1.Coeziune și omogeneitate în matricea impurității căutate
La aproape nouă ani distanță de la precedenta și fundamentala lui întâlnire cu literatura dramatică a italianului Fausto Paravidino (spectacolul cu Boala familiei M, montat cu ocazia inaugurării Sălii 2 la Naționalul timișorean face parte și astăzi din repertoriul activ al Teatrului), Radu Afrim a montat la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași Măcelăria lui Iov.
O piesă scrisă de Paravidino (născut în 1976) în anul 2014, cu premiera absolută la prestigiosul Bozart ( Le Palais des Beaux-Arts din Bruxelles, ca prim spectacol al Teatrului Valle Occcupato Fondazione Teatro Valle Comune).
Măcelăria lui Iov este o rescriere din perspectivă post-modernă a celebrei legende biblice a omului prosper care pierde pe neașteptate totul. Pe scenă vedem un Iov transformat în păgubos și inadaptat patron de măcelărie. Care, din cauza bunătății sale, a felului tradițional, înțelegător, de a-și administra afacerea, ajunge în pragul falimentului. Noul Iov neștiind și nevrând să se adapteze la specificul crizelor economice din societatea post-capitalistă. Unde totul se vinde și se cumpără, în care nu contează sentimentele, în care se dovedește că bunătatea reprezintă o adevărată pacoste. Aflat total la antipozi cu rătăcitorul lui fiu care face din faliment o veritabilă afacere, fără să-i pese de ce se întâmplă cu familia lui, Iov se va autodistruge după ce-și va concedia angajatul, după ce-i va muri soția de cancer, după agravarea bolii de care suferă fiica lui, cea îndrăgostită de delfinii nevăzuți. Credința regăsită nu va izbuti să îl salveze.
Aceasta este în linii mari povestea istorisită de piesa lui Paravidino. Tradusă în românește de Cristian Ungureanu și adaptată, din câte am putut deduce, destul de liber de Radu Afrim. În așa fel încât scenariul dramatic să se muleze pe calapodul altminteri cât se poate de creator al poeticii lui teatrale.
Nu-i vorbă, Radu Afrim și-a asumat multiple libertăți în raport cu partitura și în cazul Bolii Familiei M, însă de data aceasta ele, pesemne, sunt mult mai ample, anunțând modul absolut liber în care același regizor a montat Dacă am vorbi cu voce tare de Adrian Lougoniċ la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova.
Actorii își împrumută prenumele personajelor. Ne întâlnim cu Emil (Emil Coșeru, remarcabil într-un Iov al zilelor noastre), cu Tatiana (Tatiana Ionesi, soția eroului biblic), cu Ionuț (Ionuț Cornilă, distribuit în fiul fascinat de bani și de puterea lor de metamorfozare), cu Ada ( de aplaudat Ada Lupu, fiica ultrasensibilă), cu Andrei (Andrei Varga, fidelul, onestul băiat de prăvălie), cu Verivele (adică cu trioul de prostituate, clovni, travestiți, ucigași plătiți căruia îi dau viață Horia Veriveș, Irena Boclină, Doru Maftei), cu Liviuța (Livia Iorga în rolul Tipei de la Bancă), cu Brândușa (Brândușa Aciobăniței în prietena Tatianei). Regăsim tratarea scenică în cheie de mega-show (microfoane, cântece tradiționale sau mai recente remixate), explozia de culori, preferința pentru roșu, pentru peruci, pentru stridențele căutate, pentru fundele supradimensionate. Avem de-a face cu un decor cinetic, multi-furnizor de spațiile utile, de maximă diversitate, imaginate de Irina Moscu, decor valorat de excelentul video-mapping semnat de Andrei Cozlac, ambele acompaniate de lighting designul lui Cristian Șimon. Plus sound-design-ul iscălit de Adrian Păduraru și universul sonor, extrem de percutant, semnat de regizor însuși. Care își plasează spectacolul sub semnul unei impurități anume căutate. Izbutind un melanj cu profund impact emoțional de comedie, de tragedie, de parodie. Remarcabilă fiind capacitatea lui Radu Afrim de a cataliza energiile distribuției, de a-i conferi coeziune și omogeneitate.
Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași- MĂCELĂRIA LUI IOV de Fausto Paravidino; Traducerea: Cristian Ungureanu; Regia și universul sonor: Radu Afrim; Scenografia: Irina Moscu; Video mapping: Andrei Cozlac; Light design: Cristian Șimon; Sound design; Adrian Păduraru; Versuri cântece: Ada Lupu; Cu: Emil Coșeru, Tatiana Ionesi, Ionuț Cornilă, Ada Lupu, Andrei Varga, Horia Veriveș, Livia Iorga, Irena Boclincă, Brândușa Aciobăniței, Doru Maftei; Data reprezentației; 26 octombrie 2017
2. Ochiul Dracului și forța artei
În urmă cu aproape 20 de ani, pe vremea când era la începutul carierei sale de regizor, carieră pe care a preferat-o aceleia de profesor de limbi străine (înainte de a-și încerca norocul la ATF-ul bucureștean cel despre care e vorba în aceste rânduri a făcut și câțiva ani de Filologie), Vlad Massaci traducea (probabil din engleză) o superbă piesă a japonezului Asayo Fujita.
Scrierea cu titlul Bekkanko sau Ochiul Dracului nu a fost însă montată în premieră pe țară de cel ce a tradus-o, ci de bunul lui prieten, Cristian Juncu. Îmi amintesc și acum cu multă nostalgie bucuria trăită în calitate de spectator dar și de critic când, cu ocazia uneia dintre edițiile de la începutul mileniului nostru a Festivalului de Teatru Scurt de la Oradea, am avut prilejul de a vedea spectacolul cu sus-menționata piesă. Spectacol pus în scenă de Cristi Juncu, la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani. Tot la fel cum țin foarte bine minte remarcabilele evoluții ale Valentinei Popa în Yuki și Mihai Donțu în rolul titular. Pesemne, piesa Bekkanko i-a fost tare pe plac și lui Cristi Juncu de vreme ce a montat-o și la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, tot în scenografia lui Mihai Pastramagiu, în acea versiune, pe lângă Anamaria Marinca în Yuki și Constantin Lupescu în rolul căpcăunului Bekkanko, pe lăngă venerabila Babă a Muntelui (Clara Flores), tatăl lui Yuki (Cătălin Grigoraș) și cei patru povestitori (Ovidiu Crișan, Vasilinca Oncioaia, Nora Covali, Dan Cătănescu), făcându-și apariția și un pianist, jucat de Cezar Antal. Nu întâmplător și nu fiindcă Anamaria Marinca cânta la vioară, ci și pentru că piesa japonezului Asayo Fujita face referire, printre altele, și la rolul magnific, îmblânzitor al artei, apărea pe scenă și un pianist. Oare nu cântecul sensibil al căpcăunului Bekkanko este cel care o determină pe Yuki să își schimbe părerea despre cel care a răpit-o?
Era de așteptat momentul când Vlad Massaci însuși se va apleca asupra superbei piese a lui Asayo Fujita. Stârnit de multiplele ei semnificații, de teatralitatea ei intrinsecă. De faptul că ea poate însemna și se lasă citită și numai ca un basm frumos din care copiii ar trebui să învețe lecția generozității, a sacrificiului absolut pentru ființa iubită ori că se cuvine făcută diferența dintre chipul nu întotdeauna chiar foarte agreabil și sufletul cald, sensibil, adică dintre aparență și esență. Dar și de realitatea că Bekkanko poate echivala cu o meditație mult mai profundă despre imposibilitatea împlinirii iubirii dintre două ființe aparținând unor lumi complet diferite (ca în Ondine de Giraudoux) ori despre faptul că dorința cu orice preț dusă la îndeplinire de salvare a cuiva din ceea ce, în aparență, înseamnă răul poate aduce cu sine un rău cu mult mai mare. Răul definitiv, fără soluție.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
