Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Despre monogamie si alte rataciri

de     Contributors.ro
Sâmbătă, 24 februarie 2018, 11:08 Actualitate | Opinii


Adela Toplean
Foto: Arhiva personala

Există momente când ţi-ai da viaţa pentr-un compliment, căci ce e veşnicia pe lângă un braţ de bărbat adormit trecut pe sub sânii tăi?

…Dar iată că Pământul se rupe-n două, Voma stă-n gât amestecată cu inima, urechile ţiuie, mâinile tremură, spatele şi subţiorile transpiră, nimic plăcut la o adică, doar umori.

.

Mentalitatea loser-ului: se epuizează în pretenție. Să aibă i se pare mai puțin decât să pretindă.

Rogu-vă, nu mă acuzați încă de cruzime. Nu vă grăbiți. Veți mai avea prilejuri. Textul e cumplit de lung. Vă va pune la încercare nu numai răbdarea, ci și, veți vedea, instinctul de conservare. După o oră-două de lectură, veți avea încă și mai multe motive să mă ponegriți. Amânați-vă, deci, plăcerea.

Copilul-minune

Pentru moment, haideți să vedem cui îi spunem, în limbaj curent, loser? Celui care tocmai a pierdut un concurs de grant-uri pentru echipa sa de cercetare? Celui care a pierdut, la mustață, un concurs de atletism? Celui respins la un interviu pentru job? Evident că nu.

Cine este, deci, loser-ul? Un pueril convins care se bucură (cel mai adesea) de o inteligență nativă și care știe sau intuiește că pretenția trece mai ușor de gate-keeperii lumii moderne decât meritul sau recompensa. Știm că impulsul de a consuma o plăcere care se află la dispoziția ta se ține cel mai bine în frâu imaginându-ți o altă plăcere, mai îndepărtată. Walter Mischel găsise prin anii ’70 și un nume pentru copiii care reușeau să se abțină de la a devora singura prăjitură aflată pe masă, în fața lor, pentru că li se promitea o a doua, ceva mai târziu: high-delay children. Performanțele lor la școală s-au dovedit a fi superioare celor sfâșiați de poftă care își devorau prima prăjitură doar pentru că o aveau în față. Aș spune, deci, așa: loser-ul este un ever-delay child. Un “copil-minune” care a reușit performanța de a trăi exclusiv din pretenție.

Loser-ul nu este, așadar, nici “învinsul”, dar nici “ascetul”, cel care își pune – în eternitate – pofta în cui. Loser-ul este mai degrabă cineva care pierde constant tot ce se poate pierde, cel care pierde indefinit, căci pentru el nu contează nici cantitatea și nici calitatea a ceea ce pierde, căci el pierde și atunci când pierde, el pierde și atunci când câștigă.

El pierde pur și simplu fiindcă acesta e felul lui de a-și reprezenta lumea. Cum așa? Nu-l răpune tristețea? Nu-și pune capăt zilelor? Nu. Pretenția îl ține în viață. Pretenția ca mentalitate. Și pretenția ca savoir vivre. Uneori, pretenția ca pasiune. Pretenția ca festin. Din ce în ce mai des, pretenția ca ideologie.

Cum se poate una ca asta? Recitiți, vă rog, primul rând al textului.

Ceea ce vreau să spun acolo este că printre cei care pretind în mod constant ceva, se găsesc și cei care, în fond, sunt dezinteresați de ceea ce capătă. Imaginați-vă un om în toată firea care pune întrebări de dimineața până seara. Imaginați-vă că sunteți obligat să-l luați în serios și să-i răspundeți cu lux de amănunte, cu argumente bine ticluite. Nu-i așa că vă veți da seama din dezinteresul pe care îl manifestă pentru răspunsurile primite, că respectivul om nu are, de fapt, nimic de întrebat? Tot așa și loser-ul. El nu are nimic de primit pentru că, în definitiv, nici el nu știe dacă chiar are, la modul serios, ceva de cerut. Fiind el încremenit în pretenție, atunci când se întâmplă să capete “doar” pentru că a cerut, va privi cu nepăsare spre lucrul căpătat. Ce-i trebuie lui aia? Loser-ul nu e angajat în nicio tranzacție. Și pentru că nu se “complică” cu schimburi, nici nu face o analiză a costului și a sacrificiului. Așadar, ceea ce capătă nu are valoare.

Loser-ul sabotează nu doar economia interpersonală, ci și economia reală. Pretențiile lui – fără număr – s-au depreciat din rațiuni subiective, dar și sistemice, de “macroeconomie relațională”, prea complexe pentru a fi discutate aici pe larg. Să reținem doar că el, loser-ul, nu prea se omoară nici cu obiectele, nici cu subiecții. Impulsurile și plăcerile lui nu ajung să se obiectiveze într-un ceva cu valoare distinctă, intermediată corespunzător de un Celălalt sau de realitatea “pieții”.

Și totuși, veți spune, cât de “deranjat” sau de nătăfleț să fii ca să nu te intereseze ceea ce primești?  De ce s-ar opri cineva la jumătatea drumului între pretenție și gratificație?

Se pot da răspunsuri psihologice (o incursiune în sistemul lui de motivații) dar și răspunsuri pornind de la comportamente sociale observabile. Se pare că loser-ul a intuit, totuși, o chestie fundamentală despre natura umană modernă: a avea ceva anume (căci cine poate “avea totul”?) e o limitare și o responsabilitate, pe când a pretinde fără limite, absolut tot ce-ți trece prin cap, nu te face responsabil de nimic. De-asta i-am și spus “copilul-minune”. Pentru că preferă spontan, copilărește, două bune în loc de două rele.

Orice loser de vocație “știe” că câștigul e o fundătură, că ți se dă cu o mână și ți se ia cu două, că, de fapt, câștigul nu e niciodată atât de însemnat cum ți se spune în broșura de promovare, în fine, el “știe” că doar pretenția este plină de vlagă și mereu înfloritoare, căci orice se poate pretinde, dar, vai, cât de puțin se poate câștiga!

Cel mai convingător i s-a vorbit despre asta anul trecut, la o școală de vară de mindfulness. Un prieten i-a spus că, dacă tot se află, de câțiva ani încheiați, între două job-uri, ar putea la fel de bine să-și cheltuiască banii pe taxa de participare. Acolo, în tabăra de spiritualitate, a aflat el că e bine că “nu se preocupă” (nu te mai preocupa! Ești frumoasă astăzi!). Acolo a aflat el că e pe drumul cel bun: pretenția e suficientă ca să-ți justifice atât statutul moral, cât și statutul social. Ca să nu mai vorbesc de statura ta spirituală! Majoritatea loser-ilor fac figură de iluminați.

Ce pierd atunci când primesc?

Trist, dar adevărat: realitatea nu-ți dă nimic fără să-ți ia ceva. Nu poți rămâne în termenii realității decât plătind un cost. Ar fi, deci, de preferat să fie unul negociat corect, altminteri sistemul se dă peste cap. Citiți (sau recitiți) lucrarea veche de 100 de ani a lui Marcel Mauss, despre dar. În mod curios, darul declanșează o exasperant de costisitoare relație de “reciprocitate” între dăruitor și primitor. Nu poți primi ceva însemnat fără să te legi la cap. Te procopsești, e adevărat. Dar te procopsești și cu dăruitorul! Nu mai scapi de el. Cam în aceeași perioadă, Georg Simmel scria în Filozofia banilor că schimbul este o formă de viață, iar relația este o formă de schimb. Simmel este, pe bună dreptate, precursorul cel mai de seamă al interacționismului.

Problema relaționalității este, în esență, una a angajării în schimb. Angajamentul nu se declanșează, așadar, univoc, prin simplă alegere și nu se sfârșește (eșuează?) în posesie. Posesia este chiar opusul angajamentului. Alegerea presupune întotdeauna și contra-alegere. Răspunsul la provocarea alegerii este la fel de important ca alegerea deja inițiată. Dinamica schimbului înseamnă, crearea, întreținerea și chiar plusarea valorii unei persoane, unui obiect, unei practici, prin proiecția subiectivă într-un orizont obiectivant (deci nu în vid.) Relativitatea implicării subiective (cumpănirea pertinentă a costurilor și a sacrificiilor) creează, în fapt, obiectivitate. Nici piața și nici relația interpersonală nu se reglează exclusiv prin legi și edicte, ci se autoreglează prin micro-procese, prin micro-schimburi între indivizi, acestea funcționând, la rându-le, și pe principii ne-personale, supuse realității (pieții).

Ceea ce trebuie să reținem de aici este că valoarea nu se produce univoc, prin alegere, ci prin schimb. Simmel vede, deci, în schimbul economic o sub-varietate a schimbului între oameni. Ambele țin, ca să zic așa, de una și aceeași “mașină”: mașina vieții. Schimbul interpersonal pertinent dă cea mai inechivocă, mai ne-dogmatică și mai autentică măsură a valorii relației.

Așadar, darul “costă scump”. Asta înseamnă că 1. creează obligații și așteptări imposibil de anticipat (exact ca George Constanza din Seinfeld, nu te prinzi întotdeauna la timp că “coffee’s not coffee, cofee is sex”); 2. pune frâu proceselor fantasmatice (concentrându-te pe ceea ce ți s-a dat, nu mai poți jindui la ceea ce nu ai); 3. dacă se obține cu greutate, pune în mișcare îngrozitoarea conștiință comparativă (conduce la frustrare dacă nu este pe măsura așteptărilor și produce resentiment dacă altcineva primește mai mult decât tine); 4. dacă se obține prea ușor, te demotivează, conduce la stări de apatie și scade stima de sine (cazul deja discutat al loser-ilor, copiilor răsfățați, anumitor categorii de asistați social); în sfârșit, 5. dacă ești un tip non-conflictual, te pune în situații sociale jenante (ție ți-au luat părinții iPhone X, iar colegul tău trage de câțiva ani de un 5s second hand).

Acum, deci, comparând darul cu simpla pretenție, se vede mai clar: pretenția ține de realitatea ta interioară, nu trebuie supusă rigorilor realității și nu costă absolut nimic! E moca. Prost să fii să-ți dorești să ai ceea ce pretinzi că vrei!

În lumina celor spuse, loser-ul e cineva care a înțeles că începutul e întotdeauna începutul sfârșitului și că singura mulțumire sigură a omului este nemulțumirea.

Abținerea loser-ului nu este de fapt o abținere, ci o negare a spațiului interpersonal creat chiar de el, prin inițierea pretenției. Or această negare, spre deosebire de abținere, nu creează plus-valoare ci, evident, non-valoare.

El pretinde, să zicem, că ar vrea să petreacă noaptea cu actrița x, îi ridică în slăvi trupul șezând la o bere, cu prietenii. Niciun dintre cei prezenți nu bănuiește vidul care se ascunde în spatele pretenției amicului lor. Acest bărbat frumușel și blajin nu este interesat de sex (sau cel puțin așa crede). Pentru el, actrița respectivă, pretenția, bomba sexy, nu înseamnă, în realitate, nimic. Dacă seara târziu s-ar înființa la ușa lui, i-ar trânti ușa în nas; sau ar ceda insistențelor divei și ar însoți-o la cumpărături.

Loser-ul are o meserie foarte serioasă: scoate subiecți (inclusiv parteneri de viață), practici (inclusiv erotizarea) și obiecte (inclusiv cele de imediată folosință) din circuitul economic și interpersonal. El sabotează tranzacțiile, creează non-valoare, de-conectare intra- și inter-personală, haos.

Despre ce vorbim?

Textul acesta despre relații ar fi putut fi un text despre iubire. Nu este. Am citit suficient pe subiect ca să îmi dau seama cât de puțin am citit. Și am suficientă inteligență interpersonală ca să înțeleg că nu-ți poți depăși limitele propriei experiențe afective și că nu e deloc sigur că poți înțelege iubirea dincolo de ceea ce ai ajuns tu să iubești efectiv. Cât despre teoretizările simpliste, acelea eșuează într-o insuportabilă, siropos-grotescă limbă de lemn. Mai bine nu.

Prefer, deci, să scriu un text despre relații pornind nu dinspre iubire, ci dinspre angajamentul interpersonal. Cine sunt cei care și-l iau? Cine sunt cei care îl calcă în picioare? Și cine sunt cei care se abțin de la el?

Până acum câteva zile, nu am reflectat niciodată sistematic la problema angajamentului. Mă lovesc, însă, frecvent de probleme conexe atunci când îmi pregătesc cursurile de interacționism. În afara teoriilor interacțiunii, ar mai fi două antecedente de reflecție: înțelegerea legăturii dintre izolarea socială și rata deceselor mă preocupă de cel puțin 10 ani. Am și scris câte ceva despre singurătate și moarte chiar aici, pe contributors.

Un alt antecedent de reflecție îl constituie o “dezbatere” pe FB despre relațiile deschise și monogamie în care m-am trezit târâtă în urmă cu câteva luni. Într-un moment de exasperare, am plusat sardonic: adulterul e preferabil relației deschise!

În momentul acela, lumea s-a tulburat. Cinstiților și virtuoșilor le-a picat fața: oh, câtă ticăloșie! Ce prostie excentrică! Cum să susții infidelitatea, minciuna, egoismul și fățărnicia când alternativele sunt cinstea, adevărul, altruismul și transparența?

Textul acesta este un răspuns cât de cât sistematizat (sper) la această întrebare.

Cheia de boltă este problema angajamentului care nu e deloc una simplă. Angajamentul este un proces care dă seamă de toată experiența noastră în lume.

Am început textul printr-o ilustrare ușor ironică (și fără valoare conceptuală) a profilului loser-ului, adică a acelui om care găsește halta dintre pretenție și gratificație mai odihnitoare decât destinația însăși.

Voi aborda, în continuare, câteva probleme  “de sezon”: campania #metoo, seducția și flirtul, monogamia și relația deschisă.

Fără să fie singurele, cele de mai sus reprezintă ipostaze (vestigii?) mai mult sau mai puțin avariate ale angajamentului interpersonal, soluții directe sau indirecte, mai mult sau mai puțin inspirate, la problema întâlnirii – reale sau iluzorii – dintre pretenție și gratificație.

Pentru dinamizarea explicației, am introdus în joc două tipologii umane care, deși – repet – nu au valoare conceptuală, ilustrează, sper eu, două linii dominante ale felului nostru (târziu-modern) de a ne raporta la lume și la noi înșine. Cu loser-ul am făcut deja cunoștință. De la un punct încolo, îl vom numi omul post-narcisic. O a doua categorie despre care urmează să vorbesc este narcisistul de rit nou. Ambele tipologii ocupă poziții distincte prin raport cu pretenția și gratificația, cu costurile și sacrificiile presupuse de angajarea în schimburi cu realitatea. Până la final, voi încerca să arăt că, din motive diferite, ambele tipologii ratează angajamentul.

Angajamentul

Căci sec, tehnic și general vorbind, angajament este atunci când îți asumi niște obligații față de datele realității sau față de un anume celălalt (individ sau grup). Angajamentul presupune niște tranzacții orientate. Aici trebuie să fac o precizare: angajamentul nu (te) fixează (în) ceva, ci ordonează haosul antrenând un parcurs, așezându-te pe o cale. Angajamentul nu consacră o configurație considerată la un anumit moment dezirabilă și valoroasă, ci dă o direcție elanului, consfințește o anumită cadență, o anumită dinamică sufletească și interpersonală. Angajamentul deși are – inevitabil – ceva “substanțial” este – tot inevitabil – creativ și nerigid. Angajamentul nu se opune naturii flexibile a omului, ci o sistematizează. Angajamentul te vrea centrat, nu închis.

Oamenii moderni fac caz de infinita lor flexibilitate, fluiditate, deschidere, capacitate de schimbare, dedublare, reinventare. Ei resping angajamentul pentru că, își închipuie, îi așează sub semnul fixității, al statorniciei silite și al habotniciei interpersonale. Nimic mai fals. Angajamentul nu este “un plan”, iar omul angajat nu este un “fixist” ci un om fundamental deschis spre realitate și, pentru că crede în ameliorarea proprie, compatibil – e drept că doar în teorie – cu modernitatea târzie. El știe, însă, că angajamentul său se întemeiază în altceva decât în propria pretenție. Dacă ar fi să preiau aici termenii lui Nassim Taleb, aș spune că omul devine anti-fragil doar atunci când se angajează față de sine și față de alții. Desigur că nu toate angajamentele sunt la fel de reușite, la fel de intense și la fel de “avantajoase”, dar toate propun drămuirea unui risc, gestionarea costurilor și a sacrificiilor și, în general, un acord al firii noastre cu datele lumii în vederea diminuării dezordinii.

Orice nu este angajament atrage după sine o formă de abdicare. Când omul se retrage din tranzacții, mașina vieții se dă peste cap, întocmai ca mașina cu care era hrănit Charlie Chaplin în Modern Times.

Angajamentul, deci, are și rol reglator, fie că se bazează pe prețuire sau pe depreciere reciprocă. Punându-ne în mod substanțial de acord unii cu alții, creăm și întreținem, cum s-ar spune, “valoare” obiectivă.

Angajamentul față de tine însuți este o precondiție a angajamentului față de ceilalți. O banalitate, știu, însă una ineluctabilă. A deveni ceea ce ești, a scoate la iveală “omul dinăuntru” fără să te dedai unor iluzii cum spunea Kierkegaard și, mai târziu, personaliști ca Carl Rogers, înseamnă în primul rând să ții cont de datele tale interioare, să fii angajat în viața ta și nu să slujești tiranul din tine. Doar persoana narcisică e sclavă pe ogorul propriilor nevoi, un om sănătos caută, evident, să se ia în primire.

Zygmunt Bauman este unul dintre extrem de numeroșii teoreticieni ai modernității târzii care a analizat contradicția dintre fluiditatea identității individului (adică lucrul anevoios cu sine) și imperativul competitivității (obligația unei performanțe sociale impecabile, zdrobitor de coerente). Suntem aproape condamnați la îngrijorare și neliniște, iar cea mai mică sarcină socială devine, din cauza presiunii competiției, un prilej de neagră angoasă și de ură atroce împotriva rivalilor, adică a lumii întregi. Ne-angajarea apare, cred, și pe acest fond al competiției secrete cu toți ceilalți, al precipitării grăbite care exclude drămăluirea “dușmanului”. Mulți au impresia că angajamentul ne-ar aține calea, ne-ar scoate din ritm, ne-ar condamna la pacturi compromițătoare, ne-ar îngropa în detalii, ne-ar împiedica să câștigăm cursa (împotriva tuturor), să atingem culmile succesului (în detrimentul tuturor) și, finalmente, mântuitoarea perfecțiune.

Cum scriam în alt articol, suntem incapabili să luăm asupra noastră propriile preocupări. Opțiunile sunt conjuncturale. Alegem mult și inevitabil prost. Întreținem – uneori strategic – pretenții false doar pentru a arde mai repede etapele care presupun contact interpersonal riscant, încâlcit sau vampirizant.

Memele și hashtag-urile sunt întreținute și din acest subtil motiv: ne ajută să ardem etape incomode. Aderența la meme #jesuisX, cum se va vedea, ne recomandă ca necomplicați, ca aparținând de ceva care e neproblematic, deja rezolvat sau măcar pe cale de rezolvare. Imităm și pentru că n-avem timp și resurse să fim originali. Inventăm mai puține pretenții decât credem. Pretenția este, așadar, cel mai adesea preluată și arareori inventată. Pretenția este o memă. Nici măcar ea nu corespunde pornirilor noastre profunde.

Spre deosebire de comportamentul ipocrit (conform paradigmei ipocriziei, oamenii pot folosi ipocrizia pentru a motiva și impulsiona schimbarea de atitudine și comportament), pretenția-ca-memă nu creează conținut.

Solidaritățile târziu-moderne nu sunt ale oamenilor, ci ale pretențiilor lor. “Solidaritatea” pretențiilor arată clar lipsa de contact cu propriile abisuri. Pretenția este vidul eului. Tocmai de aceea încremenirea în pretenție (cu costul aparent al gratificației) este mai comună și mai puțin paradoxală decât pare la prima vedere. Voi reveni la asta ceva mai încolo.

Sau-sau sau și-și?

Există două mușuroaie de edicte mainstream care circulă de câțiva ani pe platformele sociale și care, dincolo de faptul – evident – că delimitează niște viziuni ideologice contribuie, cred eu, masiv la “redistribuția” pretențiilor în satul nostru global, făcând angajamentul real să pară ridicol, dacă nu chiar dubios sau “fundamentalist”.

Primul mușuroi are în centru expresia  ”own less, experience more”. Cu variantele: ”own less, be more”, “we are not what we own”, “you don’t own your significant other”. “All suffering is caused by ignorance. People inflict pain in others in the selfish pursuit of their own happiness and satisfaction”. “Glory built on selfish principles is shame and guilt.”

Se detașează aici atât distincția clasică dintre “a fi” și “a avea” (știm de la Erich Fromm că a doua o inhibă sau chiar suprimă pe prima), cât și nocivitatea centrării pe sine, în detrimentul celorlalți (de extracție New Age, Dalai Lama etc.).

Acumularea de bunuri materiale și posesivitatea (deci și teritorialitatea) blochează realizarea Sinelui. Nu trebuie să plătești taxă pentru un curs intensiv de mindfulness ca să afli asta. Îți este suficient contul de Instagram. Dezangajează-te, fii liber, experimentează lucruri noi, relații noi, configurații noi, călătorește, iubește, roagă-te, mănâncă!

Deschiderea spre experiență, limitarea consumului, centrarea pe ceilalți – toate sunt fundamental bune. Și toate presupun înfrânare, strunire, adică sacrificiu. Sacrificiul nu numai că întreține valoarea unui lucru sau a unei relații, dar o și creează. De ce, altfel, s-ar face femeia (temporar) indisponibilă în flirt? De ce bărbații însurați sunt mai dezirabili? Indisponibilitatea le atestă “valoarea obiectivă”. Iată că și altele au văzut că Ionuț e o comoară de bărbat! Circumstanțele realității sunt cele care mă îndreptățesc să văd în el o super-partidă.

Nimeni nu se sacrifică pentru ceva considerat nevaloros. Efortul sacrificial aduce, evident, un surplus de satisfacție și de valoare (generozitate, pace sufletească, un Sine edificat). De la cea mai insignifiantă nevoie (să zicem pofta de înghețată) și până la cea mai nobilă năzuință (să zicem uniunea cu Divinitatea) valoarea gratificantă este obținută prin sacrificarea alteia. Deși mișcarea sacrificială e subiectivă, profund personală, schimbul, iată, este reglat în termenii realității.

Altfel spus, ca să duci la capăt aceste frumoase edicte, va trebui să te angajezi solid în realitate.

Concret: sacrificiul suprem este să renunți la ce AI ca să poți FI mai mult. Și să renunți la ce EȘTI ca să poți DA mai mult. Un Sine edificat presupune două mișcări angajante față de tine și față de ceilalalți, ambele sublime, deci extrem de complicate și de costisitoare. Și totuși, iată, virale! Nu e de mirare că celor mai mulți nu le iese. Se simt, deci, vinovați pentru asta.

Înainte de a analiza pretențiile, să trecem în revistă nu mai puțin viralele edicte din cel de-al doilea mușuroi: “keep calm and make a self-care plan”, “don’t forget to give yourself everything you ever wanted in life”, “make your happiness a priority”, “do not worry, you are beautiful today”, “self-care is not selfish, you cannot serve from an empty vessel” (corolarul fiind că, evident, motivul pentru care n-ai reușit să te pui în slujba altora este pentru că n-ai avut suficientă grijă de tine). Și, în sfârșit, una de sezon, auzită alaltăieri: “you know who’s gonna give you everything? Yourself. Practice self-love this Valentine’s Day!

Conturul narcisistului pare lesne de desprins aici. Unul din puținele lucruri “sigure” pe care ni le-a lăsat Freud și, în general, psihanaliza este această paradigmă a narcisismului pe care, ni se tot spune de un secol încheiat, omul modern nu reușește s-o depășească. O paradigmă bună la toate care explică orice scârnăvenie, orice pornire nedemnă a individului ori a societății, orice pune frână altruismului și sensibilității morale (că-i spunem hedonism, consumerism, depravare, lene, goană după succes sau după iluminare). Deschiderea interesului teoretic pentru narcisism și identitate personală le datorăm psihanalizei (mai ales lui Erik Eriksson, Heinz Kohut, Otto Kernberg, dar și Erich Fromm), înă existențialiștii, sociologii și istoricii culturali sunt cei care l-au făcut accesibil publicului larg transformându-l într-un fel de murmur idiomatic al lumii moderne. Puțini, deci, dintre cei care se referă azi la narcisism au în vedere ceva tehnic, de pildă tulburarea de personalitate de tip narcisic.

În afară de Otto Kernberg, nu știu să fi insistat cineva pe beneficiile unui anumit tip de narcisism ne-patologic la vârsta adultă, ca indicator, zice Kernberg, al vitalității, creativității și al unui intens (și respectuos) contact cu sine.

Când istoria culturală, de la Christopher Lasch încoace, vorbește însă de narcisism, nu se referă la bolnavi, ci la oameni “sănătoși”, ca mine și ca tine. Eu și tu suntem cei care ne ne refuzăm niciodată nimic, eu și tu suntem cei indiferenți la nevoile celorlalți, eu și tu suntem hedoniștii, eu și tu suntem cei care credem că Lumea cea Mare există doar pentru a se pune în slujba  nevoilor noastre, că Realitatea întreagă este, de fapt, unul și același lucru cu nevoile noastre, iar ceea ce pare că îmi rezistă sau nu mă servește, trebuie stârpit mai înainte de a se transforma într-un flagel întorcând Realitatea întreagă împotriva mea! Frustrarea, crede omul narcisic oarecare, este inacceptabilă. Cine îndrăznește să mă frustreze, atentează la viața mea, căci eu nu pot fi mai puțin decât totul! Am datoria de a refuza frustrarea. Acesta este proiectul meu.

Omul narcisic este omul care se afirmă pe sine clamându-și dreptul unic de a NU FI niciodată frustrat și de a NU AVEA niciodată mai puțin decât totul.

Pretenții narcisice de semn contrar

Privind spre cele două categorii de edicte, vedem că, pe de o parte, ni se spune să fim mai puțin centrați pe noi și pe ceea ce ne provoacă plăcere, iar pe de altă parte, privind înspre a doua movilă, ni se spune să fim în primul rând centrați pe noi și pe ceea ce ne provoacă plăcere.

Desigur că cele două categorii ne propun o viață mai bună și că, de aceea, la nivel profund, toate susțin eul narcisic. Dar nu toate narcisismele sunt “egale”. Primul mușuroi e mai “newage”-ist decât al doilea (ba chiar am putea spune chiar că primul mușuroi conține “ideologia oficială” a Occidentului târziu-modern). Deși toate urmăresc edificarea Sinelui, atitudinea față de consum pare să difere. Primii sunt “progresiști”, iar cei din urmă hedoniști “răsuflați” și, în marea lor majoritate, nostalgici.

Dar povestea e veche, n-a inventat-o Generația Y: primii tot propun, de prin anii 60, valori “anticapitaliste”, ceilalți sunt împotmoliți de generații în “capitalism feroce”. Simplu, nu?

Nu, deloc. Not anymore. Fără să fim adepți entuziaști, astăzi suntem totuși obligați să ținem cont de ambele tipuri de discurs. Doar că din primul păstrăm pretenția, iar din al doilea esența. Altminteri nimeni nu le-ar putea împlini pe primele fără a le nega pe ultimele. Și invers.

Adevărul este că egoismul frust, nedisimulat al celorlalți a devenit o piatră de poticnire pentru cei mai mulți dintre noi. Material girl cea exuberantă, așa cum o întruchipa Madonna anilor ’80, nu mai poate trăi azi netulburată. Pentru fiecare selfie de fată cu buze bombate și obraz netezit de Photoshop sau de bronzer mineral de la Chanel, apar două selfie-uri de fete cu buze subțiri, incolore și obraz cotropit de acnee chistică. Cele din urmă recită ascuțit: “just because she’s pretty doesn’t mean you’re ugly“. Pentru fiecare fată scheletică plutind pe podium în hainele lui Lagerfeld, apar altele două, la trap, mai adevărate, “real-sized” cum spun articolele de profil, în hainele lui Mark Fast.

Cum n-am cine știe ce încredere în mine însumi, mă simt prost și dacă voi cheltui o avere pe cele mai recente gadget-uri (trezind ură și resentiment printre colegii de clasă) și dacă reușesc să mă folosesc sexual și emoțional de prietena mea (născând invidie printre toți amicii mei care n-au avut norocul să dea peste ne-feministe). Mă simt frustrat și dacă renunț la tehnologie pentru a dona o sumă importantă unui spital oncologic și dacă îmi încurajez prietena să stabilească termenii și frecvența raporturilor noastre sexuale. Nu pot nici așa, nici altminteri. Așa că rămân într-o stare de indeterminare deprimată, de bosumflare existențială. Bine e să nu vrei nimic și să te joci pe Playstation!

Primele edicte îmi propun, deci, să fac sacrificii considerabile pentru a mă descoperi prin ceilalți și prin experiențe: ca să-mi FIE bine trebuie să sacrific ce AM. În vreme ce ultimele îmi spun insistent că niciun sacrificiu nu e prea mare când e vorba să-mi fac pe plac: sacrificiul suprem, deci, este acela de a-mi sacrifica FIINȚA pentru a AVEA (oh, să nu subestimați capacitatea sacrificială, fabuloasa putere de muncă și de focalizare a narcisistului chitit pe succes!).

Din dilema “e bine să postesc sau e bine să mănânc?” nimeni nu mai iese.

Ți se propun, deci, două tipuri de angajament sacrificial, la fel de costisitoare și de ample, dar de semn contrar. Ți se mai spune – insistent – că fără ele nu se poate, că fără ele nu însemni nimic.

Dacă ai sub 30 de ani, ai deschis ochii într-o lume fără standarde dominante și ești realmente îngrozit de cât de mult trebuie să fii și să faci. Ai, deci, impresia că te-ai născut în minciună și că singura formă de savoir vivre este să te justifici cât mai amplu în fața celorlalți. Cine se justifică bine, trăiește bine. Cine nu poate justifica acceptabil în fața celorlalți, să-și pună poftele în cui.

Dacă se întâmplă să fii nu doar frumos și deștept, ci și proptit de niște părinți bogați și influenți, ai o mare problemă. Afli destul de repede că nu-ți vei putea etala niciodată concomitent toate calitățile fără să ți-i pui pe toți în cap. Lumea se va strădui să distrugă iremediabil opera de artă care se întâmplă să fii. Afli cu ocazia asta că “everyone is special in their own way”. O afirmație oarecare, o zicere de Facebook care, însă, pe omul narcisic îl face să se piardă pe cu firea. Dacă ar putea, și-ar înfige dinții în nasul celui care, special fiind, îi răpește lui totul!

Tragedia este că societatea, în ansamblul ei, încă pare să prețuiască trăsăturile narcisice, indivizii, însă, ba. Cu ei nu mai ține. Lumea e plină de oameni speciali,  dar nimeni nu e pregătit să-i întâlnească. Să te livrezi drept “special”, înseamnă să-ți asumi niște riscuri interpersonale pe care nu e sigur că ți le și poți permite. Ești sigur că te descurci cu ura altui tip special pe care, convingându-l de valoarea ta, va trebui apoi să-l convingi să nu te muște de nas?

Când ai dat ochi cu un om “special și deosebit”, s-a zis cu tine! Înseamnă că ești desemnat (dacă nu cumva te-ai autodesemnat deja) “ordinar și obișnuit”. Atunci înțelegi că pentru oameni ca tine s-au scris îndemnuri ca “everyone is beautiful, everyone is perfect, and everyone is lovely”. Atunci înțelegi că pentru cei care au ajuns mai rău decât tine s-au scris îndemnuri ca “I am not special, I am just limited edition”. Și tot atunci realizezi că, în ciuda minții tale confuze, ai o resurse nesfârșite de rezistență pasivă, de catâr bătrân, la memele care nu sunt pe placul inimii tale.

În sfârșit, un om cu picioarele pe pământ a înțeles deja că dacă dorește ca ceilalți să-i aplaude succesele, trebuie să aleagă între două rele: să aibă mai puțin decât este ori să fie mai puțin decât are. Și că, în general, bine e ca omul să nu se ridice la nivelul lucrurilor pe care le face… Și nici să nu facă caz de nevoile sale reale (asta dacă și le cunoaște), iar dacă tot vorbește de “me plans”, să faci clară tuturor manevra sacrificială: mi-a venit și mie rândul, după o viață de slujire, să mă pun pe primul plan!

Avem, așadar, două noi și necruțătoare exigențe interpersonale:

1. pretenția trebuie să depășească – într-o manieră consensuală – realitatea. Pretenția e singura afirmație de putere pe care îți este permis s-o faci în prezența celuilalt. Dau un exemplu amuzant: cunosc un tip care a pretins ani de zile în fața prietenilor că e pervers și nimeni nu i-a luat-o în nume de rău, dimpotrivă, făcea figură de vedetă. Când, însă, s-a căsătorit, proaspăta nevastă a aflat cu stupoare că lucrurile stăteau mult mai prost: omul pretindea mâncare caldă în fiecare zi. Divorțul a fost unul urât. 2. Frustrarea de a nu putea arăta ce ești tu de fapt (adică unicul om special căruia i se cuvine totul) trebuie bine camuflată.

Și iată-ne în plină contradicție: nimeni nu-și mai poate satisface pe loc idealul narcisic fără să lezeze idealurile narcisice ale tuturor celorlalți și, prin asta, propriul ideal narcisic (acela de a fi slujit și adulat de toți ceilalți).

Cum să scapi cu viață? Pare să existe o singură soluție: magia neagră.

The magic of not giving a fuck e titlul unui – înțeleg – bestseller pe care mi-a căzut ochii acum câteva zile. Nu mai știu cum se numea autoarea, vă invit s-o căutați, cumpărați, citiți și urmați. “Be yourself. People dont have to like you and you dont have to care”. E simplu, deci: obligațiile interpersonale sunt constructe mincinoase, invenții dubioase menite să-ți ia luciul, să te condamne la o cenușie mediocritate. Nu poți străluci dacă te angajezi în relații! Fă un pact cu Diavolul, cu Neagra Singurătate și vei străluci ca un diamant!

Aici, însă, te lovești de altă problemă: omul narcisic, deși sfârșește cel mai adesea singur, este cel mai puțin “abilitat” să fie astfel. El trebuie sprijinit, lăudat, conținut. O societate de indivizi preponderent narcisici și preponderent singuri nu o duce prea bine. El nu numai că nu e în stare să facă față adversităților, dar nici nu se poate lipsi de aprobarea permanentă și explicită a celorlalți. Lăsați-l singur și va suferi ca un câine.

Narcisicul de rit nou

Și atunci care ar fi termenii în care ar trebui să ne înțelegem viața?  Nici măcar magia nu mai are puterea de a leaga și dezleaga ceva! Sacrificiile se anulează între ele, nu mai ai nimic de sacrificat, afară de, Doamne ferește, pornirea narcisică însăși! Aici sufletul se înfioară. Narcisicul vrea totul, dar iată-l cu mâinile goale. El nu mai are nimic afară de realitatea dureroasă a singurei lui pretenții pentru care nu poate fi găsit niciun pretext publicabil:“mie, doar mie, mi se cuvine totul.”

Drama lui este reală, căci singura pretenție genuină a omului se întâmplă să fie și singura care, iată, nu poate fi clamată. Omul narcisic de rit nou nu se mai așează confortabil în propriul narcisism. El nu este un simplu consumator de plăceri, un colecționar arogant de premii și de like-uri, ci unul zbuciumat care deplângă el însuși faptul că e condamnat să se slujească și să-i implore și pe alții să facă la fel. Se consideră “sacrificat” pe altarul propriului narcisism. Fericirea lui e una cu nefericirea lui. Le deplânge pe amândouă fiindcă nu le poate nici depăși, nici deosebi.

Narcisicul de rit nou își este deopotrivă victimă și călău și, în general, un om de mare succes sau un om profund marcat de insuccesul lui. Așadar, un om care sângerează zi și noapte. Un om care o duce incredibil de rău, care e înflăcărat și haotic, vital și morbid. Narcisicul de rit nou e perfect conștient – știe – că nu e bine ce face, dar nu se poate abține – simte – că este, totuși, singurul care are dreptate și că, deci, da, toate câte există, sunt pentru el.

Incapabil să se angajeze în nevoile altora sau în datele sale, el tranzacționează sclavia. Vom vedea spre final, el este cel care se aruncă la modul absolut în relații relative pe care nu le poate depăși. Ar face absolut orice, indiferent de costuri, pentru a-i fi un pic de bine. Pentru că vrea totul – și se simte vinovat pentru asta-, este de neoprit și de neconsolat.

El nu este, deci, un hedonist, ci un tip apăsat de faptul că face ce-i place. E incapabil să ia în serios limitele realității, iar pe el se ia în serios doar în măsura în care știe că nu-și poate refuza propria-i sminteală. Tiran sau sclav (sau amândouă), nu poate crea și întreține angajamente, căci cine să-i accepte condițiile criminale? Se abandonează altuia doar ca să se aibă mai bine. Dorindu-și, deci, totul, ajunge să se rușineze de totul.

Își trăiește drama într-o singurătate pe care o urăște, gratificându-se pe cont propriu (de la tort de ciocolată, la consum de bărbați, femei, bărbați-femei și alte genuri intermediare), totul, cu o uriașă voluptate și cu o uriașă vină. Lipsit de demnitate (pe care și-o vinde ieftin fiindcă nu are miză narcisică reală) sfârșește adesea într-o promiscuitate anxioasă și rușinătoare. În condițiile lumii târziu-moderne, el nu-și mai poate pune în valoare suprema pretenție. Rămâne să și-o consume singur, ca un câine vagabond care roade-un os în curtea din spate a unui birt de țară.

Post-narcisicul

Loser-ul, pe de altă parte, am văzut, o duce binișor. El a făcult saltul în post-narcisism. E drept că ratează angajamentele programatic, e drept că se împotmolește în așteptare. Însă acea așteptare care, am văzut, nu este o amânare a gratificației, are toate șansele să se transforme, treptat, într-un viciu vag sau într-un imperceptibil tremor spiritual, adică în ceva în care nu-ți este silă să poposești. De consumat, însă, consumă ce apucă, nu ce pretinde. Consumă fără patimă și fără preferințe asumate. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Post-narcisicul trece prin toate și toate trec prin el. Orice-ar fi, nu e vina lui, doar pare că e, iar acest “pare” de la pretenție i se trage. Nu e vina lui nici că are pretențiile pe care le are. A fost constrâns de piața mainstream a pretențiilor: vrea și el ce vor toți.

De asemenea, nu e vina lui că creează așteptări false printre cei cu care se întâmplă să interacționeze. Dacă tu te-ai conformat naiv pretenției sale și i-ai oferit ceea ce ți-a pretins, e problema ta. Data viitoare, deschide ochii mai bine: dă celui care-ți dă, nu celui care-ți pretinde!

Plaja pretențiilor și simțul dialogic

Iată cât e de complicat. Realitatea însăși a devenit o nesfârșită întindere de pretenții contradictorii. Omul de azi pretinde sănătate și viață lungă și tot el pretinde că dispune de viața nenăscuților și de viața muribunzilor. Omul de azi  pretinde că nu este interesat bunuri materiale, de cool high tech gadgets, de o relație trainică ori de haine de firmă, și tot el pretinde salariu mare, note mari, respect, afecțiune, sprijin moral și financiar, un job care să-l împlinească și un șef care să-i recunoască meritele. Omul de azi pretinde că he doesnt give a fuck și tot el pretinde că e profund rănit de vorbele sau privirile necruțătoare ale celorlalți. Omul de azi pretinde că nu datorează nimănui nimic și tot el pretinde că se simte responsabil pentru toate speciile aflate pe cale de dispariție, pentru toate grupurile defavorizate și pentru toate schimbările de climă. Omul de azi pretinde că frumusețea vine din interior și tot el pretinde tinerețe veșnică și un abonament cu discount la un club de wellness de fițe. Omul de azi pretinde că n-are chef de nimic și tot el pretinde că religia e pentru fraieri și pentru dezaxați. Omul pretinde că este și aia și ailaltă, că face și că drege, că are și că n-are, că e totul și că e nimic. Cum spunea ieri șefa FMI, bătrânii sunt prea bătrâni. Concluzia implicită este că nici viața nu e viață.

Dincolo de categoria “pură” a post-narcisicilor, tot mai mulți oameni emit, persisistă și inevitabil ajung să se împotmolească în pretenții false, puțin sau deloc compatibile cu nevoile lor reale, căci pe acestea din urmă fie nu și le cunosc, fie nu și le permit.  Când ți se refuză ceea ce pretinzi în mod ne-genuin, clamările și văicărelile (întotdeauna publice) ies din zona tragicului și intră în zona isteriei. Brusc, se face zarvă. Printre țipete și hashtag-uri, nimeni nu(-și) mai știe prețul corect și, deci, “valoarea” autentică. Se iau decizii pripite, “la cald”. Nimeni nu mai știe de ce un refuz oarecare le-a provocat atâta umilință și cum s-a ajuns de la niște pretenții implauzibile să conducă la atâta ură. Capacitatea de anticipare corectă a unui anume parcurs relațional scade considerabil și ea, căci reglajul emoțional fin nu mai poate avea loc: “datele de intrare” ale interacțiunii sunt prea confuze.

Nimeni nu știe, deci, în contextul lumii târziu moderne, dacă cel care își conduc viața după edicte de felul “Own less, be more” și “Dont forget to give yourself everything you wanted in life” sunt perdanți sau câștigători, disperați sau fericiți, în plină eroare sau pe calea cea bună. Nu e clar nici pentru ei înșiși și cu atât mai puțin pentru cei care îi admiră sau îi disprețuiesc.

În plus, jocul pretențiilor (în marea lor majoritate false) ucide orice sensibilitate morală, căci putem vorbi de contur moral doar acolo unde există voință reparatorie concretă și responsabilitate punctuală față de persoane concrete. Jocul pretențiilor conduce, treptat, și la atrofierea simțului dialogic. Temerea asta nu e una nouă. Acum, însă, prin digitizarea masivă, pericolul este uriaș, compact, de neevitat. Ca orice mare rău, s-a banalizat. Fără un simț dialogic întreținut și exersat de contexte interpersonale ne-digitizate, cheful de dialog autentic (care comportă niște riscuri interpersonale mult prea mari pentru consumatorul de internet) scade pe zi ce trece. Concomitent, capacitățile noastre de reglare și de ajustare emoțională, de înșurubare psiho-socială și de pertinență exiatențială au scăzut și ele sub nivelul critic.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro





















1477 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version