La puţin timp după ultimele alegeri prezidenţiale, autobuzul care mergea spre Drumul Taberei n-a oprit la staţia de pe bulevardul Eroilor, imediat după podul peste Dâmboviţa, din cauza lucrărilor milenare la metrou. Un cetăţean l-a întrebat pe şofer unde va fi următoarea oprire. „La Mălaimare”, a venit răspunsul laconic. La insistenţele cetăţeanului a venit precizarea: „La Cotroceni, la ăla pe care l-aţi votat!” Scena este strict autentică, relatată de o venerabilă octogenară aflată în autobuz.
Aceeaşi spontaneitate a gândirii colective a populaţiei am regăsit-o duminica trecută pe ecranul televizorului. Pe o pancartă purtată în Piaţa Victoriei de unul dintre protestatarii din faţa guvernului scria: “Dragnea şi Tudorel / Sunteţi statul paralel!”,
În câteva cuvinte, autorul textului descria magistral desăvârşirea în ultimul an a unui proces cumplit de dureros, care a făcut ca activităţile statului român să nu se mai intersecteze în nicio direcţie cu interesele legitime ale cetăţenilor săi. Scenele de coşmar din acest an, începute cu Ordonanţa 13, continuate cu o demitere unică prin moţiune de cenzură a unui premier de către cei care l-au numit în funcţie, cu modificările Codului Fiscal în materie de TVA şi plată a contribuţiilor sociale şi încununate cu tentativa de mutilare a legislaţiei în domeniul justiţiei fac din actualul guvern şi coaliţia majoritară din parlament adevăraţi purtători de stindard ai acestui proces îndreptat direct împotriva intereselor şi dorinţelor cetăţenilor. Aceste recente aberaţii primesc, în sfârşit în mod constant, o replică viguroasă atât din partea unui segment important al populaţiei, cât şi a celor mai importanţi parteneri externi ai României.
Din nefericire, acestea nu sunt decât partea de deasupra apei a aisbergului, cea mai ameninţător de vizibilă. Ele se sprijină solid şi confortabil pe imensa masă a realităţilor dureroase din toate segmentele vieţii sociale şi economice din ţară, care împovărează viaţa tuturor locuitorilor ei. Ce să evocăm mai întâi? Situaţia din sistemul sanitar, exodul medicilor şi al personalului calificat? Sistemul educaţional fără vreo legătură cu cerinţele economiei şi societăţii, modificat haotic în fiecare an? Progresul în ritm de melc al infrastructurii, veritabilă frână a creşterii economice? Modificările aduse de la o zi la alta reglementărilor fiscale, care lovesc în egală măsură pe întreprinzătorii români şi străini, dar şi pe salariaţi? Dezinteresul autorităţilor locale de pretutindeni în servirea promptă şi corectă a celor care i-au ales? Promovarea cu osârdie a incompetenţilor, semidocţilor, plagiatorilor în funcţii publice? Incapacitatea condamnabilă de absorbţie a fondurilor europene, care loveşte direct în cetăţeni, instituţii şi companii, în moneda naţională? Sau numitorul comun al tuturor acestora şi al multor altora – corupţia endemică de peste tot?
În faţa atâtor plăgi, din care doar câteva au fost enumerate mai sus, societatea românească nu a reuşit încă să găsească antidoturile necesare, fiind lipsită obiectiv de experienţa şi tradiţia spiritului civic adecvat. Suportul extern se manifestă şi el în limita posibilităţilor. În vara anului 2006 îmi exprimam în faţa unui prieten speranţele că, odată cu aderarea de facto la UE în 2007, lucrurile vor intra definitiv şi accelerat pe făgaşul corect. Interlocutorul, mai inteligent şi informat decât mine, m-a pus la punct cu vehemenţă: “Greşeşti flagrant! Doar până la 1 ianuarie mai trebuie să ne facem temele date de UE! După aceea, ca membri egali, vom face doar ce ne taie capul şi nu prea vor mai avea ce să ne facă…” Anii care au urmat i-au dat deplină dreptate, iar lipsa de reacţie a societăţii a permis ca, în loc să consolidăm un stat servant al interesului colectiv, să ne confruntăm acum cu unul declarat făţiş ca fiind subordonat intereselor personale ale unor indivizi sau grupuri.
Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro
