Să vorbim un pic de bine, măcar azi, că prea criticăm mereu şi tot, cum se plâng unii. Deci da, nu doar că România e un proiect post-imperial de succes în Europa de est în ultimul secol şi jumătate, dar participă şi la celălalt succes, al tranziţiei post-comuniste, asistate de UE şi SUA, după cum o arată graficul de mai jos. Rar în istorie avem asemenea exemple de progres rapid şi consistent într-o întreagă regiune, adică de ajungere din urmă a nucleului dur al lumii libere şi prospere: în cazul nostru, Europa de vest.
Faţă de alte continente unde stagnarea e seculară (e uşor să uiţi că în sec XIX Argentina era privită ca o speranţă pentru viitor, la egalitate cu SUA), traiectoria ţărilor europene foste comuniste pare miraculoasă. Editorialele pesimiste de la începutul lui 1990, care se plângeau că e imposibil să faci tranziţia în Polonia sub povara restructurării industriei grele, tensiunilor sociale şi presiunii geostrategice, sunt azi uitate. De România sau Bulgaria nici nu se amintea, nu figurau pe vreun radar şi erau destinate eşecului din start, cu un război civil iugoslav alături ce stătea să înceapă.
Ei bine, iată că Polonia şi România au mers oarecum cap la cap ăştia 27 de ani, fiecare cu suişurile şi coborâşurile ei, dar au închis o bună parte din ecartul de dezvoltare care le separa de media UE. La fel şi celelalte state nou-membre. Chiar ne-am apropiat mult de Ungaria, faţă de care decalajul era mare cu două decenii în urmă, pentru că ei au avut o criză mai lungă iar populismul prostesc al lui Orban frânează de fapt dezvoltarea. România e astăzi de 3-4 ori mai prosperă decât Ucraina sau Republica Moldova, deşi în 1989 pornisem cam din aceeaşi poziţie de PIB/cap, lucru complet dat uitării. De unde se vede că influenţa UE contează enorm, şi nu doar sub formă de fonduri structurale: dacă ar fi doar fondurile UE n-am fi ajuns aici, pentru că le folosim catastrofal de prost.
A fost vorba după 1990 în primul rând de dezlănţuirea energiilor care până atunci se iroseau în zadar în sisteme distorsionate şi planificate, care consumau resurse primare mai scumpe decât produsele finale, deci erau adevărate fabrici de vandalizare a valorii. E vorba de acele schelete industriale de care mai vedem azi ici şi colo în ruină, deplânse de kulturnicii nostalgici. A fost de asemenea vorba de re-evaluarea activelor naţionale care timp de şaizeci de ani au zăcut depreciate, sub povara unor legi şi norme care distrugeau valoare economică în loc să o creeze, cu o viteză fără precedent în istoria modernă.
Asta arată încă o dată că instituţiile şi politicile sunt mult mai importante decât bogăţiile naturale sau alţi factori în drumul către prosperitate al unei societăţi: gândiţi-vă doar cum terenurile şi clădirile şi-au sporit valoarea cu un ordin de mărime în doar două decenii şi ceva în toată Europa de Est, doar ca rezultat al clarificării situaţiei proprietăţii şi garanţiilor oferite de statul de drept, ancorat în procesul de integrare, urmate de punerea lor într-un circuit economic sănătos. S-a produs îmbogăţirea, prin efect de maree, a tuturor proprietarilor din regiune, mari şi mici.
Sau, când vă mai întrebaţi ce a făcut UE pentru noi est-europenii (ca în cunoscuta secvenţă cu Monty Python de mai jos), gândiţi-vă cum, pentru prima oară de când există aceste ţări relativ sărace, sute de mii de locuitori ai satelor din România şi Bulgaria (şi nu doar elitele înstărite sau studenţii pe burse de stat, ca înainte de comunism) călătoresc liber şi muncesc în Vest, fără să mai depindă de comisii de selecţie şi birouri de paşapoarte.
Fiind mereu în mijlocul evenimentelor, nu suntem în stare să facem paşi îndărăt ca să vedem pădurea de copaci. Kommentariatul român e una din sursele importante ale acestei orbiri – şi am în vedere pe cei sincer-nostalgici, nu pe cei care instrumentează propaganda anti-Vest din interes. Ca şi Eminescu-gazetarul, pe care conservatori şi progresişti contemporani îl iau deopotrivă ca model, directorii de opinie îşi urmăresc propriile marote şi nu au instrumente să perceapă în profunzime ţara de sub ochii lor; oricum, nu mai mult decât politicienii pe care îi critică. Nu se bazează pe argumente factuale, ci pe charisma exprimării; nu analizează, ci dau sentinţe; nu cercetează faptele ca să-şi formeze o părere, ci în cel mai bun caz selectează exemple cu care să-şi ilustreze părerile pre-definite, iar alteori nici atât. Chiar dacă predicţiile lor se infirmă sistematic, supravieţuiesc şi prosperă mediatic în epoca neo-obscurantistă, post-adevăr.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
