Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Criza replicarii, publicarea tendentioasa si canonizarea unor fake facts in studiile stiintifice

de Stefan Frustok-Matei     Contributors.ro
Duminică, 18 februarie 2018, 8:31 Actualitate | Opinii


Constantin Cranganu
Foto: Hotnews

Un dram de rău

Mănează a minții toată nobilă plămadă

Spre-a ei rușine

Hamlet, Act I, scena 4

(trad. pers.)

Când, în august 2015, revista Science a publicat articolul Estimating the reproducibility of psychological science, o cutie a Pandorei s-a deschis: Un grup de cercetători, care au încercat să reproducă rezultatele experimentelor psihologice publicate în 100 articole peer-reviewed, au găsit că doar 35 pot fi replicate.

Ca un bulgăre de zăpadă, criza replicării s-a rostogolit mai întâi pe prima pagină a influentului The New York Times, cu un titlu alarmant: Many Psychology Findings Not as Strong as Claimed, Study Says și cu o alarmă sumbră: Acest rezultat dezastruos a confirmat temerile cele mai grave ale oamenilor de știință care s-au îngrijorat de multă vreme că psihologia are nevoie de o corecție puternică.

Apoi, în decurs de câteva ore, cel mai cunoscut comentator american de dreapta, Rush Limbaugh, s-a adresat celor 13 milioane de ascultători ai programului său zilnic:

Puteți presupune, în mod sigur,  că marea majoritate a tot ce citiți – dacă citiți, din revista Science, din Psychology Today – este complet fals… De la nutriție la psihologie la schimbările climatice la încălzirea globală și până la fracturarea hidraulică, ceea ce a fost expus aici demonstrează că știința nu este diferită de politică. Știința este complet determinată de bani. Rezultatele științifice pot fi cumpărate. Iar odată cu rezultatele științifice, fie în științele sociale, fie în știința climei, fie în știința medicală, …, când puteți cumpăra rezultatul dorit, nu mai avem știință; avem politică coruptă.

Și este sigur să spunem că marea majoritate a ceea ce trece drept politică, știință, orice, în sistemul nostru de astăzi a fost coruptă într-un anumit grad de bani. Și de aceea cred că se întâmplă ceva de genul Trump.

[Emisiunea a fost transmisă pe 28 august 2015, când Trump era doar unul din cei 26 candidați prezidențiali. Rush Limbaugh a vorbit premonitoriu și despre fake data]

Revelațiile din 2015 despre criza replicării observațiilor, măsurătorilor sau experimentelor științifice publicate peer-reviewed sunt doar vârful aisbergului. O listă minimă a fraudelor științifice poate începe, de exemplu, din 2005 și continuă până în prezent[i]. Pe lângă psihologie, criza replicării include și articole publicate în biomedicină, economie, farmacie, inteligență artificială, ecologie, schimbări climatice etc.

De exemplu, în 2011, un grup de cercetători de la compania germană Bayer, au scris în Nature Reviews Drug Discovery că 75% din literatura peer-reviewed utilizată pentru descoperirea unor noi medicamente nu prezintă încredere deoarece conține fake facts (rezultate nereplicabile). Iar în 2013, o firmă de biotehnologie – Amgen – a raportat că a putut replica numai 6 din 53 de studii majore din domeniul cancerului.

Imposibilitatea replicării afectează, conform unor autori, circa 50% din toată literatura științifică.  S-a estimat, de asemenea, că publicarea de concluzii false sau exagerate sunt parțial responsabile pentru risipirea a până la 85% din totalul resurselor de cercetare. De exemplu, un studiu din 2015 a concluzionat că numai în Statele Unite se cheltuiesc aproximativ $28 miliarde dolari anual pe cercetări biomedicale nereproductibile.

Replicarea permite științei să se auto-corecteze. Rezultatele nereplicabile sunt mai rele decât basmele. Cu basmele, știm măcar că avem de-a face cu o ficțiune.

În ciuda importanței lor fundamentale pentru stabilirea credibilității științei și cheltuirea eficientă a resurselor, studiile dedicate replicării sunt rareori finanțate și, de regulă, nu prea bine văzute de cei care doresc să avanseze într-o carieră științifică.

Publicarea tendențioasă este o practică larg răspândită prin care se favorizează apariția articolelor cu rezultate „pozitive”. Chiar dacă cercetătorii au efectuat mai multe testări diferite ale unei ipoteze științifice, în articolul trimis spre publicare sunt descrise numai rezultatele („pozitive”) care au confirmat ipoteza. Rezultatele „negative”, absolut legitime din punct de vedere metodologic, nu prezintă prea mult interes (Ce rost are să arătăm cum ne-am chinuit să găsim soluția bună și prin câte încercări am trecut și cât timp și bani ne-a luat să obținem rezultatele „pozitive”?) pentru publicații și de aceea se influențează distribuirea nepărtinitoare a cercetărilor științifice.  Dacă numărul rezultatelor „negative” publicate ar fi suficient de mare, atunci, prin comparație, ar putea fi mai ușor depistate acele fake facts care devin pe nedrept înregistrate drept facts.

Un studiu extins a găsit că între 1990 -  2007 peste 80% din cele 4.600 articole studiate au raportat rezultate „pozitive”, acest număr depășind 90% în cazul unor discipline ca psihologia și ecologia. Mai mult, procentajul publicațiilor care raportează rezultate „negative” a scăzut continuu. Motivul principal este faptul că, pe fondul unei competiții acerbe pentru finanțări și citări, tinerii (și mai puțin tinerii) cercetători nu sunt atrași de ideea publicării unor rezultate „negative”, inclusiv a bazelor de date care le-au produs.

Publicarea tendențioasă numai a rezultatelor „pozitive” creează un efect de canonizare:  unele rezultate sunt acceptate ca semnificative pe scară largă, nu mai acceptă ușor re-testări sau re-examinări ale ipotezelor inițiale, statutul lor este ridicat pe un piedestal unde nu mai suportă contraziceri, iar viitoare testări, care ar pune la îndoială canonul, au șanse minime de publicare și mediatizare.

Fenomenul canonizării produce  dezastre atunci când, în locul unor rezultate legitime, se aplică unor fake facts, în principal, celor nereplicabile.

De exemplu, în perioada 2011 – 2015, canonizarea unor rezultate produse de unii cercetători de la Cornel University și Duke University, au produs o isterie fracktivistă la nivel național (SUA) și internațional, inclusiv în România. Brusc, după lansarea filmului propagandistic Gasland, presa, televiziunile, blogosfera, platformele de discuții publice, oamenii politici ori simplii cetățeni au descoperit că unii oameni de știință – care din 1947 până în 2011 tăcuseră ca peștii în apă – au făcut niște descoperiri apocaliptice despre dezastrele pe care le-ar produce fracturarea hidraulică: otrăvirea apei potabile, radiații, cutremure, poluarea aerului, defecte de naștere, moartea animalelor și păsărilor etc. Un nou canon, aproape indestructibil, a fost creat.

Publicarea tendențioasă a rezultatelor științifice apocaliptice a creat un climat profund defavorabil rezultatelor și concluziilor alternative cu privire la efectele secundare ale fracturării hidraulice. În România, cel puțin, până în luna aprilie 2014, nu au fost publicate articole documentate care să prezinte fracturarea hidraulică într-o altă lumină decât cea demonică. Nu voi conteni să remarc curajul și flerul publicistic al domnului Lucian Popescu, care a deschis platforma Contributors și pentru articole anti-canon despre fracturarea hidraulică.

Un alt exemplu de efect nefast al canonizării unor fake facts este cel al majorității cercetătorilor (peste 97%) care cred în încălzirea globală antropogenă.  Bazat doar pe 4 articole care, surprinzător, au căzut peste același procentaj, canonul celor 97%, aka canonul schimbărilor climatice antropogene, a ajuns să domine, ca și în cazul fracturării hidraulice, mass media, organisme internaționale, Papa de la Roma, blogosfera, oameni politici și simpli contribuabili. Canonul celor 97% a devenit mai mult mediatizat și idolizat decât cel al fracturării hidraulice: un spațiu sacru, inviolabil, al corectitudinii politice. Orice opinie contrară canonului este imediat catalogată drept o dizidență gravă, iar făptașul devine, după cum m-a caracterizat un coleg de universitate, un scientific denier sau climate denier, sinonim cu cei care neagă Holocaustul.

Dacă nu ar exista o tendențiozitate a publicării (publication bias), ar fi posibil să citim mai multe articole, precum cele discutate aici, care demontează sine ira et studio, toate acele fake facts care au stat la baza canonului celor 97%.

Strict legat de acest canon, consider sugestiv un alt exemplu. El a fost prezentat de John R. Christy, profesor de științe atmosferice la University of Alabama, Climatologul Statului Alabama, în fața U. S. House Committee on Science, Space & Technology pe 29 martie 2017.

Profesorul Christy, care a fost autor principal, autor colaborator și referent al Rapoartelor IPCC, a prezentat Congresului dovezi că între modelele climatice publicate și bine mediatizate ale IPCC și observațiile măsurate există o diferență semnificativă (Figura 1). Adică, modelele climatice nu pot replica realitatea. O altă descoperire făcută de profesorul Christy este și mai șocantă: diferența dintre modele și realitate este cauzată de introducerea adițională a gazelor antropogene cu efect de seră!!

Figura 1. Modele climatice vs. Observații ale variațiilor temperaturilor tropicale din troposfera mediană. Există 102 modelări și trei seturi diferite de măsurători. Începând din 1996, se înregistrează o diferență semnificativă între modelele conținând gaze antropogenă cu efect de seră și cele trei seturi de observații.

Dacă însă se consideră doar gazele naturale cu efect de seră, diferența dintre modele și realitate dispare. Concluzia este simplă: gazele antropogene cu efect de seră introduse în modele sunt fake facts canonizate, care pică la examenul cu realitatea. Se poate specula dacă depoziția profesorului Christy în fața Congresului a influențat decizia Președintelui Trump de a retrage Statele Unite din Acordul climatic de la Paris (august 2017).

Un alt canon ecologist, intens mediatizat în defavoarea explicațiilor alternative, deplânge soarta unor insule care vor fi înghițite curând de apele oceanice ale căror nivel ar fi crescut din cauza oamenilor și a obiceiurilor lor de a arde combustibili fosili cu nemiluita. Dar, într-un moment neobișnuit de obiectivitate publicistică, revista Nature a publicat săptămâna trecută un articol cu iz de Radio Erevan: Este adevărat că  arhipelagul Tovalu va fi înghițit de Oceanul Pacific din cauza încălzirii globale? Da, e adevărat, dar cu două mici precizări: Nu va fi de fapt o inundație, ci o ridicare a uscatului, iar cei nouă atoli și cele 101 insule recifale nu vor dispărea pentru că deja au crescut cu 73,5 hectare (2,9%) din 1971. Desigur, autorităților din Tuvalu, care au jucat un rol de primadonă pe scena Acordului climatic de la Paris, nu le-a plăcut acest tip de cercetare științifică, pe care au declarat-o imediat știință proastă, iresponsabilă. Și desigur, Rush Limbaugh nu putea să nu marcheze și el un punct, afirmând că noua cercetare este încă o dovadă în plus că schimbările climatice sunt fake.

Un ultim exemplu ilustrează nașterea unui alt canon ecologic, modernizat la zi pentru a include le mot du jour, încălzirea globală antropogenă.

Marea Barieră de Corali (MBC)  are o natură iconică pentru ecologiști și, de aceea, s-a bucurat de atenția lor și a guvernelor din Queensland și Australia de peste 55 ani. Autoritățile au cheltuit deja $375 milioane AUD între 2008 și 2013 și se pregătesc să mai cheltuiască $575 milioane AUD în perioada 2015 – 2020.


Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro






















1226 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version