Privesc orașul furnicar
Cu oameni mulți și muri bizari,
(…)
S-aude clopot răsunând,
Cu prapuri, cruci, icoani, viind,
Preoții lin și în veștminte
Cântând a cărților cuvinte.
(…)
Se scurg încet tarra bumbum
Ostașii vin în marș acum,
Naintea lor tambur-major,
Voinic el calcă din picior
Și tobe tare-n tact ei bat
Și pașii sună apăsat;
Lucesc și armele în șir,
Frumos stindarde se deșir…”
Nu l-am văzut decît o singură dată, în realitate, pe regele Mihai și atunci era flancat de Ion Iliescu și de Adrian Năstase. Avea un aer atît de absent, încît, așa cum îl vedeam, de jos, din sala aglomerată pînă la refuz a Ateneului din București, părea, acolo sus, în loja regală, mai degrabă o fotografie discretă, ștearsă, lipită samavolnic pe un decor de operă bufă cu tovarăși de partid pictați în tușe groase.
Era în primăvara anului 2004, iar eu mă aflam la un eveniment cultural în calitate de reporter. Cred că a fost ultimul eveniment la care am fost trimisă ca jurnalist. Am demisionat la scurt timp de la Evenimentul zilei. Mai am încă frînturi din textul pe care nu mai știu dacă l-am publicat sau nu.
În curtea Ateneului, Eminescu, îngropat în coroane de flori, se uita melancolic la maşinile luxoase care trăgeau la peron şi la gardienii transpiraţi, atenţi să nu parcheze în faţă vreun neica-nimeni, cu vreo Dacie răpănoasă. Era mare agitaţie în jurul lui, toată suflarea se afla acolo ca să-i sărbătorească ziua, doar el rămânea nemuritor şi rece în acea învălmășeală de bluze strălucitoare, lameuri, rochii lungi ținute stîngaci cu mîna să nu se păteze în bălțile de noroi, figuri fardate în exces și, ici, colo, cîte un frac din cele cu coadă. Era toată crema Bucureștiului prezentă la gala premiilor Institutului Cultural Român, manifestarea se transmitea în direct la TVR, iar eu, în loc să-mi facă loc cît mai în față, ca jurnalistul destoinic (ceea ce n-am fost niciodată, din păcate), stăteam pierdută în contemplarea acelei mulțimi de oameni pe care hainele cădeau atît de rău. După atîtea decenii – prostul gust cotropitor de care lumea nouă, cea venită în căruțe de la sat la oraș, nu s-a putut dezbăra nici pînă azi. Care dintre actorii – foști emeriți, foști ai poporului, acum cu pensii de mizerie – ar fi putut să-l învețe pe Ingerașul, pe Mareșalul, binefăcătorul lor, să poarte frac? Tocmai trece ape lîngă mine, însoțit de o curte de admiratori și m-am ferit din calea alaiului la timp cît să evit o coliziune.
Eminescu, de sub florile vestejite, părea la fel de incomodat ca un aniversat care nu vrea să facă tam-tam de ziua lui, dar se trezește în mijlocul unei petreceri-surpriză, cu invitați care-l stînjenesc. Aproape îmi venea să-i fac un semn prietenos, să-i spun, lasă, n-o să dureze mult, o să ne treacă timpul observîndu-i, știi tu: privesc orașul-furnicar… Un scriitor SF poartă o veșnică cravată neasortată, scoasă dintr-un dulap de activist de partid din anii 80, fiica unui dramaturg veninos și turnător din comunism, realizatoare de televiziune, are o fustă foarte scurtă, neverosimilă ca o metaforă avangardistă într-o poezie de Bolintineanu, printre atîtea rochii lungi, aproape crinoline. Ambii îl conduceau spre intrare pe Ion Iliescu.
N-am reușit să prind un loc prea bun, nici să stau jos n-a fost posibil, dar măcar am apucat lîngă o boxă, ca să pot măcar înregistra. De unde eram însă, se vedea foarte bine loja centrală, deocamdată goală. Probabil invitații oficiali s-au oprit undeva, în foaier, înainte de a-și face apariția. O văd între timp pe prezentatoarea spectacolului, o actriță tînără, expresivă, de o frumusețe delicată, îmbrăcată parcă de un dușman cu o rochie roșie, din acea tafta care de fapt nu e tafta, ci poliester ca de dublură de palton, cu umerii goi, cu mănuși lungi, negre, care-i sînt prea mari și fac cute urîte ca o piele zbîrcită, iar în picioare cu… cizme. Rămîn cu ochii la cizmele astea absolut monstruoase, un detaliu demn de teoria insolitării a lui Sklovski. Oare s-a gîndit ea, a îmbrăcat-o cineva, există un scenograf, un rost, un plan în toată manifestarea asta? E o glumă? O farsă? Sau e creierul meu înfierbîntat, obosit, cel care, în aversiunea lui tot mai profundă față de jobul de jurnalist, vede monstruos? Din fericire o văd intrînd într-o lojă laterală pe una dintre doamnele din conducerea proaspăt înființatului ICR, o mostră de eleganță exemplară. Rămân cu ochii țintă la minunatul, excentricul colier pe care-l poartă și care pare scos dintr-un tezaur bizantin. Deasupra însă, fața e de o inexpresivitate dureroasă, pare un manechin, perfect, de cea mai bună calitate, o lucrare bine executată dintr-un muzeu de figuri de ceară.
În timp ce doamna cu cizme începe să spună ceva la microfon, în loja centrală încep să intre personalitățile, într-o foială de bodyguarzi și asistenți spre care se întorc toate capetele din sală. Cînd imaginea se limpezește, în prim plan se văd Ion Iliescu și Adrian Năstase, iar între ei, cu scaunul tras ceva mai în spate, regele Mihai. Fostul rege Mihai, cum mi s-a atras atenția în redacție că se scrie corect. Din spatele acestuia, se iţeşte figura principelui Radu Duda. După ce se așează, Iliescu şi Năstase încep să schimbe amical impresii şi se apleacă unul spre altul prin faţa regelui, căruia i se obturează astfel perspectiva. Regele e complet imobil, iar cînd cei doi se apropie mult unul de altul ca să-și șoptească ceva confidențial, nu pare deranjat, nici măcar nu pare că observă. Rămîne impasibil, cu aceeași figură tristă pe care o știm din fotografii. Diferenţa de mimică între rege și președinte e însă frapantă, Iliescu se distrează copios, Năstase participă la entuziasm, apoi, cînd prezentatoarea face o glumă, Iliescu aplaudă și rîde cu toată gura.
În cuvîntul de deschidere, Augustin Buzura, președintele ICR, mulţumeşte în toate felurile pe care le permite limba română conducătorului ţării, pe care îl numeşte „un distins om de cultură”. Insistă, conducătorul țării, Ion Iliescu, ca și cum ar vrea să evite vreo confuzie. Adaugă, cam ca nuca-n perete: „nu e timpul de glumiţe şi de ironii de prost-gust”. Oare unde bate? Să fie o aluzie la ultimele articole din Dilema? Ceva pare că-l deranjează, o muscă inoportună la un dineu de gală, exact cînd că bage lingura-n supă. La finalul discursului pronunță încă o dată numele lui Ion Iliescu. Pianista I.D. spune și ea, cîteva minute mai tîrziu, că ”iniţiativa Institutului trebuie privită cu mai multă seninătate”, că ”trebuie să credem în Buzura şi în Iliescu şi în Cătălin Ţîrlea”, cu care doamna făcuse „minunate emisiuni”. Părea că cineva sau ceva îi ameninţa cu neseninătatea, deși acel cineva sau acel ceva nu se găseau acolo. Sala era mesmerizată, împietrită, fără reacție.
Eu continuam să mă uit spre loja regală. Contrastul dintre regele Mihai, imobil, și jovialitatea celor doi, Iliescu și Năstase, devenise deja aproape artificială. Regele părea din ce în ce mai mult un tablou, ar fi putut să se confunde oricînd cu unul din medalioanele cu figuri istorice de deasupra, în timp ce Iliescu și Năstase erau atît de locvace și se distrau atît de bine, încît mai aveau puțin și coborau pe scenă. De fapt, n-a mai durat mult pînă cînd, într-un tumult de pîrîituri (microfonul prezentatoarei tocmai atunci începuse să dea rateuri), s-a anunțat Marele Premiu, Trofeul Institutului Cultural Român și s-a rostit numele lui Ion Iliescu. Lumea crede că preşedintele a luat marele premiu, la fel am înțeles și eu, se aplaudă frenetic şi îndelung, prezentatoarea se duce în loja oficială și i-l înmînează. Iliescu, cu trofeul într-o mînă şi cu diploma în cealaltă, ia hotărît microfonul și anunţă că, de fapt, s-a produs o neînțelegere. Tăcere mormîntală. Pare că doar Iliescu știe scenariul autentic, prezentatoarea a rămas cu mînușile suspendate în aer și cu privirea derutată. Iliescu își drege vocea și zice: Marele premiu al Institutului Cultural Român se îndreaptă către… regele Mihai. Şi cum erau vecini de scaun, se întoarce şi-i dă trofeul.
Aplauze încep și mai furtunoase ca înainte. Unele doamne au ochii înlăcrimaţi… nici un conflict nu mai e posibil, foştii monarhişti sînt împăcaţi, feseniştii sînt mîndrii de mizericordia şefilor lor, toată lumea e mişcată şi impresionată în numele culturii nemuritoare. Regele pare încurcat, primește trofeul, dar nu urmează nici un discurs. Oricum, în gălăgia care creștea, nici nu s-a fi auzit, iar prezentatoarea a dispărut din peisaj.
Apoi toate personalitățile cunoscute s-auu îndreaptat spre ieşiri, loja oficială a rămas complet goală. A urmat un concert de pian pe care nu l-a mai ascultat aproape nimeni, doar mie nu-mi venea să plec, îmi găsisem un loc pe scaun, pe unul din primele rînduri, mai erau cîțiva rătăciți, dar nu mai e nimeni dintre cei îmbrăcați de gală. Doamna cu mănuși și cizme reapăruse între timp pe scenă ca să-l prezinte pe artist. Pianistul era tînăr, de unde stăteam puteam să-i văd mîinile, erau aproape transparente. M-am gîndit că politețea o să mă coste, că probabil nu aveam să mai prind 104 și simțeam deja în oase frigul de afară, frig de aprilie crud.
2.
Se scurg încet tarra bumbum
Ostașii vin în marș acum,
Naintea lor tambur-major,
Voinic el calcă din picior
Și tobe tare-n tact ei bat
Și pașii sună apăsat;
Lucesc și armele în șir,
Frumos stindarde se deșir;
Ei trec mereu tarra bumbum
Și dup-un colț dispar acum…
Ce frumos era totul pentru ei atunci… Ion Iliescu îmbrățișîndu-se cu Năstase prin fața regelui Mihai, cu principele Duda ițindu-se în spate. Cu toții, în aceeași lojă, la un eveniment subțire, organizat de ICR-ul condus de Buzura. Aveau tot: putere politică deplină, legitimitate, spoială culturală, ba chiar se simțeau împăcați și cu istoria, doar nu erau acolo, în aceeași lojă, fostul rege și urmașul celor care-l obligaseră să abdice? Totul era perfect, ca un puzzle rezolvat o dată pentru totdeauna. Ba chiar aveau să-i înapoieze regelui și unele dintre fostele proprietăți regale, palatul Săvîrșin, Palatul Elisabeta, atîtea și atîtea locuri de joacă pentru tînăra casă regală, locuri numai bune pentru a monta butaforia unei regalități devenite pentru totdeauna inofensive. Femei cu pălării aveau să se perinde pe la diferite sindrofii, monarhiști sinceri sau pretinși aveau să joace cu sîrg în această piesă de teatru, una dintr-o lungă serie de spectacole montate de Ion Iliescu și de acoliții lui, maeștri ai realității pe care o vedem și nu e. O perfectă, măiestrit executată neutralizare a amenințării monarhiste, dusă la capăt sub ochii din ce în ce mai stinști ai unui rege căruia încă de tînăr i s-a refuzat, de fapt, identitatea.
Îmi amintesc senzația cu care m-am întors, în autobuzul 104, din centru spre Drumul Taberei: gustul sălciu al lucrurilor care nu crezi că se vor schimba vreodată. Ei aveau să fie mereu acolo: Iliescu, Năstase, Buzura care-i dădea un premiu lui Iliescu care i-l oferea regelui Mihai. Glume, rîsete, voie bune. Eternitate. Mi se părea că mestec un grăunte din muntele de nechezol pe care-l mestecaseră părinții și bunicii mei, ani peste ani, la infinit.
Ceva totuși s-a stricat în mersul armonios al lumii, din perspectiva lor, a celor care plecaseră mulțumiți de sine în acea seară de la Ateneu. Adrian Năstase n-a cîștigat alegerile prezidențiale, s-a produs un scurtcircuit pe care nu-l pot digera nici azi. De aici și gesturile lor apotropaice, miruitul urmăriților penal din parlament, crucile pe care și le făcea cu sîrg soția lui Ponta înainte să dea drumul buletinului de vot în noiembrie 2014. Nu pot înțelege altfel, decît recurgînd la explicații supranaturale, ce li s-a întîmplat. Ce i-a oprit din marșul triumfal.
Traian Băsescu a cîștigat alegerile la limită, de două ori, în 2004 și în 2009.
România a intrat în UE, cu drepturi depline, în 2007.
În 2005, H.R. Patapievici l-a înlocuit pe Augustin Buzura la conducerea ICR. Doamna cea falnică și inexpresivă și minunatul ei colier pierd scena și răsare, dintr-o Românie mai bună care pînă atunci fusese exilată în dependințe întunecoase, un fel de Cenușăreasă, o femeie minionă, care vorbește calm, care nu poartă nimic ostentativ și care, de fapt, cu o tenacitate uluitoare, transformă această fostă fabrică de premii rușinoase, într-o instituție europeană de prim rang. Un luminiș într-o pădure care amenință, dacă se extinde, habitatul de umbră și răcoare prielnic ciupercilor post-totalitare.
Lui Adrian Năstase îi merge, de asemenea, o vreme, rău. Foarte rău. Îl vedem cu fularul Burberry la gîtul însîngerat, în 20 iunie 2012. Sirene de poliție și de ambulanță în poarta vilei din Zambaccian. Încercare de sinucidere ratată, transmisă aproape în direct la televizor, la fel de ”în direct” ca revoluția din decembrie 1989. Se întîmplă inimaginabilul: marele bărbat de stat, fost prim-ministru, lumina care venea în forță de la Răsărit, intră la pușcărie, ba chiar de două ori.
Dar e prea frumos ca să fie adevărat. Sau poate succesul, binele, firescul sînt lucruri imposibil de suportat de o lume bolnavă de rușinea nerezolvată din comunism. În 2012 luminile balului se sting una cîte una și PSD e hotărît (și ajutat) să recupereze paradisul pierdut.
Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro
