sovietici autorităţilor din Bulgaria, Ungaria şi R.D. Germană. Pentru echipamentele centralei, România urma să achite 86 de milioane de ruble, prima încărcătură de combustibil costa 30 de milioane (uraniu îmbogăţit – 3% – prelucrat în URSS), iar pentru proiectarea şi asistenţa tehnică a furnizorului urma să se plătească 7-10 milioane ruble.

Deoarece propunerea Moscovei nu a îndeplinit condiţiile stabilite de autorităţile române, Octavian Groza (ministru al Energiei Electrice şi preşedinte al Comisiei interdepartamentale pentru coordonarea pregătirii realizării primei centrale nuclearo-electrice în România), academicianul Horia Hulubei (preşedintele Comitetului pentru Energia Nucleară) şi Florian Dănălache au considerat, în comun, faptul că „filiera oferită din URSS nu se justifică a fi folosită ca filieră pentru programul de energetică nucleară al R.S. România”[8].

Cu toate acestea, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au hotărât la 10 noiembrie 1969 continuarea negocierilor cu URSS în vederea achiziţionării unei centrale nuclearo-electrice cu o putere de 400 MW (care folosea uraniu îmbogăţit şi apă uşoară sub presiune). Totodată, s-a hotărât ca prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer să ia măsuri pentru constituirea de urgenţă a unei comisii formate din reprezentanţi ai Comitetului de Stat al Planificării, Ministerului Comerţului Exterior, Ministerului Energiei Electrice, Ministerului Minelor, Ministerului Construcţiilor de Maşini şi Comitetului pentru Energia Nucleară, în scopul analizării condiţiilor tehnice, economice şi de cooperare ale ofertei sovietice, clarificarea problemelor cu partea sovietică şi prezentarea până la sfârşitul lunii martie 1970 a soluţiilor de realizare a centralei nuclearo-electrice oferite de autorităţile de la Moscova. Acelaşi termen era valabil şi în cazul prezentării problemelor tehnice de la centralele atomo-electrice care foloseau uraniu natural şi apă grea, precum şi modalităţile de plată negociate cu firmele de profil din Canada, Suedia şi India.[9]

În perioada 11-20 mai 1970 au avut loc la Moscova noi discuţii în scopul finalizării „tratativelor şi încheierea Acordului guvernamental privind colaborarea cu URSS în realizarea unei centrale atomo-electrice de 440 MW în R.S. România”. Cu acel prilej, Adrian Georgescu (şef al delegaţiei române) a propus ca, în scopul achitării centralei respective, partea română să livreze Uniunii Sovietice, în mod exclusiv, maşini şi utilaje româneşti, iar echipamentul nuclear de bază şi utilajele sovietice să fie livrate României în perioada 1975-1976 (în loc de anii 1976-1977).

La rândul său, partea sovietică a propus scurtarea termenului de livrare cu 6 luni, iar „plata să se facă în cadrul cliringului general prin mărfuri româneşti”, fără să fie precizate tipurile de mărfuri care urmau să fie furnizate de România pentru achitarea datoriei respective. Totodată, sovieticii au respins propunerile României privind eşalonarea obligaţiilor de plată pe o perioadă mai lungă, precum şi cele referitoare la livrarea a 1500 tone de minereu de uraniu românesc, restul combustibilului nuclear urmând să fie furnizat de sovietici şi plătit în întregime de partea română. În nota telefonică trimisă la Bucureşti de Adrian Georgescu, la 13 mai 1970, s-a precizat astfel: „a) Partea sovietică acceptă ca termenul de livrare să fie scurtat numai cu 6 luni, faţă de propunerea iniţială, în loc de 1 an cât am solicitat noi […] b) Partea sovietică nu poate acorda credit, menţinându-şi poziţia ca plata livrărilor şi serviciilor să se facă prin livrări de instalaţii şi utilaje din nomenclatorul producţiei noastre curente, în cadrul planurilor de livrări reciproce, coordonate; c) Partea sovietică nu este de acord cu propunerea ca România să compenseze numai jumătate din combustibilul necesar centralei prin minereu brut de uraniu, restul urmând să-l plătească. Partea sovietică se menţine, în continuare, pe poziţia potrivit căreia România urmează să livreze Uniunii Sovietice o cantitate de minereu brut de uraniu (3000 tone), din care să se asigure integral combustibilul îmbogăţit pentru funcţionarea centralei pe toată durata ei de viaţă”.

În şedinţele din 18 şi 25 mai 1970, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au discutat despre negocierile care se purtau la Moscova şi au hotărât semnarea acordului referitor la achiziţionarea centralei respective. Totodată, s-a indicat lui Adrian Georgescu să insiste pentru „ca plata cheltuielilor organizaţiilor sovietice legate de îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în acordul pentru realizarea în R. S. România a centralei atomo-electrice să fie eşalonată şi după punerea în funcţiune a centralei respective”.

Din documentele găsite până în prezent rezultă faptul că tratativele româno-sovietice privind construirea unei centrale nuclearo-electrice de 400 MW în România au fost reluate cu câteva zile înainte de vizita lui Nicolae Ceauşescu la Moscova (18-19 mai 1970) şi s-au finalizat imediat după întoarcerea în ţară a liderului român. Apoi, în cursul vizitei efectuate de Ion Gheorghe Maurer în URSS, la invitaţia lui Aleksei N. Kosâghin (28-29 mai 1970), s-a discutat din nou despre proiectul respectiv.

După două luni de la semnarea la Moscova a unui Acord-cadru interguvernamental dintre URSS şi România (29 mai 1970), membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au participat la o şedinţă pentru a stabili următoarele măsuri:

„- amânarea tratativelor pentru achiziţionarea centralei atomo-electrice pe bază de uraniu natural şi apă grea şi a uzinei pentru producţie de apă grea.

- în locul capacităţilor atomo-electrice ce vor fi amânate, pentru asigurarea necesarului de energie electrică, Consiliul de Miniştri va propune Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. construirea unor noi hidro şi termocentrale.

- În cel mai scurt timp se vor face propuneri de amplasare a centralei atomo-electrice de 400 MW ce urmează a fi livrată de URSS.

- Vor fi continuate lucrările de punere în funcţiune a instalaţiei pilot pentru producerea de apă grea de la R[â]m[nicu]. Vâlcea.

- Întregul program de cercetare nucleară şi de pregătire a cadrelor va fi menţinut. Se vor lua măsuri pentru înfiinţarea Institutului de tehnologii nucleare şi de trimitere la pregătire şi specializare în Franţa, R.F.G., Canada, SUA, URSS a specialiştilor necesari înfăptuirii programului nuclear (subl.n.)”[10].

Membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au blocat astfel, la 13 iulie 1970, proiectul de construire a unei centrale nuclearo-electrice de 600 MW în România, propus de o firmă canadiană şi au acceptat modelul oferit de autorităţile sovietice. Acea decizie a fost în contradicţie cu analiza economică realizată de specialiştii Comitetului de Stat pentru Energia Nucleară, Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini şi Ministerului Comerţului Exterior. Potrivit documentelor întocmite de aceştia, proiectul propus de Atomic Energy of Canada Ltd. şi discutat cu partea română în lunile iunie şi iulie 1970 era fezabil şi acceptabil din punct de vedere financiar: 125,97 milioane de dolari canadieni pentru un reactor cu instalaţiile anexe şi circuitul primar, prima încărcătură de combustibil, pregătirea personalului român în străinătate, SDV-uri, asistenţă tehnică suplimentară ş.a.; 95,397 milioane franci francezi pentru firma franceză Alsthom-Rateau, care livra elementele convenţionale ale centralei AECL. Calculele au fost făcute pentru o centrală cu un singur reactor, amplasată lângă Dunăre (în zona Hârşova). Aceasta urma să fie construită în perioada 1971-1976 şi pusă în funcţiune în anul 1977.

În acelaşi timp, specialiştii români aveau întocmite studii privind amplasarea unei centrale nuclearo-electrice de 400 MW (model sovietic) la Pomi (pe râul Someş, la 20 km de Baia Mare), Vorona (în nordul Moldovei, pe malul stâng al Siretului), Comana (în Muntenia, pe râul Neajlov) sau Galicea (în Oltenia, în aval de confluenţa Oltului cu pârâul Topolog). Amplasamentele de la Vorona şi Galicea erau considerate cele mai potrivite pentru centrala care urma să fie construită în perioada 1972-1977 şi pusă în funcţiune în anul 1978.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






















3383 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică