„Ia bagă aici!
E arsă acolo, domnu’ doctor, nu merge.
Mă doare, vă rog, mă doare capul!
E, te doare, nu te doare nimic!
Apoi îmi intoarce iarăși capul pe partea stângă cu aceleași gesturi dure.”
Este doar un fragment din marturia cutremuratoare a unei supravietuitoare din clubul Colectiv, Alexandra Furnea. Intr-un text postat pe Facebook pe 27 octombrie, tanara descrie in cuvinte imbibate cu sange doar o mica parte din infernul trait zilnic la spitalul de arsi, din dramele inimaginabile prin care au trecut victimele incendiului soldat cu 64 de morti.
Din acest fragment, ca dealtfel din tot textul Alexandrei Furnea, greu de citit pana la capat, razbate indiferenta crasa la suferinta, abrutizarea totala a multora din semenii nostri. Ca un fir rosu, nepasarea si lipsa de empatie a personalului medical curg printre randuri ca puroiul din ranile ei.
Ne-am obisnuit cu clisee jurnalistice: echipe de medici, asistente si infirmiere cu inima mare compenseaza cu daruirea lor totala lipsa dotarilor, a medicamentelor si a banilor din spitalele romanesti. Chiar asa sa fie? Realitatea descrisa de victimele Colectiv arata foarte diferit. Or fi fost cativa ingeri pierduti printre demoni, cateva suflete sensibile ratacite prin armatele de macelari care populeaza spitalele romanesti infectate cu coruptie si cultura dispretului fata de pacient. Dar ma tem ca ele, figurile solare, sunt exceptiile care confirma o regula macabra.
Iar regula este ruina morala, dupa cum constata Alexandra Furnea la finalul textului ei: “Toată stima mea și pentru cei câțiva doctori onești și profesioniști de acolo. Foarte puțini dar care îți oferă speranță. E timpul, insa, sa ne trezim cu totii si sa incetam sa mai fim complici la ruina, inclusiv morala, a spitalelor noastre.”
S-o credem pe ea sau pe exaltatii care ridica in slavi virtutile corpului medical romanesc din spitalele de stat? Iar de aici incepe discutia cu adevarat grava: nu cumva o mare parte din vina este la noi? Nu cumva raul trebuie cautat ceva mai aproape?
E convenabil si linistitor sa dam mereu vina pe politicieni, pe sistem sau pe entitati abstracte. Aruncand toata responsabilitatea in carca lor, ne absolvim pe noi, ceilalti, de orice culpa. Dar refuzam sa admitem ca, in realitate, celor mai multi dintre noi nu le pasa de tara in care traiesc. Nu doar ca grosul cetatenilor se complace in indiferenta, compromisurile si mizeria din jur, dar le accepta ca mod de viata.
Cei care inteleg asta parasesc tara in viteza. Dupa Colectiv, un nou val de plecari in randul elitelor, comparabil cu cel de dupa mineriadele anilor ‘90, pare iminent. Acesti oameni fac deja tot ce pot sa-si fereasca macar copiii de ororile din tara lor, doar in parte opera politicienilor. Marlania din trafic, indolenta functionarului de la ghiseu, muntii de gunoaie aruncate peste tot, analfabetismul functional in masa critica (doar bulgarii ne intrec la capitolul asta in UE, vezi rapoartele PISA) si, da, jungla din spitale nu mai sunt rezultatul direct al actiunii politice, ci ilustreaza felul de a fi al compatriotilor nostri.
Colectiv si ce a urmat dupa m-a ajutat sa accept o realitate pe care am refuzat-o timp de 20 de ani. Am crezut tot timpul, naiv, dintr-o dorinta stranie de a crede in miracole, ca in Romania se duce o lupta intre tabere relativ egale, in esenta intre sustinatorii modernizarii si dusmanii ei, intre pro-occidentali si nationalisti si ca doar intamplarea si nesansa fac uneori sa invinga franarii democratiei.
Abia in ultimii doi ani am acceptat ca noi, ca popor, avem o mare problema. Cum a fost posibil ca la un an dupa Colectiv, cand zeci de mii de oameni au strigat pe strazile Bucurestiului “coruptia ucide”, Romania sa aleaga un partid profund corupt condus de un condamnat penal? Cum este posibil ca la doi ani dupa tragedie, puterea si o buna parte din societate sa arate mai multa grija fata de drepturile infractorilor decat de viata din spitale, de scoli si de drumuri? Cum se explica faptul ca cele mai infecte posturi de televiziune domina topul audientelor, in loc sa fie sanctionate de public?
Din aceleasi motive: indiferenta crasa, complicitate cu raul, un mod stricat de a ne purta prin lume, goliti de ultimele farame de umanitate. La doi ani de la tragedie, majoritatea marturiilor post-Colectiv reclama “indiferenta totala” (vezi detalii in reportajul Pro-TV), starea de mortificare sociala sub care abuzul de orice tip ramane nescantionat astfel ca o noua tragedie devine nu doar din nou posibila ci si probabila.
Din cele cateva sute de mii de romani care au iesit pe strazi in iarna lui 2017 impotriva ordonantei 13, cateva zeci de mii vor fi iesit dupa Colectiv, impotriva lui Ponta in 2014 sau mai devreme impotriva proiectului Rosia Montana. Dar ma tem ca acestia sunt cam toti, unii si aceiasi, pe care se poate conta cu adevarat. Nu sunt doua tabere relativ egale. N-au fost niciodata.
Vom fi, dimpotriva, tot mai putini. Cei care ramanem avem obligatia sa ne facem datoria pana la capat, daca tot am ramas. Avem o mica datorie fata de cei ca Alexandra Furnea, sa incercam macar sa-i scoatem pe ceilalti din indiferenta, sa-i ajutam sa inteleaga. Chiar daca nu se schimba mare lucru, tot ar fi un pas.
115
10
