Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Duelul și cafteala

de Ionel Funeriu     Contributors.ro
Vineri, 16 februarie 2018, 20:11 Actualitate | Opinii


Ionel Funeriu
Foto: Arhiva personala

Duelul [1] este o luptă care se desfășoară după reguli stricte între adversari cu arme egale. Câștigă cel mai priceput. Cafteala e o bătaie fără reguli în care fiecare dă cu ce apucă. Câștigă cel mai necinstit. Când un „duelgiu” se confruntă cu un caftangiu, escrocul iese învingător, căci, dacă e atacat cu sabia, el trage cu puşca; nu-i greu de prevăzut că, până la urmă, onoarea pierde în luptă cu dezonoarea. Tot astfel, într-o societate insuficient educată, adevărul e învins de minciună. În popor, circulă vorba că adevărul, nu minciuna, umblă cu capul spart în România. Titu Maiorescu a ieșit de multe ori perdant din polemica lui cu Dobrogeanu-Gherea mai ales (culmea!) chiar atunci când dreptatea era cu totul de partea sa. Strivit de logica maioresciană, Gherea trișează abil, mutând discuția în plan derizoriu, fără legătură cu subiectul disputei ideatice, ba mai trântește și câte o glumă joasă, mizând pe efectul ei în mediile mai puțin cultivate; el știe că „boborul”, în loc să-l oblojească pe cel cu capul spart, mai bine râde de el. Dar mai știe că omul necultivat are oroare de abstracțiuni și raționamente, că el gândește în termeni imediați și practici, așa încât, pe un asemenea teren, adevărul poate fi înfrânt cu ușurință. Încântat de succesul facil al procedeului, Gherea îl aplică fără scrupule până și în disputele cu discipolii lui Maiorescu. Iată, P.P. Negulescu interpretează Luceafărul lui Eminescu în termeni schopenhauerieni, glosând în marginea destinului tragic al geniului pe pământ. Dezamăgit de infidelitatea Cătălinei, Luceafărul ia act de versatilitatea condiției umane și se retrage seren în lumea lui, „nemuritor și rece”. Aș! zâmbește Gherea: „vulpea când n-ajunge la struguri zice că-s acri”. Și încheie disputa en fanfare, căci masa ignară e mai sensibilă la vorbele de duh decât la argumentele raționale. „Incapabil de a concepe gratuitatea artei, Gherea vorbește unei anumite lumi un limbaj plăcut”, observă Călinescu. Eu nu cred să fi fost atât de primitiv criticul socialist încât să nu priceapă resorturile artei; mai curând, fiind conștient de valoarea adversarului, înțelege că numai apelând la arma retoricii maloneste poate face față unor minți organizate precum cea a lui Maiorescu și a discipolilor săi formați la școala junimistă. Și atunci recurge la argumente din afara discuției încercând să-și atragă preopinentul pe teren străin. Replica: „domnul Gherea nu e în chestie”, cu care se apără legitim criticul junimist, vine dintr-o lume a onoarei și a valorilor stabile, unde regulile polemicii civilizate sunt sfinte. Din păcate, aceste valori sunt disprețuite de masa aplaudacilor și, ca atare, riposta maioresciană rămâne fără rezonanță în mintea lor. Judecată strâmbă, dar, pentru cei mulți, câștigătoare. Să ne înțelegem: Gherea nu este un ignorant în materie de retorică așa cum pare a sugera Călinescu, el este numai șiret și, lipsit de sentimentul onoarei ca toți șireții, disprețuiește instituția duelului.

Chiar dacă am mai evocat-o cu alt prilej, nu pot ocoli acum o întâmplare din anii ’70 ai secolului trecut, pentru simplul motiv că ea ilustrează mai bine decât orice teorie ceea ce am scris mai sus… Se juca marea finală de Grand Slam de la Forest Hills. Competitori: Ilie Năstase și Arthur Ashe. Năstase câștigă în urma unui joc de neuitat, salvând mingi imposibile. Întrebat de ziariști, la sfârșitul partidei, ce i-a lipsit să-l înfrângă pe român, americanul a declarat cu umor: „aș fi avut nevoie de o pușcă”. Spusă în glumă, replica lui Ashe a fost poate cel mai fair play compliment pe care l-a primit Năstase vreodată. În pofida analogiei vădite cu replica lui Gherea, diferența este esențială: Arthur Ashe glumea și toată lumea înțelegea asta, în timp ce Gherea „trăgea cu pușca” din toate pozițiile și o anumită lume îl aplauda.

După mai bine de un secol de la polemica Gherea – Maiorescu, logica argumentației a continuat să fie disprețuită și atacată cu mijloace neloiale, gluma groasă supraviețuind la mare cinste, căci ea te scoate nevătămat, ba chiar învingător, din orice încurcătură. Zice Paul Miron, acum mai bine de 25 de ani:

„Cimilitura a devenit discurs politic. De aceea nu mă mai mir, când aud într-un dialog întrebări și răspunsuri ca acestea:

— Domnule Ministru, se va scumpi benzina?

— Poporul nostru a trecut prin multe vremi de restriște. Tatăl meu avea o vorbă înțeleaptă că cine se scoală de dimineață…

Sau:

— Domnule Ministru, care sunt relațiile noastre cu rușii? Ce v-a spus trimisul de la Moscova?

— Am luat micul dejun împreună, a plouat și n-a mai plouat. Bunicul meu avea o vorbă că cine se scoală de dimineață…

— Intrăm în NATO?

— Munții noștri sunt bogați în păduri. Bunica avea o vorbă – câmpul alb, oile negre…”.

Urmăresc zilele trecute o dezbatere televizată și constat că nu s-a schimbat mare lucru în cei 25 de ani scurși de la aceste replici viclene ale miniștrilor noștri. Moderatorul avea doi invitați: un medic român care se specializase la o celebră clinică din SUA, lucrând alături de somități ale medicinei mondiale, și o politiciană autohtonă cu un doctorat plagiat despre care vorbise presa cu ani în urmă. La un moment dat, între cei doi apare o dispută oarecare. Educat, medicul nostru se slujește de argumente inatacabile pentru a-și susține ideile. Pe punctul de a pierde lupta, căci îi lipseau argumentele, vajnica plagiatoare schimbă registrul și îl supune pe medic la un tir de ignobile acuze punând la îndoială valabilitatea diplomei sale universitare. Pentru care diplomă, „în disprețul autorităților românești” (accentuează ea patriotic), doctorul n-a solicitat echivalarea la Ministerul Educației (la Liviu Pop, d.e.). Vădit stânjenit de josnicia atacului din emisiunea sa, moderatorul încearcă s-o potolească, invocând numele prestigioasei clinici americane, care pentru nimic în lume n-ar angaja un medic în absența unei diplome universitare legale. Spre hazul aprobator al multor telespectatori dintre cei care trăiesc invidiile lor față de unul „venit din SUA”, replica doamnei căzu liniștitor scăpându-i de complexe: „ca să mături coridoarele în clinica aia, cât o fi ea de americană, nu-i nevoie de diplomă de doctor”. Cetățeanul de rând asistă astfel neputincios, fără să-și dea seama însă, la un dialog absurd în care logica e călcată în picioare, onoarea e moft, iar argumentația disprețuită. Și atunci reține ceea ce înțelege sau îi convine lui să înțeleagă: că a văzut el la televizor un măturător din America care se dădea medic în România.

Reflectând asupra derapajelor din zilele noastre, îmi dau seama că am fost prea aspru cu Gherea prin ceea ce-am scris la începutul articolului. Criticul de la „Contemporanul” a însemnat un moment important în cultura română și, dacă îl citim astăzi sine ira, suntem constrânși a recunoaște o latură onestă a scrierilor sale: anume că el credea sincer în ideile pe care le promova, spre deosebire de plagiatoarea noastră care nu credea o iotă din ce spunea. (Vorba lui Eminescu: „Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic”.) Sinceritatea lui Gherea nu mă împiedică totuși să observ că el abuzează când se crede îndreptățit să-și expună teoria și apoi s-o impună în conștiința publică servindu-se de mijloace neloiale sau ilicite. N-avea de unde ghici că maniera aceasta de a gândi și apoi de a acționa va face ravagii mai târziu când, în numele idealui utopic al egalității, s-au petrecut atâtea nedreptăți și crime.


Citeste intreg articolul si coemtneaza pe Contributors.ro



















1830 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version