Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Tara noastra in termeni de destin*

de Gabriel Liiceanu     Contributors.ro
Sâmbătă, 30 decembrie 2017, 10:58 Actualitate | Opinii


Gabriel Liiceanu
Foto: Hotnews

Prin 1991, a avut loc la Paris un colocviu la care s-au întâlnit scriitori francezi și români ca să discute despre condiția intelectualului din Est după căderea zidului de la Berlin. Îmi amintesc intervenția din sală a lui Jean d᾽Ormesson. Stăteam aproape de el. Înaintarea în vârstă părea să-l avantajeze. Avea părul alb, cu o cărare trasă pe tâmpla stângă, ochii albaștri, fața bronzată și brăzdată de riduri. Era elegant, purta un blazer bleumarin cu nasturi aurii, o cravată asortată cu batista care ieșea din buzunarul de la piept al hainei, mirosind a Eau Noire de la Christian Dior. Mâinile frumoase, cu degete fine și manichiura impecabilă, erau puse în evidență de eleganța gesturilor care însoțeau cuvintele. Și a spus: „Dumneavoastră, intelectualii din Est, acum că sunteți liberi, o să aveți probleme de adaptare. Adevărul este că vă pria închisoarea”. Apoi s-a așezat.

Vorbele lui au căzut ca o palmă pe obrazurile noastre. Unul dintre români i-a dat replica cuvenită, dar nu mai țin minte care a fost aceea. Tot ce știu e că am plecat de la colocviu jigniți și indignați. Când am rămas singur, rumegând vorbele lui d᾽Ormesson, spuse cu un zâmbet subțire și cu inteligența arogantă a mulțumirii de sine (însăși eleganța rostirii le făcea să sune cinic), am început să mă gândesc că poate, în ciuda brutalității lor catifelate, ele erau îndreptățite. Pesemne că așa fuseserăm distribuiți pe harta Europei: unii (cei dinVest) trăindu-ne viața cu panaș, fericiți că am dat măsura civilizației, ceilalți  (cei din Est) fericiți că am dat măsura vieții, atingându-i limitele.

La sfârșitul acestui an, o editură mi-a cerut să scriu câteva pagini într-un volum colectiv despre felul în care poți fi fericit în România. Ca să-mi fac „încălzirea”, am trecut în revistă locurile din Caietele lui Cioran, în care acesta vorbește despre fericire la români. De fapt, despre nefericire la români. Despre el însuși, Cioran spune că are „darul nefericirii”, că s-a născut în mjlocul unui popor crescut cu „deprinderea nefericirii” și care a trăit de-a lungul istoriei sale „drama insignifianței”.  Pe 8 aprilie 1965, când împlinește 54 de ani, Cioran notează: „Mi-a trebuit o viață întreagă ca să mă obișnuiesc cu gândul că sunt român”. Dacă îi acordam credit lui Cioran, scriind despre fericirea românească ar fi trebuit să pot dovedi că fericirea este cu putință într-un loc consacrat istoric al nefericirii. „Această mulțime de strămoși care se tânguie în sângele meu…”, clamează Cioran în Silogismele amărăciunii. Acest prezent care ne hărțuiește clipă de clipă!, putem adăuga noi. Acest loc în care viitorul ne este periodic sustras și în care nici un vis nu pare îngăduit!

Dacă așa stăteau lucrurile, atunci corect ar fi fost ca titlul propus de editură să fie Cum poți fi fericit în plin marasm istoric? Ce fel de oameni sunt, și cum au înțeles să-și trăiască viața, cei care au căutat (și au găsit) fericirea acolo unde nimic n-o prevestea? Ce-ar fi să descoperim că adevărata fericire e cea care ne pune viața la încercare și îi dă o împlinire tocmai pentru că a fost smulsă unei lumi ostile? S-ar putea ca trecerea noastră pe pământ să capete altă forță când, în strădania naturală spre fericire, suntem puși în situația de a compune un destin nu cu bunăstarea, răsfățul și trufia marilor popoare, ci cu suferința celor insignifiante.

***

Nu multă vreme după colocviul de la Paris, mi-a căzut în mână Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt. Aici vorbele lui Jean d᾽Ormesson erau total adeverite. Steinhardt instalase fericirea în mijlocul închisorii, al suferinței și al morții. Ucenicise la școala marilor disidenți ruși. În prefața acestei cărți, Steinhardt scria:

„Bukovski povestește că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, își va spune cititorul cărții sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranța, frica, emoția. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia așteptam să se facă ziuă, să fiu în fața lor, să le spun tot ce cred despre ei și să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.

Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoție. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul în obraz și de a intra în ei ca un tanc.”

Și apoi vine un pasaj năucitor în care Steinhardt pune pe cântar toți atomii lumii – de la începuturile ei și până la sfârșit – cu doar șapte cuvinte: a intra în ei ca un tanc. Năucitor, pentru că de aici rezultă că o fărâmă de libertate concentrată în șapte cuvinte trage mai greu pe talger decât toată Creația lumii. După care, Steinhardt formulează cea de a treia soluție de evadare din orice formă de încarcerare:

„Ea se rezumă: în prezența tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirii, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoți din ele pofta nebună de a trăi și de a lupta.

(…) Cu cât îți merge mai rău, cu cât sunt greutățile mai imense, cu cât ești mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică și rațională, cu cât cenușiul, întunerecul și vâscosul se intensifică, se puhăvesc și se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât ești mai dornic de luptă și cunoști un simțământ (crescând) de inexplicabilă și covârșitoare euforie.”

Ei bine, pe Steinhardt, pe Noica și pe mulți alții ca ei, care au supraviețuit închisorii și au devenit mărturisitori, viața trăită la o temperatură incandescentă a istoriei i-a făcut eroi sau martiri. Oricum, ființe ieșite din comun. Și da, afirmau cu toții că sunt fericiți. Asta nu înseamnă că trebuie să trecem cu toții prin închisoare pentru a adeveri ecuația paradoxală a fericirii românești. Ce sper să rezulte de aici este că fericirea nu dă peste noi, ci se face înăuntrul unei vieți care își dobândește valoarea exact în măsura în care este pusă la încercare.

Venind din direcția Evangheliilor, Steinhardt descoperă că viața se adeverește prin altceva decât prin răsfățurile ei. Și că fericirea trebuie plătită prin câte un prilej greu de suferit, pe care eul fiecăruia dintre noi și-l asumă pentru a se afirma. Doar așa, aruncați în viață, oamenii ca el au împins viața până în punctul în care ea capătă gravitate, adică atârnă, trage greu.

***

În limba noastră, destinul are un înțeles dublu și contradictoriu. Pe de o parte, spunem: „asta i-a fost soarta” și atunci lăsăm să se înțeleagă că totul, în viața noastră, vine de undeva de dincolo de noi: din stele, de la Doamne-Doamne, din ce ne-a fost „ursit” în leagăn, din nebunia istoriei, din jocul hazardului. De oriunde, dar nu dintr-un proiect personal sau din alegerea noastră. Pe de altă parte, spunem: „a-ți da un destin”, lăsând să se înțeleagă că depinde de fiecare dintre noi felul în care vom trăi. Viața  rezultă, până la urmă, din proiectul celui care o trăiește și, chiar dacă el nu o poate regiza în toate detaliile (oricine rămânând să plătească prețul cuvenit hazardului ei), conștiința țelului propriu, tenacitatea eului nostru și verticalitatea lui ne fac, de la un punct încolo, destinul. Nimic nu este pre-destinat. Cu excepția neprevăzutului, viața este expresia voinței proprii.

În primul dintre aceste cazuri, ea se așază sub fatalism („omul sub vremi”), în cel de al doilea, sub voluntarism. Și-atunci înseamnă că o viață nu poate fi trăită decât în două feluri: ori la foc mic, cu capul plecat și bătută de toate vânturile întâmplării și de vicisitudinile istoriei; ori așezând-o ferm într-o matcă și privind-o, la capătul ei, ca împlinită. A-ți da un destin: acest lucru nu pot să-l facă decât cei care au obsesii, idealuri, valori, crezuri.

Dar cum se poate trece de la „destinul unei vieți” la „destinul unui popor”? Au țările și popoarele destin? Au, pe măsura destinelor individuale care o compun.„Destinul unei țări” nu e altceva decât linia de fugă a istoriei rezultate din suma vieților care și-au dat – și au terminat prin a avea – un destin. Nu așa s-a născut, în a doua jumătate a secolului XIX, România modernă? Nu prin destinele pe care și le-au dat marii oameni politici ai vremii, marii ctitori de domenii (învățământ, sănătate,) și oameni de cultură? Nu ei, dându-și un destin, au dat și țării un destin în modernitate?

Desigur, asupra unei țări se poate abate urgia: „teroarea istoriei”, cum a numit-o Eliade. Iar în aceste condiții, nimeni, desigur, nu-ți poate cere să alegi iadul. De aceea s-a emigrat atât de mult de-a lungul istoriei. Oamenii au fugit de infernul pe care și l-au pregătit unii altora. Și totuși,  unii, în mod paradoxal, au ales să rămână în iad, emițând, asemeni lui Noica, faimosul adagiu „Orice infern devine suportabil dacă paradisul culturii e cu putință”. Alții au ales, ca Soljenițîn, Zinoviev, Saharov, Bukovski, „să intre ca tancul în ei”. Așa cum a ales și Doina Cornea la noi. Zece ani, mi-a spus cândva, i-au trebuit să se pregătească să scape de frică. Apoi, „a intrat ca tancul în ei”. Lucru care, desigur, devine cu putință doar atunci când teroarea însăși dă semne de obosească. Cei enumerați au putut-o face sub Brejnev (sau sub Ceaușescu), într-o vreme în care se renunțase la cotele obligatorii de arestați și împușcați, fixate pe raioane și regiuni, din vremea lui Stalin (sau a lui Gheorghiu-Dej).**

***

Suntem noi astăzi din nou în acel punct al terorii care stipula „lichidări la normă” și care nu producea decât victime, martiri și eroi? Trăim oare în România lui Gheorghiu-Dej, când oamenii în haine de piele te ridicau noaptea din casă și te făceau să dispari în fundul unui beci? Când, în celulă, torționarul îți străpungea burta cu coada ascuțită a măturii sau te punea să-ți mănânci excrementele? Trăim oare în ultimele zile ale lui Ceaușescu, când securiștii lui Iulian Vlad (cartea acestuia, Confesiuni pentru istorie, expusă, exact în zilele aniversare ale lui decembrie, la loc de cinste – în ramă! – între Biblii, cărți despre Isus, despre Maica Domnului, iconițe și ornamente de Crăciun, tronează în vitrina librăriei Sadoveanu de lângă Universitate) îi luau pe împușcații de la Timișoara din paturile de spital, îi duceau în subsol, îi ucideau și le transportau apoi cadavrele cu camionul la crematoriul din București?

Aceea, da! Aceea a fost fatalitatea comunistă a istoriei noastre venită pe tancuri. Dar astăzi? Cu ce drept ne cântăm astăzi prohodul? De ce ne grăbim să dăm iar drumul la băierile fatalismului românesc? A luat destinul, în zilele noastre, numele lui Dragnea, a lui Iordache și Nicolicea? Putem accepta acest lucru? Desigur, indivizii ne deșurubează statul de drept cu o fervoare care nu contenește să ne stupefieze. Dar de la un punct încolo lucrurile devin hilare: prin masacrarea legilor Justiției și prin modificarea Codului de procedură penală, România termină prin a trăi în afara justiției. Nu ne e rușine să dăm înapoi în fața unor indivizi cu defect de fabricație? Încetează România să mai fie a noastră pentru că a devenit între timp a celor care ne-o strică? A ajuns ea țara lui Tăriceanu numai pentru că, de câteva ori pe zi, televiziunile îl arată pipăindu-și pulpanele hainei? E a lui Dragnea pentru că stoluri de jurnaliste îl asaltează pe culoarele Parlamentului și omul se oprește să dea declarații șugubețe, zâmbind mândru în mustanță în registrul lui „uite mamă unde am ajuns eu”? Este România țara infractorilor care-și dau legi și gata? Nu mai suportăm și plecăm? Trântim ușa în urma noastră spunând „să-și ia țara și să se spele cu ea pe cap”? Chiar așa?

***

Într-unul din comentariile de pe Contributors am citit zilele trecute această propoziție:

„Sloganul «din România se pleacă» e un fel de defulare resemnată în fața unei inapetențe de a face față provocărilor vieții.” În fapt, continua comentatorul, e vorba de „lipsa concreteței demersurilor practice care să ne scoată din amorțire și să ne activeze creator.”

Tot zilele trecute, mi-a ajuns sub ochi o postare de pe facebook (trimisă de un prieten, căci eu nu am facebook), care-ți rupea inima și te făcea să-și iei lumea în cap. Era un concentrat de disperare, tristețe și neputință. Un prieten îl încuraja: „Sus inima, frate, o să-i învingem.”

Tot în aceste zile, un amic parizian îmi scria câteva rânduri îngrijorate de ieșirile mele la rampă: „Cred că acea libertate de expresie de care vorbești se datorează numai faptului că ea nu deranjează încă pe nimeni. În România, din momentul în care devii un catalizator, ești înlăturat în două clipe”.

Ce se întâmplă de fapt cu noi? Cum de putem simți atât de diferit? Cum se pot împleti atât de strâns precauția și lehamitea cu tenacitatea și speranța? Cum de ne-am pierdut claritatea privirii? Sigur, nu ne-a bătut nimeni în cuie pe locul în care ne-am născut. Fiecare, liber fiind, poate să-și facă socotelile și să se așeze, nu-i așa?, oriunde pe planetă. Dintre determinările primite la naștere, țara e, la o adică, cel mai lesne de schimbat. Pot fi schimbate limba în care te-ai născut, numele pe care l-ai primit, religia în care ai fost botezat, ba chiar și sexul, înțeleg, poate fi astăzi schimbat. Doar părinții nu ți-i poți schimba și nici epoca în care te-ai născut. Dar locul în care te-ai născut e, în zilele noastre, cum spuneam, determinarea la care poți cel mai lesne renunța.

În ce condiții merită să renunți la el? Dacă vei socoti că destinul vieții tale e legat de o vocație pe care nu o vei putea împlini decât ducându-te în Silicon Valley, e firesc să pleci acolo unde îți poți da măsura. Dacă simți – trăim doar în lumea globalismului! – că lumea toată îți aparține, e firesc să pleci unde vezi cu ochii și să te comporți ca cetățean al planetei. Dar altminteri? Dacă tot binele pe care-l poți face pe lume (chiar dacă zădărât, calomniat și scuipat) este legat de țara în care te-ai născut? Dacă îți pasă de ea? Dacă viața mea capătă un sens aici și doar aici? Dacă știu că, plecând, las în urmă minunea de om care e Vlad Voiculescu (pe care, când sunt singur cu mine, îl numesc Maica Tereza)? Dacă știu că există Camelia Bogdan, Dan Tăpălagă, Lucian Boia, Ramona Ursu, Cristian Pantazi, Cristi Danileț, Emilia Șercan, Andrei Cornea, Cosette Chichirău, Liviu Avram, Andreea Pora, Dan Turturică, Sabina Fati, Radu Vancu, Ciprian Ciocan, discretul Lucian Popescu (Contributors), colegii mei de la GDS și toți cei care în februarie au ieșit cu sutele de mii în Piețele țării? Și cum mi-ar fi mie fără minunații mei „humaniști”, cei care de aproape trei decenii s-au străduit să hrănească, prin mii de titluri, mințile a milioane de români?


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contribuotrs.ro






















1409 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică