Imediat după nominalizarea domnului Valentin Popa – Rectorul Universităţii “Ştefan cel Mare”din Suceava – ca Ministru al Educaţiei în guvernul doamnei Viorica Dăncilă au apărut, aproape simultan, câteva memorabilia ale proaspătului desemnat şi o scrisoare mai întâi a 30, completată mai apoi de încă 15 rectori care îi laudă performanţele manageriale şi îşi declară susţinerea pentru persoana dânsului. Ambele – atât nominalizarea, cât şi scrisoarea de susţinere – au părut multora surprinzătoare. Domnul Popa nu era un nume cunoscut la scară naţională, nu era anticipat pentru o funcţie ministerială, iar perlele culese de televiziunile locale nu prea cadrează nici cu gradul de profesor universitar (chiar dacă domnul Popa e de profesie inginer electronist), nici cu funcţia de rector al unei instituţii de învăţământ superior (şi cu atât mai puţin cu cea de Ministru al Educaţiei). Încă mai uimitoare a fost scrisoarea celor 45 de rectori, între care – solidari – cei ai Consorţiului “Academica Plus” (liga universităţilor de provincie), plus o mulţime de alte personaje de pe lista Consiliului Naţional al Rectorilor. Dacă faptul că pe listă nu au apărut Rectorul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (domnul Tudorel Toader – /re/nominalizat la Ministerul Justiţiei) şi a cel al Universităţii de Vest din Timişoara (domnul Marilen Pirtea – deputat PNL) e inteligibil, cu adevărat remarcabilă a fost absenţa Rectorului Universităţii din Bucureşti, domnul Mircea Dumitru. Mai mult de atât, domnul Mircea Dumitru a anunţat public faptul că demisionează din comisia de filosofie a CNATDCU, instituţie aflată în subordinea Ministerului Educaţiei, pentru a nu fi în nici un fel asociat grotescului pe care ororile de limbaj ale noului Ministru îl proiectează asupra întregii instituţii pe care o conduce. Rectorul Universităţii ”Babeş – Bolyai” din Cluj-Napoca, domnul Ioan Aurel Pop a declarat – la o zi distanţă – că nu a semnat pe lista suţinătorilor d-lui Popa şi că nu se recunoaşte în mesajul acestora. Nu putem face judecăţi exterioare asupra acestei afirmaţii; ceea ce e trist e faptul că cei ce i-au pus domnului Pop numele pe această listă au gândit că dânsul le-ar putea împărtăşi iniţiativa (de altminteri, în faimoasa înşiruire de susţinători ai Ministrului desemnat se află – cu adevărat uimitor – toţi rectorii universităţilor de stat din Cluj-Napoca!). Pe domnul Mircea Dumitru nimeni nu s-a gândit să-l pună din oficiu pe o asemenea listă şi cred că asta spune ceva despre atitudinea publică a fiecăruia din cei doi rectori ai celor mai mari universităţi din ţară.
Faptul că 45 (finalmente 44) de rectori îşi declară – într-un limbaj deopotrivă pompos şi vetust – susţinerea faţă de domnul Valentin Popa pentru funcţia de Ministru al Educaţiei e surprinzător doar privit din exterior. Dacă ne uităm puţin la mediul din care “a emanat” această iniţiativă – Consiliul Naţional al Rectorilor – lucrurile încep să se clarifice. Înfiinţat, ca organism consultativ, în 1992, Consiliul Naţional al Rectorilor a intrat în atenţia publică abia după 2003, când a ajuns sub tutela “eternei şi fascinantei” doamne Ecaterina Andronescu (între altele Doctor Honoris Causa a Universităţii din Suceava!) care nu doar că l-a păstorit două mandate, dar l-a şi susţinut (financiar) în perioada primului său exerciţiu ca Ministru al Educaţiei. Cert e că rectorii nu au uitat-o şi, din 2013, când i-a predat conducerea (cui altcuiva decât) domnului Sorin Cîmpeanu, dânsa a fost aleasă “preşedinte de onoare” al Consiliului Naţional al Rectorilor. Nu ştiu ce va fi făcut doamna Andronescu în acest Consiliu, cert e că el arată – şi funcţionează – exact ca o instituţie gândită de dânsa. Mai întâi, principiul “democratic”: toată lumea e primită, toată lumea are drept la cuvânt şi toată lumea votează. Îi găsiţi în lista membrilor Consiliului pe doamna Ramona Lile de la Arad, pe domnul Aurelian Bondrea de la ”Spiru Haret”, pe deja clasicii domni Mihnea Costoiu şi Remus Pricopie, pe rectorii “instituţiilor militarizate” şi o mulţime de oameni de peste tot din ţară. Cei citaţi sunt suficienţi ca să imprime direcţia; exceptând rectorii marilor universităţi (care s-au grupat în Consorţiul “Universitaria” şi, la un moment dat – în 2016 – s-au autosuspendat din Consiliul Naţional al Rectorilor), cele de provincie o vor urma, căci vor beneficia de pe urma ei. Direcţia aceasta e simplă: temporizare. D-l Funeriu a dorit o reformă radicală a întregii şcoli (pe care o indicase raportul Comisiei Prezindenţiale condusă de domnul Mircea Miclea) şi în particular a universitarului, iar domnul Mircea Dumitru a vrut comisii serioase, capabile să departajeze profesionalismul de impostură şi să imprime un alt suflu învăţământului superior. Doamna Andronescu şi domnii Cîmpeanu, Costoiu, Pricopie, Pavel Năstase şi Liviu Pop nu au dorit aşa ceva.
A reforma învăţământul românesc e ceva similar cu a renova o casă: primul lucru care trebuie făcut este acela de-a vedea care sunt lucrurile inutile şi disfuncţionale pentru a le da la o parte. Abia în spaţiul astfel creat poate fi început procesul de recondiţionare a vechii structuri şi pot fi, apoi, amenajate o parte din lucrurile anterioare şi aduse altele, noi. Şi în învăţământ, întrebarea s-ar fi cuvenit să fie: la ce renunţăm pentru a reface altfel – mai bine – rosturile şcolii româneşti. Domnii Miclea, Funeriu şi Dumitru şi-au asumat această întrebare, au gândit-o şi şi-au prezentat în formă cât mai clară raţionamentul (deopotrivă în recomandările Comisiei Miclea, în Legea Funeriu şi în normativele domnului Mircea Dumitru). Din păcate, cu rare excepţii, acestea au întâlnit mefienţa celor cărora le erau dedicate şi, imediat ce-a devenit posibil, au fost distorsionate şi sabotate până au devenit de nerecunoscut. Cei trei miniştri au înţeles bine că nu poţi face altceva cu aceiaşi oameni, cu aceleşi resurse (sau chiar cu resurse mai puţine) şi cu aceleaşi metode. Bazându-ne pe aceiaşi oameni, folosind aceleşi resurse şi aceleaşi metode, vom obţine mereu acelaşi lucru. În acest caz, “reforma” constă doar în a-l boteza altfel. Or, asta era o tehnică bine împământenită la Minsiterul Educaţiei, pe care doamna Andronescu a transformat-o în doctrină. Şi pentru aceasta s-a sprijinit pe cei care îi erau dela bun început fideli: în speţă pe cei care ştiau că o reformă serioasă i-ar fi dat la o parte.
Dacă până în 2007 universităţile răsărite prin toate oraşele patriei aveau o raţiune – socială, nu academică – şi anume aceea de a nu îngroşa cifra şomajului în rândul tinerilor, după aderare ar fi fost de aşteptat ca economia reală să integreze mai eficient populaţia şcolară pe care o absorbeau “fabricile de diplome”. Din păcate a venit criza şi cu ea contracţia economică, al cărei efect a fost stagnarea pieţei muncii. Parte din tineri au plecat imediat în străinătate – cum anticipau oficialii europeni -, iar cei rămăşi au urmat trendul universitar al generaţiilor precedente (deşi devenise evident faptul că universitatea nu mai garanta un loc de muncă). Împinşi din spate de părinţi, pentru care anii de studiu se asociau deopotrivă cu maturizarea şi cu urbanizarea, absolvenţii liceelor erau (a)traşi de universităţi cu o “ofertă tot mai generoasă”. Iar asta însemna, în contextul declinului demografic (în 2007 intră în învăţământul superior ultima generaţie de decreţei) şi al exodului occidental, scăderea drastică a standardelor academice. Lipsa de presiune a facultăţilor asupra liceelor (combinată cu generalizarea noilor gadgeturi inteligente) are ca efect lenta descompunere a învăţământului preuniversitar. Efectele cumulate ale celor 18 ani precedenţi începeau să se manifeste sub forma unor elevi din ce în ce mai slabi, a unor facultăţi care au renunţat complet la selecţie (şi la intrare, şi pe parcurs, şi la absolvire) şi – finalmente – la un dumping social marcat de supralicitarea unor diplome fără acoperire. Raportul Comisiei Miclea şi Legea Funeriu erau o tentativă disperată de a zăgăzui transformarea imposturii în normă socială şi naufragiul României în chiar momentul integrării ei europene. Din păcate, n-au funcţionat.
“Doctrina Andronescu” s-a dovedit a fi mai eficientă, dat fiind că răspundea mai bine intereselor middle class-ului universitar (şi celui din Inspectoratele Şcolare). Esenţa acestei doctrine era (şi este) simplă, exact ca cea a mentorului doamnei Andronescu – Ion Iliescu – faţă de fabricile lui Ceuşescu între 1990 şi 1996: nu desfiinţăm nimic. N-avem mijloace să refacem prea mult, însă menţinem în viaţă “sistemul”. Asta vrea să spună ca universităţile primesc în continuare bani de la stat (e drept, mai puţini) şi au libertatea – în numele autonomiei universitare – de a şi-i distribui în interior cum vor, ceea ce, în general, înseamnă subvenţionarea generoasă a unei nomenklaturi a funcţiilor. La centru se inventează noi şi noi “comisii” şi “agenţii” şi se crează mereu alte “fişe” al căror singur scop e acela de a reconfirma structurile de putere existente. Asta se numeşte fidelizare. Doamna Andronescu – la fel ca Ion Iliescu – nu va fi uitat manifestaţiile studenţeşti din 1990 şi nici pasiunea investită de tinerii din facultăţi în alegerea ca Preşedinte a Rectorului Universităţii din Bucureşti. Consumerismul erodase o parte din angajamentul civic al noilor generaţii, rămânea ca “o universitate prietenoasă” să ducă lucrurile până la capăt. Studenţii voiau diplome, universităţile voiau studenţi şi erau dispuse să le dea aceste diplome la preţul (de taxă, dar deopotrivă de calitate) pe care aceştia îl puteau plăti. Avantajul nu era de partea studenţilor – pentru că aceste diplome, asemeni monedei inflaţionare, îşi pierdeau constant valoarea – ci de partea universităţilor, cărora scăderea nivelului academic le masca starea reală. Şi, cu aceasta, le îndepărta de necestitatea reformării – adică a ieşirii din logica “inamovibililor” care le-au fondat.
Atunci când vorbim de “învăţământul universitar” suntem tentaţi a ne gândi automat la cercetare şi la educaţie. În fapt, în ceea ce priveşte România post-comunistă s-ar cuveni să ne uităm mai curând la bani, căci ei au fost motorul care a pus în mişcare majoritatea universităţilor. Aproape toate cele din provincie au fost mici Caritas-uri: cu câteva săli închiriate la un liceu şi nişte profesori locali (de liceu sau de gimnaziu) plus nişte “somităţi” invitate. Aceste universităţi au început colectând taxe de la câteva sute de studenţi şi redistribuindu-le unei mâini de oameni (la care – la început – s-au adăugat şi investiţiile imobiliare). Spre deosebire de Caritas-ul domnului Stoica, aproape toate aceste întreprinderi au funcţionat, căci vreme de 18 ani au fost asaltate constant de o masă crescătoare de doritori de diplome. Succesul lor a fost atât de mare, încât chiar şi sistemul de stat s-a “adaptat pieţei” şi a preluat, în beneficiu propriu, ideea taxelor. Dacă, în primii ani, lucrurile oscilau între amintiri şi improvizaţii, cu timpul s-au stabilizat şi s-au fixat în structuri stabile. Mai întâi angajările au mărit constant numărul cadrelor didactice, apoi ierarhiile interne (la început bazate pe vechime) şi confirmarea lor prin grade şi funcţii au făcut ca, destul de repede, instituţiile să dobândească o formă fixă şi stabilă. Sus, o castă de “părinţi fondatori”, cu conexiuni în politică (ceea ce se traducea în subvenţii), jos, o masă de pălmaşi atraşi de perspectiva urcării în eşaloanele superioare. “Oamenii primului val”, ajunşi în “funcţii de responsabilitate” au pierdut destul de mult contactul cu domeniul lor de bază, însă au dezvoltat o reţea de contacte umane care a integrat perfect nou răsăritele universităţi în peisajul – şi în structura de putere – a urbei lor. Căci, foarte repede, şi oamenii politici au descoperit la ce sunt bune universităţile. Unii, venind “din popor”, pur şi simplu pentru a obţine – s-a văzut în multe cazuri cum – o diplomă. Alţii, mai inteligenţi, au înţeles la timp funcţia legitimatoare a titlului de “profesor doctor”, în care se adună deopotrivă prestigiul magic al stăpânului literelor şi aura aulică a lui Herr Professor. Din motive absolut evidente, politicanul post-decembrist nu a inspirat niciodată prea multă încredere, însă coafat cu diplome şi titluri, aproape oricine putea să-şi mai lustruiască onorabilitatea. Ce era în spatele acestor diplome şi titluri nu mai conta; declinul cititorilor de carte e o constantă a ultimelor trei decenii şi doar media vânează – pentru a le exploata gros – enormităţile aleşilor. Aşa se face că s-a sudat destul de repede, un clasic mariaj de convenienţă: universităţile erau în căutare de resurse (sau de contacte care să le favorizeze), iar potentaţii (locali şi centrali) erau în căutare de onorabilitate. Şi cum fiecare avea ceea ce-şi dorea celălalt, nu e de mirare că această diploma rush a cuprins nu doar lumea rurală ce visa urbanizarea, ci şi “vârfurile societăţii” ce visau să-şi recondiţioneze blazonul în ochii alegătorilor (de multe ori rurali). Însă cum, în lumea noastră, mai ales cea de provincie, “acvariul politic” e foarte mic, oamenii se cunosc cu toţii, îşi ştiu şi interesele şi (tocmai de aceea) migrează de la dreapta la stânga (sau invers) fără complexe, universităţile care şi-au deservit “onest” toţi clienţii au devenit o placă turnantă a intereselor locale. Domnul Funeriu poate că intuia acest lucru, dar – în mod cert – când a venit la Minister nu-i cunoştea anvergura. Doamna Andronescu în schimb, venind din Curie, ştia perfect cum stau lucrurile. Domnul Funeriu a înţeles autonomia universitară ca o destructurare a acestor relaţii; doamna Andronescu, dimpotrivă, ca pe o aprofundare a lor. Asemeni stelelor uriaşe, universităţile mari pot trăi din propria lor combustie – care, până la un punct – poate genera şi resurse. In schimb cele mici, asemeni planetelor, sunt nevoite să orbiteze după astrul care le atrage cel mai puternic. Sunt mici, veţi spune. Da, dar multe, ar răspunde doamna Andronescu. Şi bine aliniate – de pildă în Consiliul Naţional al Rectorilor – pot inflexa legislaţia mai mult decât cele mari.
E limpede că dacă s-ar aplica la literă reforma gândită de domnii Miclea şi Funeriu, o bună parte din universităţile de provincie ar trebui să-şi închidă porţile. Or asta nu convine de loc nici “ierarhiei universitare”, care trăieşte foarte bine deopotrivă pe seama Ministerului şi a taxelor (şi-şi votează prime şi majorări), nici tinerilor la-nceput de carieră ce visează la funcţiile celor ce “i-au adus”, nici potentaţilor locali, care-şi pregătesc odraslele în lumea titlurilor universitare pentru pasul în politică, nici administraţiilor locale, care ar pierde (uneori) ultima redută a urbanităţii şi nici părinţilor din periurban, care nu-şi pot permite cheltuielile unui mare oraş. De bine, de rău universităţile acestea dau o diplomă şi – aşa merg lucrurile – cam peste tot, la angajare, ţi se cere diploma. Evident că nimeni nu se uită la ea, dar trebuie să fie acolo, asemeni certificatului de naştere. Soluţia domnului Funeriu – bazată pe ierarhizarea universităţilor – ar fi fost: diplome mai puţine, de mai multe ranguri, dar corect acoperite (şi menite a stimula profesionalismul pe piaţa muncii). Soluţia doamnei Andronescu e mai “socială”: diplome identice, pentru toţi şi, după aceea, fiecare “se descurcă” cum poate. Şi între profesionalism şi descurcăreală, din păcate, balanţa aşezată în “iarba verde de acasă” înclină constant în favoarea celei din urmă. Aşadar, când domnul Funeriu a venit (la fine de mandat) cu ideea ierarhizării universităţilor şi a finaţării lor diferenţiate, cineva s-a gândit să conteste această “măsură discriminatorie”. Mai ţineţi minte cine? Domnul Valentin Popa, Rectorul Universităţii “Ştefan cel Mare” din Suceava. Iar PSD-ul, în bloc, a cerut – pe motive procedurale – retragerea Hotărârii de Urgenţă privitoare la clasificarea universităţilor. Dacă nu mă înşel, criteriile de clasificare rămâneau să fie stabilite de Consiliul Naţional al Rectorilor… Şi aşa au rămas. E şi asta o meteahnă a noastră: cu toţii suntem avizi de top-uri, dar numai cu o condiţie: să fim cu toţii pe primul loc.
Domnul Daniel Funeriu a făcut – cu Legea dânsului – multe nefăcute şi cred că numirea domnului Valentin Popa, cu garanţia Consiliului Naţional al Rectorilor (mai puţin a celor patru mari universităţi ale ţării) e menită a mai recupera câte ceva din efectele Legii din 2011. De pildă, nu s-ar putea reveni asupra pensionării obligatorii la 65 de ani? Sigur, cu argumentul faptului că magiştrii acestei vârste mai au mult de dat tinerelor generaţii. De ce să-i lipsim pe viitorii studenţi de “tezaurul de cunoştinţe” al celor vârstnici? Apoi, dacă tot umblăm la vârsta de pensionare, de ce să nu poată fi oamenii aleşi în funcţii şi dincolo de ea? Aici ar intra în joc “experienţa”, conexiunile şi savoir-faire-ul celor înţepeniţi pe scaunele puterii. Dar, dacă tot am ajuns la punctul acesta (s-a mai discutat şi asta, parcă prin 2014), de ce să limităm mandatele de rector? Dacă “omul e bun” şi “produce performanţă” (şi care rector în funcţie nu produce performanţă?) de ce să nu-l lăsăm să lucreze “în beneficiul instituţiei”? A, să nu uit: ar trebui şi o “recomandare” adresată universităţilor: ca tot personalul să semneze un “angajament” în virtutea căruia faptul de a discuta în public problemele interne să fie asimilat “prejudiciului de imagine” şi să atragă sancţiuni, mergând până la desfacerea contractului de muncă. Domnul Popa a spus-o clar: tot o ţinem langa cu plagiatele. Dar cine poate să spună ce e un plagiat sau unde se pun ghilimele (înţeleg că a adăugat că i-au mai scăpat şi dânsului printre degete)? De-aşa ceva ne ocupăm noi?! Păi Tovarăşul Ceauşescu – pe care l-am comemorat cu câteva zile în urmă – s-a-ngrijit de ghimililele tuturor celor care-l (re)citau? Şi, fiindcă tot am adus vorba de Tovarăşul: ar trebui să fie ca pe vremea lui – şeful direct răspunde în solidar cu subordonaţii lui. A “transpirat” ceva despre o neregulă, cei din departamentul în cauză se duc toţi acasă. Simplu şi eficient; într-un an n-ar mai fi nici urmă de plagiate. Şi lucrările, evident, ar trebui trecute, toate, la “secret de stat”. Lucrurile acestea nu rezolvă problema studenţilor? Nu-i nimic, o rezolvă Ministerul Muncii (şi cred că doamna Olguţa Vasilescu n-ar spune nu): un HG care să facă diploma universitară condiţie obligatorie a salariului minim. Păi să vedeţi cum s-ar umple universităţile! Iar când ar veni refluxul, s-ar trece la diploma de masterat. Apoi la cea de doctorat. Mai departe nu vom apuca noi.
Lucrurile acestea par exagerate? Totuşi, m-aş mira ca măcar unele să nu fi fost discutate – fie şi “informal” – în Consiliul Naţional al Rectorilor. Căci, pentru mulţi dintre ei, acestea sunt adevăratele probleme. Cum reuşeşti să rămâi cineva în oraşul tău (ceea ce inseamnă să-ţi păstrezi funcţia)? Cum să faci să-ţi vină mai departe salariul aferent funcţiei plus primele “de excelenţă”? Cum să mai aduni un salariu la o pensie? Cum să-ţi păstrezi ponderea care să le permită copiilor (sau nepoţilor) să avanseze rapid şi – eventual – să treacă în administraţie sau în politică? Acestea sunt lucruri cât se poate de concrete, al căror răspuns se măsoară în zerouri pe card. Să nu uităm: faptul că Legea Funeriu, care a avut ca efect pensionarea la limită de vârstă a nu puţine personaje (ce aveau alte planuri de viitor) şi eliminarea câtorva rectori pe viaţă, le-a arătat multora ce fragilă e graniţa dintre “consacrare” şi anonimat. Oameni care stăpâneau mici imperii şi făceau şi desfăceau pe moşia lor au ajuns, de azi pe mâine, să nu mai poată intra în universităţile ce le erau mai familiare decât propria casă. Sigur că cei care sunt acum “la butoane” au profitat de această răsturnare, dar ştiu foarte bine că acelaşi lucru îi paşte şi pe ei. Căci, nu uitaţi, în lumea noastră, aşa cum e ea, beneficiile şi privilegiile vin din funcţie, nu din talent, inteligenţă sau muncă. Dimpotrivă, după cum o atestă numeroasele “raportări” şi “autoevaluări”, talentul, inteligenţă şi munca vin şi ele odată cu funcţia. Foarte rare – şi cu atât mai lăudabile – sunt cazurile celor care pot rămâne ei înşişi şi pot lucra cu aceeaşi aplicaţie şi după ce nu mai sunt în funcţie. Ca-ntr-o ciudată tragi-comedie (pe care Jan Kott a disecat-o cu măiestrie), atâta vreme cât oamenii ne sunt în fruntea bucatelor, sunt “savanţi de renume”, “corifei ai ştiinţei”, “ctitori de şcoală” etc.; după ce şi-au pierdut puterea, devin “ticăloşi”, “impostori” şi “tirani”. Drept care, în lumea noastră post-fanariotă, deşi atunci când sunt în funcţie se îmbată cu titlurile şi omagiile pe care le confecţionează ceilalţi, ştiu prea bine că – atâta cât pot – e mai înţelept e “să se asigure”, pe ei şi copiii lor. Bineînţeles că sunt şi excepţii şi – mai ales – sigur că nu doar astea sunt problemele unui conducător de universitate sau de facultate. El are în subordine o întreagă instituţie şi, îi place sau nu, trebuie să le asigure tuturor angajaţilor salariul. Şi asta în condiţiile în care statul reduce finanţarea pe student, nu-şi plăteşte contribuţiile la proiecte, nu dă bani pentru întreţinerea clădirilor, pentru consumabile ori pentru cărţi, în schimb înmulţeşte hăţişul legislativ. Or, lucrurile acestea, care se cer făcute (unele imperios), trebuiesc acordate cu interesele evocate anterior. Nu e ceva uşor şi, pe lângă conexiunile locale, e nevoie şi de cineva influent “la centru”, care să aibă un cuvânt de spus la împărţirea bugetelor. Aceasta e funcţia domnului Valentin Popa, om care ştie cum stau lucrurile “pe teren” şi în care rectorii – mai ales cei ai Consorţiului “Academica Plus” – şi-au proiectat speranţele. Să nu ne înşelăm, domnul Popa vine cu toată această garde rapprochée de 44 de susţinători ale căror interese converg cu ale dânsului. Pe steagul acestui grup compact e scris că universităţile de provincie trebuie să supravieţuiască cu orice preţ. Eliminarea imposturii, asigurarea calităţii, stimularea cercetării, achiziţiile de carte şi abonamentele la reţelele de publicaţii străine (unul tocmai a fost suspendat înaintea numirii noului Ministru) – toate acestea par mofturi, 0,1 % din marea întreprindere a păstrării reţelei regionale de “fabrici de diplome”. Se vor inventa alte “comisii” şi “criterii” – care vor demonstra “excelenţa” din fiecare oraş -, dar, mai ales, se vor debloca (probabil sub pretextul “marcării Centenarului”) fondurile necesare perpetuării sistemului. E la nave va!
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
