Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Despre secretare si soferi

de Mihai Maci     Contributors.ro
Marţi, 23 ianuarie 2018, 15:24 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Arhiva personala

Mai mulţi comentatori mi-au obiectivat, vis-à-vis de o sintagmă dintr-un text scris în urmă cu un an (“Să nu ne amăgim”) – “noua clasă a secretarelor şi a şoferilor” – că arunc o umbră de peiorativ asupra unor oameni oneşti care practică meserii respectabile. Departe de mine acest gând. Sunt întru totul de acord că societatea are nevoie şi de secretare, şi de şoferi şi că oamenii care practică onest aceste profesii merită acelaşi respect ca orice om care, acolo unde se află, îşi face conştiincios treaba. Nu la acest gen de persoane m-am referit în textul meu, ci la oamenii fără nici o calificare (sau cu o calificare precară) care, profitând de degringolada societăţii româneşti din ultimul sfert de veac, au ajuns, surprinzător de rapid, în funcţii de decizie. Problema nu e neapărat socială – căci e şi aceasta un caracteristicile modernităţii (dacă nu a istoriei): societatea se primeneşte mereu, dinspre bază spre vârf – cât mai curând administrativă şi politică: ajunşi la nivelul deciziei, oamenii aceştia se dovedesc a fi incompetenţi şi propagă în jurul lor incompetenţa, impostura şi corolariile acestora, disfuncţionalitatea şi corupţia. Aşa cum vedem în mod recurent, acest gen de schimbare socială, departe de a accelera modernizarea (atât de necesară lumii noastre), o blochează de aşa manieră încât avem mereu impresia saltului pe loc. Timp de 25 de ani societatea nu a fost capabilă să pună în mişcare un mecanism riguros de selecţie a elitelor (în toate domeniile, dar în particular a celor politice), ci – dimpotrivă – a scos la lumină exemplare a căror ferocitate e direct proporţională cu lumpen-proletariatul din care provin şi din care caută, adesea fără a reuşi, să scape. Transformarea vieţii publice într-o competiţie – pentru monopolul resurselor (la care, cel mai adesea, funcţia e cea care dă acces) – între ganguri care-şi reglează conturile în umbră (şi doar din când în când “dau pe de lături” în media şi/sau în justiţie) îi avantajează, inevitabil, pe cei mai cinici şi mai lipsiţi de scrupule reprezentanţi ai “clasei politice” (sau aspiranţi la aceasta). Ajunşi la putere, ei conduc – în bună măsură din nepricepere – cu aceleaşi metode cu care s-au impus în gaşca lor şi reproduc peste tot piramidele feudale care le-au facilitat ascensiunea. Pentru restul societăţii, acest gen de conducere e calea cea mai scurtă către înapoiere, căci ea nu are nimic de-a face nici cu responsabilitatea, nici cu organizarea vieţii publice moderne, ci aminteşte de “sistemul tributal” al unor invadatori străini, care jefuiesc totul (fără nici un interes faţă de teritoriul jefuit şi populaţia lui) şi apoi pleacă mai departe. Cumulate, aceste ascensiuni – durabile sau meteorice – ale “personajelor publice” sunt o măsură a rătăcirii noastre din ultima treime de veac. Faptul că asemenea personaje ne conduc mărturiseşte un eşec al nostru, al tuturor.

De ce secretare şi şoferi?

Nimic nu cere ca cei ajunşi sus să fi fost cândva secretare sau şoferi. Puteau fi orice, important e faptul că vin de jos, din acea zonă fluidă a societăţii pe care studiile de specialitate nici măcar nu o înregistrează. Într-adevăr, pot fi – “la bază” – orice, însă secretarele şi şoferii au un mare avantaj: sunt oamenii de lângă şef, cei care (asemeni lacheilor în societatea burgheză) sunt iniţiaţi în toate tainele stăpânului. Sunt persoanele de încredere, cei care “fac şi desfac”, “se duc şi (a)duc”, cei “ştiu pe cine trebuie”, “oamenii de legătură”, cei care – pe lângă toate acestea – mai şi aud, mai şi văd, uneori mai şi înregistrează sau mai păstrează câte o copie. De aceea – în lumea noastră nedesprinsă de rural şi în care domină conexiunile de clan – e preferabil să fie rude. Rudele sărace, cele care nu “s-au ajuns” la oraş în anii ’60 – ’70, sunt cele care cuceresc lumea românească după 1990. În fapt comunismul – deopotrivă cu industrializarea/urbanizarea şi doctrina “dosarului sănătos” – e cel care a bulversat nu doar ierarhia, ci şi ordinea vechii societăţi. Sigur că şi înainte de 1944 exista un mit (romantic) al autohtonului sărac, bun şi cinstit căruia i se cuvine ascensiunea în lumea “străinilor” care constituiau burghezia urbană. Şi, da, e adevărat, mai peste tot în ţară oraşele sunt alcătuite – până la jumătatea secolului XIX – preponderent din străini: greci, armeni şi ruşi (eretici ai Bisericii oficiale) în Principate, unguri şi nemţi în Transilvania şi evrei peste tot. Timp de aproape un veac, o mică franjă a populaţiei rurale româneşti accede în această lume – fie prin şcoală, fie prin industrie ori comerţ – integrându-se pas cu pas în riturile ei sociale şi, în felul acesta, asumându-şi nu doar “mutarea la oraş” ci şi regulile de bază ale urbanităţii. Industrializarea comunistă, care antrenează un exod în masă dinspre rural spre urban, dublată de represiunea care afectează în mod particular elitele civice şi profesionale, loveşte ca un tsunami vechea structură a oraşelor. După 1950 regulile vieţii orăşeneşti sunt altele şi protagoniştii ei cu totului diferiţi de cei “istorici”. Numai că “sedentarizarea” comunismului produce un efect straniu (anticipat de Troţki şi teoretizat de Milovan Djilas şi de Mihail Voslensky): apariţia “noii clase”, a nomenklaturii. Ajunşi “la butoane”, “tovarăşii” nu mai sunt animaţi de “romantismul revoluţionar” (pe care îl invoca mereu Ceauşescu), ci vor să profite din plin de beneficiile funcţiei. “Noua clasă” se îmburghezeşte – atât cât i-o permite carcasa ideologică –, intră în alianţă (matriomonială) cu vechea burghezie şi devine din ce în ce mai conservatoare. Problema ei cea mare apare în anii ’80: măsurile complet deraiate ale lui Ceauşescu (de pildă revenirea la promovarea în Partid a oamenilor fără studii – în contextul în care toată ştăbimea comunistă îşi împinsese copiii în facultăţi), dublate de penuria generalizată (care declasa eşaloanele medii ale aparatului de Partid şi ale instituţiilor de stat), face ca peisajul social să devină mult mai fluid decât lăsa se întrevadă “ordinea şi disciplina” deceniilor 6 şi 7 ale secolului XX. Grupuri sociale sau profesionale care, până atunci, aveau un profil slab individualizat capătă un contur neaşteptat.

Excurs 1. Despre vânzătoare. Copiii care învaţă astăzi istorie s-ar putea să creadă că, în anii ’80, în spatele fiecărui cetăţean era câte un securist. Ca unul care am trăit în acel timp, o spun cu toată sinceritatea: nu era aşa. Da, Securitatea exista, ştiam de ea, îl ştiam şi pe securistul “de proximitate” (care nu se ascundea), dar nu interferam sau interferam prea puţin cu el. Controlul social al acelui timp se făcea prin mijloace mult mai puţin subtile şi prin persoane mult mai banale. Cele mai importante dintre ele erau vânzătoarele – toate vânzătoarele, indiferent de “sectorul” lor, dat fiind că, la finele comunismului, în comerţ nu se mai găsea literalmente nimic (nici mâncare, nici haine, nici ustensile, practic nici un fel de produse decât cele defecte sau inutile), sau ceea ce se găsea era – practic – un rebut. Ca atare, rolul vânzătoarelor, de distribuitoare (adesea “pe sub mână”) al lucrurilor ce “se băgau” ocazional, devenise similar celor ce – in urmă cu trei decenii – lucrau la bucătăria lagărelor şi a închisorilor. Tot aşa cum în lagăr viaţa deţinuţilor depindea de bunăvoinţa celui care le umplea gamela şi în România anilor ’80 faptul de mânca mai bine, de a fi îmbrăcat mai gros ori de a avea un bun comun funcţional (de pildă televizorul color) depindea de dispoziţia unei vânzătoare, a unui şef de magazin sau a unui şofer cu aprovizionarea. Cu toate că aceşti oameni aveau funcţii insignifiante în ierarhia societăţii comuniste, ei, în calitatea lor de executanţi şi (implicit) controlori ai distribuţiei bunurilor şi serviciilor, erau cei care reprezentau adevărata interfaţă dintre stat şi societate. Tocmai pentru că erau atât de mici pe scara puterii simbolice şi atât de mari pe cea a puterii efective, asupra lor se deversa tensiunea socială a sărăciei şi a cozilor (nimeni nu-i ura pe miniştrii de atunci, pur şi simplu pentru că nu se ştia cine sunt; iar când se ştia, toată lumea înţelegea că e vorba de simple unelte). Şi tot ei, prin distribuirea “pe sub mână” (neamurilor, “obligaţiilor” şi cunoscuţilor) disipau această tensiune. Mi se pare straniu că, timp de 25 de ani nimeni nu a studiat această – cum să-i spun? – “castă” a vânzătoarelor de la finele “epocii de aur”. Imediat după ’90, în epoca “ajutoarelor” şi apoi până prin ’95 – ‘97 – în vremea “comerţului de stat” – ponderea lor socială, deşi diminuată (de “comerţul liber” al “buticurilor”), a continuat să fie semnificativă. Abia apariţia supermarketurilor şi a ABC-urilor de cartier a consumat, definitiv, declasarea lor. Fie-mi îngăduită o conjectură: cred că dintre toţi nostalgicii “vechiului regim” fostele vânzătoare sunt garda cea mai compactă. Şi – culmea! – în cazul lor chiar e adevărat: sărăcia ultimilor ani ai comunismului le-a dat o pondere socială pe care liberalizarea pieţei le-a răpit-o fără apel.

Vânzătoarele sunt foarte vizibile, dat fiind că ele sunt expresia cea mai directă a “relaţiilor cu publicul” ale statului socialist, însă nu reprezintă decât o mică parte a lumii care emerge în ultimul deceniu al comunistului autohton. Prăbuşirea serviciilor, pe fondul degringoladei economice şi a sărăciei (consecvente, ele însele, incapacităţii de plată faţă de Fondul Monetar Internaţional şi – apoi – deciziei lui Ceauşescu de a plăti integral, înainte de termen, datoria externă a României) are ca efect emergenţa unei economii paralele (şi a unui sistem de servicii paralel), care preia parte din funcţiile, din ce în ce mai atrofiate, ale statului inerţial. În contextul în care socialismul instituţional e incapabil să-şi mai exercite una din îndatoririle sale esenţiale – redistribuirea beneficiilor create prin activitatea colectivă în economia naţionalizată – , accesul la bunuri şi servicii se “privatizează”, devenind apanajul celor care joacă pe o piaţă neagră, oficial prohibită, dar tolerată, tocmai pentru că rezolvă (măcar în parte) o problemă pe care statul nu o mai poate gestiona. Dacă în anii ’50 figura dominantă a “noii orânduiri” fusese activistul (obtuz şi fanatic) ce instituţionalizează un sistem străin mentalului popular, apoi – în anii ’60 – 70 – inginerul (dar şi medicul, sau profesorul) care construieşte “lumea nouă”, în anii ’80 locul acestora e luat de “procuror” – adică de cel care procură diverse şi-i aprovizionează (contra cost sau la schimb) pe toţi. “A face rost” de lucrurile esenţiale un unui trai decent – alimente, îmbrăcăminte, electrocasnice funcţionale, combustibili (pentru maşină şi pentru încălzire) sau cărţi – devine, din ce în ce mai mult, scopul existenţei cotidiene care se orientează în funcţie de alte “noduri şi semne” decât cele proclamate de ideologia oficială. Privilegiile “vieţii fără griji” se restrâng la o măruntă castă de secretari de partid şi înalţi funcţionari de stat; eşaloanele intermediare sunt în situaţia de a-şi negocia – adesea prin troc – bunurile de care au nevoie, iar “baza”, marea masă a populaţiei, se adresează difuzorilor direcţi (vânzători, lucrători în diverse ramuri ale Cooperaţiei Meşteşugăreşti), rudelor de la ţară, cunoscuţilor ce fură – impenitenţi – din fabrici, celor cărora le mai e îngăduit “micul trafic” sau au neamuri în străinătate şi celor ce intermediază totul.

Ce e interesant, e “revoluţia socială” pe care o presupune pauperizarea generală: dintr-o dată nu mai sunt valorizate ca anterior reprezentanţii meseriilor specializate – cele ce necesitau studii superioare – (pentru că aceştia nu mai ajung la funcţii de decizie şi de control, sau, dacă ajung, capacitatea de decizie şi de control le e din ce mai limitată), ci cei – fără un profil clar – care navighează în interstitiţiile (din ce în ce mai largi) ale unui sistem în descompunere, facilitând schimburi şi contacte, pe cât de neinstituţionale, pe atât de importante. Aproape ca în anii ’50 – dar fără violenţa propagată atunci de sus în jos – “omul simplu”, fără şcoală (adică absolvent de 10 sau 12 clase, cel mai adesea la Liceele /Agro/Industriale), cu un loc de muncă destul de vag – muncitor, CAP-ist, meşteşugar în Cooperaţie, vânzător, şofer, secretară etc. – devine personajul principal, cel spre care converg toate conexiunile sociale, al anilor de sărăcie ceauşistă. Probabil că lui Ceauşescu însuşi (şi Tovarăşei) i-a(r fi) plăcut – dacă a(r fi) înţeles-o – această mutaţie. Mefienţa lor instinctivă faţă de intelectuali şi suspiciunea “îmburghezirii” eşaloanelor de partid îi predispuneau la valorizarea acestei “rotaţii pe verticală” a populaţiei, care (re)aducea în prim plan straturile adânci (şi “necontaminate” cultural) ale societăţii. Pe de altă parte, e evident că această mişcare nu se mai încadra în prevederile “societăţii multilateral dezvoltate” şi ale “codului eticii şi echităţii socialiste”. Fisurarea capacului sub care autoritarismul Secretarului general ţinea societatea, făcea ca această “nouă clasă” de intermediari – foarte deschişi capitalismului condamnat oficial – să se se ridice, asemeni aburului, în afara retortei ce voia să distileze “constructorii conştienţi ai socialismului şi ai comunismului în România”. În fapt, “procurorii” ultimilor ani ai ceauşismului sunt o variantă degradată a NEP-manilor anilor finali ai lui Lenin. Şi sunt varianta lor degradată nu pentru că vor sfârşitul comunismului, ci tocmai pentru că se descurcă de minune în acesta. Descompunerea României ceauşiste – ce a durat un deceniu – şi-a găsit un prim val al profitorilor încă din acel timp. Ar fi trebuit să se numească escroci şi speculanţi; dar era vina lor că toată economia o luase razna? După “evenimente” li s-a spus “oameni cu iniţiativă”.

Pactul din decembrie

O lume ce pune accentul pe supravieţuirea primară, valorizează – inevitabil – tocmai capacităţile de supravieţuire. În ceea ce o priveşte, supravieţuirea nu are morală; nu contează cum supravieţuieşti, ci doar faptul elementar de a supravieţui. Societatea ultimilor ani ai ceaşismului era, în adâncul ei, cât se poate de imorală: furtul cotidian, minciuna şi înşelăciunea nu mai însemnau – aproape pentru nimeni – abateri comportamentale, ci deveniseră “strategii de supravieţuire”. Mai mult decât atât, şi pe acest teren se dezvoltă o concurenţă din ce în ce mai acerbă, supravieţuirea favorizează o lume ai cărei câştigători sunt cei mai versatili şi mai lipsiţi de scrupule reprezentanţi ai genului. “Descurcăreala” în care fusese aruncată întreaga societate scotea la lumină tipul de profitor al oricărei epoci de criză. Omul frust, fără complexe, caricatural în gusturi, şmecher şi cinic, dar indispensabil procurării celor necesare e adevăratul “om nou” ce supravieţuieşte naufragiului comunismului. În decembrie ’89 va primi ses letters de noblesse: căci atunci, dintr-o dată, cu toţii ne proclamăm victime, iar faptul de-a ne fi descurcat la limita subzistenţei devine o formă de “suferinţă” şi de “rezistenţă” (deopotrivă individuală şi comună) în faţa dictaturii. Altfel spus, faptul de a fura – sau, la limită, acela de a nu-ţi face treaba – se metaforfozeză, subit, în “sabotaj” la adresa “coerciţiei” exercitate de Ceauşescu asupra populaţiei. Ba, în “zorii lumii noi”, “procuratul” de diverse devine marca “spiritului antreprenorial” pe care mizau campionii “micului trafic frontalier” transformaţi – de azi pe mâine – în “patroni de buticuri” deschise, cel mai adesea, în propria locuinţă. În acel mirabil fine de ’89, marea masă a populaţiei s-a crezut liberă, exorcizată tocmai prin “rezistenţa” invizibilă de umilinţa ultimului deceniu şi – sub zâmbetul lui Ion Iliescu – se pregătea de întoarcerea în paradisul anilor ’65 – ’80 când prosperitatea (relativă, dar reală) venea la pachet cu “ordinea şi disciplina” ce ţineau la distanţă haosul capitalist. Nimeni nu realiza starea de lucruri a momentului: “pătura suprapusă” din eşaloanele intermediare ale partidului şi ale “structurilor militarizate”, precum şi vârfurile industriei şi ale comerţului (intern şi extern), pe de o parte şi “baza”, “procurorii” anilor precedenţi, descurcăreţii de tot soiul, comercianţii din pieţele Oser, Ocska (sau cum s-or mai fi numind) pe de alta – adică, pe scurt, oamenii puternic interconectaţi – i-au luat pur şi simplu prizonieri pe cei mulţi, dar atomizaţi de privaţiunile ultimului deceniu. Alianţa dintre deţinătorii puterii şi lumpen-proletariutul intreprid s-a operat, cu forţa necesităţii, încă din primele zile ale “democraţiei noastre originale”. Asemeni liberţilor în lumea romană, “oamenii noi” au primenit structura încremenită a “burgheziei roşii”, i-au imprimat dinamismul lor juvenil şi au realizat exact acel amestec de contrarii care caracterizeză naşterea unei adevărate lumi noi. Acoperiţi de ridicolul kitsch-ului atunci când apar în persoană, ei se expun, pentru început, în umbra unor vile enorme, a unor maşini de lux, a hainelor de firmă şi a unui întreg arsenal de paiete care actualizează reflexul salivar al unei lumi încă sărace. Bogăţia etalată e semnul puterii; deocamdată doar semnul ei – va fi nevoie de încă două decenii pentru a asuma, fără complexe, puterea însăşi. Pe de altă parte, invazia caricaturarului – sub forma sub-produselor occidentale (vândute ca articole de lux în  România anilor ’90) – a avut şi o funcţie propagandistică (şi – de ce nu? – educativă): ne-a obişnuit cu regulile advertising-ului (supralicitarea reclamei, stridenţa ambalajului, banalitatea kitsch-ului etc.) chiar înainte de a descoperi “consumul de masă”. Şi, mai ales, ne-a obişnuit cu oamenii lumii noi. Văzuţi de departe – în diversele “Consilii Naţionale” după care se deghiza FSN-ul – nu erau cu nimic dosebiţi de vechii secretari de partid; pe teren însă – prinşi în febra comerţului şi a îmbogăţirii – începeau să arate altfel. Cei din “avangarda” partidului de guvernământ au dispărut unii după alţii – nu înainte de a-şi îndeplini misiunea care era aceea de a deschide drumul celor ce vin după ei -, astăzi au ajuns sus “întreprinzătorii” de după ’90 şi, ne place sau nu, “capitalismul” nostru, atâta cât e el, e croit pe măsura lor.

Revoluţia permanentă

Dar cine sunt ei? Parafrazând vorba lui Lăpuşneanu, insignifianţa lor (dinaintea accesului la putere) are drept corolar multitudinea lor. Sunt “talpa ţării” – sau, cel puţin, de acolo vin. Poate părea surprinzător, dar într-o ţară în care – în urmă cu două generaţii – 80 % din populaţie trăia în rural, nu avem o istorie a ţărănimii. Şi aici – ca-n multe alte aspecte ale istoriei noastre – negocierea memoriei se face prin intermediul literaturii si a filmului şi, mai ales a amintirilor (şi a retroproiecţiilor) individuale. Astfel că fiecare – mai ales cei care au avut puţine contacte cu “viaţa la ţară” – îşi are ruralul lui, făcut din “chipurile şi icoanele” copilăriei, ale vacanţelor sau ale lucrurilor citite la diverse vârste. Dincolo de satul bucolic al colindelor de iarnă, de “sectorul zootehnic al comunismului”, de Ion şi Moromete sau de ţăranii înstăriţi ai rezistenţei anticomuniste, două lucruri sunt certe: mai întâi că faţa satului românesc s-a schimbat radical în anii ’60 – ’70 (de când datează majoritatea caselor pe care le vedem astăzi la ţară) şi, apoi, faptul că imediat ce au putut să iasă din acea lume, oamenii (tinerii mai ales) au părăsit-o în masă. În definitiv, nostalgia ruralului traduce tocmai conştiinţa acestui abandon şi imposibilitatea întoarcerii într-o lume ce nu oferă mai nimic. Timp de secole, oamenii au rămas legaţi de muncile câmpului şi de creşterea animalelor nu pentru că asta ar fi fost opţiunea lor, ci pentru că nu aveau alternative. Situaţia lor socială (de sclavi – indiferent de numele ce li s-a dat – până foarte recent), cea economică (de pauperitate extremă – în care orice obiect metalic era unul de lux) şi analfabetismul masiv i-au cantonat într-o condiţie aflată la liziera civilizaţiei şi a istoriei. Priviţi din timpul şi din lumea noastră, e greu de spus dacă oamenii aceştia au trăit vieţi individuale sau doar au supravieţuit colectiv urgiilor istoriei. Cert e că toată existenţa lor a fost organizată de acest imperativ al supravieţuirii primare, care nu mai lasă nici un loc pentru altceva. În această lume elementară – în care nu exista nici un fel de instituţie – formula supravieţuirii depindea de un singur lucru: capacitatea de a se integra strâns într-un grup de rudenie. Asemeni haitei în lumea naturală, tribul bazat pe rudenie era singura instanţă ce putea interveni în favoarea individului (sau a familiei) aflate în dificultate. Ne place sau nu, acesta e adevărul: lumea ruralului nostru e o lume bazată pe solidarităţi tribale şi o lume ce nu cunoaşte (sau neagă, ca fiind străine) instituţiile. Iarăşi, într-o lume săracă, în care supravieţuirea fizică e o problemă, competiţia pentru necesarul de subzistenţă e acerbă şi pe partajarea (mai mult sau mai puţin rituală a) acestuia se construiesc relaţii de putere.

Excurs 2. Masa de Sărbători. O ştim cu toţii: nu trece o sărbătoare fără ca media să ne-o reamintească, românul îşi dă ultimii bani şi se îndatorează pentru a “a avea pe masă bunătăţile tradiţionale”. Dincolo de faptul că tradiţia aceasta e ea însăşi un construct mediatic (şi, implicit recent), dincolo de foamea ancestrală (ce depăşeşete cu mult anii de penurie ai lui Ceauşescu), masa aceasta e ritualică: nu atât prin simbolistica ei religioasă (care pare mai curând adăugată, pentru a semnifica lucruri altminteri foarte lumeşti), cât prin funcţia ei socială. A da o masă, a-l primi pe altul la la masa ta, a-l hrăni din mâncarea ta, eventual a-i destina în chip expres bucata aleasă pentru el – au fost (şi sunt) dintotdeauna modalităţi de a marca relaţiile de putere. Cel ce mănâncă la masa mea e clientul meu – în sensul roman al acestui termen -, adică e cel pe care “mă pot baza”, care “în caz de… mă va susţine” etc. Faptul că, uneori, masa şi susţinerea coincid (precum în cazul “plicului” de la nuntă sau de la botez) nu anulează deloc miza temporală a acestei relaţii. Tot aşa cum multe alte gesturi – aparent – anodine se înscriu în acelaşi mental al creării unei coaliţii de vasali într-o structură a relaţiilor de putere. Faptul de a-l chema pe neputincios la masa ta (vi-i mai amintiţi pe Vanghelie şi Sechelariu?) are ca revers obligaţia “atenţiei” pe care acesta trebuie s-o aducă drept tribut (de la caltaboşii lui Decebal Traian Remeş la “votul morţilor” din satele aflate sub jurisdicţia Consiliului Judeţean din Teleorman). Ceea ce contează cu adevărat aici – dincolo de banalitatea unor secvenţe sau de caracterul şocant al altora – e o constantă antropologică ce se manifestă ca ritual. Lucrurile acestea sunt exemple crase de corupţie doar dacă le raportăm la criteriile morale, neutre şi instituţionale ale Modernităţii. Adică ale unei lumi, dacă nu prospere, cel puţin care-i permite omului să aleagă (între altele, să ia masa de Sărbători în oraş, cu prietenii, dar plătindu-şi fiecare partea).

Dacă e să avem o imagine a satului nostru ancestral, ea alcătuită din sărăcie, din organizarea tribală a comunităţii şi din structurarea ei pe baza unor relaţii de putere mai mult sau mai puţin manifeste (religiozitatea – destul de difuză şi colorată de diverse credinţe – vine să con-sacre aceste realităţi). Mai mult ca sigur, asemenea lucruri nu sunt proprii doar satului românesc ci, probabil, oricărei comunităţi aflate la acelaşi nivel de dezvoltare economică, socială şi culturală ca acesta. Cert e că aşa arată background-ul celor ce, începând cu anii ’30, parăsesc satele pentru a se instala la oraş. Cine sunt ei? “Întreprinzătorii”, adică cei mai şmecheri, cei care pot abandona – fără mari drame – condiţia anterioară şi se pot integra (pe calea negocierii) într-o altă lume. La început, în interbelic, sunt puţini şi aculturarea funcţionează după modelul clasic: cei mai puţin civilizaţi adoptă codurile culturale ale celor ce le sunt superiori. În speţă, cei atraşi de mirajul “luminilor oraşului” se adaptează manierelor burgheziei urbane (alcătuită, peste tot, din alogeni) şi visează ca generaţia următoare să-i fie perfect asimilată în această lume. Pe de altă parte, avem un exemplu de mediu în care “românizarea” a fost mult mai rapidă – Bucureştiul – şi în care civilizaţia unei pături superioare (străină până la începutul secolului XIX) se încrucişează cu habitudinile relaţiilor de putere stabilite în rural (în acest caz de mica boierime), dând naştere “balcanismului” cu iz naţional. În anii ’50 (şi mai apoi), lumea basculează şi oraşele sunt supuse unei invazii rapide de populaţie rurală solicitată ca mână de lucru pe “marile şantiere ale socialismului”. Pe lângă această ocupare a spaţiului public de noii veniţi, elitele urbane anterioare sunt marginalizate (dacă nu lichidate) în numele unei politici revendicat anti-burgheze. De astă dată aculturarea clasică nu mai funcţionează: “spiritul proletar” – care, cel mai adesea, e o ruralitate neconsumată – se ia pe sine însuşi drept etalon social. Oamenii se mândresc, se adaptează, copiază, imită – cu tot ludicul şi ridicolul acestor tentative – şi, probabil, cei ce nu intră în coliziune directă cu regimul, nu văd în dimensiunea lui represivă (“ochiul vigilent al organelor”) decât o formă de “gură a satului” ce mai temperează excesele carnavalului (relativei) prosperităţi din anii ’60 – ’70. Când Ceauşescu opreşte – din raţiuni legate de nevoia unei “producţii agricole” decente – exodul ruralului, lucrurile sunt departe de a se fi terminat. Re-proletarizarea socială a ultimilor ani ai ceuşismului nu doar că falimentează noua “burghezie urbană” (afirmată în “epoca de deschidere”), ci dă un plus de prevalenţă populaţiei rurale, care, din punctul de vedere al strictului necesar (mâncare, haine, lemne de foc) e mai avantajată decât cea din cartierele de blocuri. Pentru această lume a satelor – căreia-i fusese refuzat “buletinul de oraş” – metropolele sunt spaţii de cucerit după 1989. Un timp (şi doar pentru unii), vechile reţele ale urbanizării – liceul, facultatea, locul de muncă – încă mai contează şi, în anii ’90, pe fondul general al “tenaţiei Occidentului”, încă mai avem o vagă (şi reziduală) tentativă de aculturare. Însă, de la mijlocul aceloraşi ani, toate barierele cad: singurul criteriu al prestanţei sociale – celebrat de media şi de mentalul comun – rămâne a fi banul. Apartamentele, diplomele, hainele, maşinile, slujbele, funcţiile – totul se cumpără pe o piaţă încă destul de ieftină, dar din ce în ce mai vocală. Cei care vin la oraş nu mai sunt fetele timide de la Sanitar şi Pedagogic, ci valuri de oameni fără un contur clar, dar “întreprinzători” (mai întreprinzători decât înaintaşii lor), adică dispuşi să cumpere şi să vândă orice.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2234 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by