România se pregătește pentru adoptarea monedei euro cel puțin din anul 2005, însă în prezent fezabilitatea acestui plan național rămâne la fel de distantă ca atunci. După un șir de amânări ale unui termen de adoptare cert din partea clasei politice și a BNR, guvernatorul Băncii Naționale a recunoscut oficial, în 2015, că ultima variantă vehiculată – și anume anul 2019 – este nerealistă. De atunci, autoritățile menționează doar sporadic această temă, iar limbajul de lemn tipic este mai lipsit de conținut ca oricând. În 2015, guvernatorul BNR comenta că este nevoie de o “foaie de parcurs clară, asumată politic.” Cu alte cuvinte, nu există nici măcar o schiță cât de cât concretă pentru ambițiosul plan. Mai recent (aprilie 2017), guvernatorul a afirmat că abordarea procesului de adoptare euro trebuie să fie caracterizată de “prudență, responsabilitate și profunzime”, necesitând concentrarea pe reducerea decalajelor dintre România și Europa în ceea ce privește “infrastructura, venituri, PIB pe cap de locuitor.”
Dar nici măcar printre politicieni și cei cu putere de decizie nu există în clipa de față un consens oarecare cu privire la această problemă. De pildă, Daniel Dăianu, membru al Consiliului de Administraţie al BNR, comenta în luna aprilie a acestui an că, dacă economia României ar crește în același ritm precum în ultimii ani, am putea adera la euro în 13 ani, adică în 2030. Pe de altă parte, Ministrul de externe Teodor Meleșcanu a declarat la finalul lui august că el consideră – nu se știe exact după ce criteriu – că România ar putea avea euro în loc de lei în anul 2022. Puși în fața temei adoptării monedei euro, politicienii și BNR ridică mereu din umeri, dar, pentru a avea ultimul cuvânt, de fiecare dată avansează argumentul suprem al condițiilor în care România a negociat intrarea în UE. Și anume că, spre deosebire de câteva țări din uniunea economică europeană care au opțiunea de nu adopta moneda euro, România nu o are. Așadar, România are o datorie contractuală cu UE să adopte moneda comună, ceea ce înseamnă că mai devreme sau mai târziu cu siguranță vom avea euro în loc de lei. În cuvintele guvernatorului BNR din aprilie 2017: “Problema e când și nu dacă.” Așadar, când anume, nimeni nu știe, dar să stăm liniștiți: sigur se va întâmpla cândva.
În spatele acestor cuvinte evazive se află constatarea rațională, dar, bineînțeles, imposibil de admis public din partea politicienilor, că, în condițiile economice actuale ale României, adoptarea monedei euro este un miraj. Realitatea bine-știută este că salariul mediu de la noi din țară este cu mult sub media europeană. Cetățeanul european “mediu” câștiga în anul 2015 aproximativ 2.100 euro în mână lunar, aceasta fiind ultima dată disponibilă de la agenția statistică a Europei, pe când cetățeanul român doar 426 de euro, adică cu 80% mai puțin. Pe deasupra, deși salariile din România s-au dublat în ultimii 10 ani (salariul mediu net lunar era 1.043 lei în 2007, și 2.088 lei în 2016), la fel a crescut și media europeană, căci Europa nu bate pasul pe loc așteptându-ne pe noi să o ajungem din urmă. Așadar, este greu de imaginat că România se poate apropia ușor de nivelul de salarizare european, cu toată creșterea noastră economică de invidiat. Pentru a se produce o aliniere cât de cât a veniturilor, ar fi nevoie ca salariile de la noi să crească cu mult mai rapid decât cele europene, până măcar la nivelul Portugaliei (1.032 euro/lună), caz în care tot ne-am poziționa cu 50% sub media europeană, dar nu cu 80% cum este cazul în prezent.
De fapt, un simplu calcul matematic ne dezvăluie cât de departe este România de Europa, economic vorbind. Salariul mediu european a crescut cu 3% în medie an de an din anul 2009, față de 6% în România. Însă cum nivelul salariului mediu din România este cu mult mai mic față de cel european, ar fi nevoie de ani și ani pentru a se ajunge la o convergeță, presupunând că aceste rate medii de creștere se mențin. Mai precis, o aliniere aproape perfectă ar avea loc abia în anul 2072! Dacă salariul mediu european crește an de an cu 3%, precum în ultimii ani, iar cel de la noi cu 20% (imposibil, dar să presupunem totuși de dragul exercițiului), convergența ar avea loc în jurul anului 2025.
Dar nu doar salariile sunt problema. S-ar putea ca și cu salarii cu 50% mai mici decât media europeană (cazul Portugaliei) să putem totuși să renunțăm la lei și să folosim oficial doar euro, dacă economia ar crește în mod echilibrat și nu ar exista deficite bugetare prea mari. Problema mai gravă, pe lângă nivelul mediu de salarizare de la noi, este faptul că discrepanțele de venituri la nivel de regiune sunt enorme. Conform datelor de la Institutul Național de Statistică, veniturile totale medii lunare pe persoană în anul 2016 (aici sunt cuprinși nu doar salariații, ci și agricultorii, pensionarii și șomerii) erau de 1.612 lei în zona Bucureși-Ilfov, pe când în zona de nord-est a țării ele erau de doar 892 lei! În zona de sud-est, veniturile erau de 1.025 lei, iar în nord-vestul țării, de 1.157 lei. Există apoi și veșnica diferență de venituri între zonele urbane și cele rurale. La noi, 43% din populația în vârstă de 18 ani și peste locuiește în zone rurale, iar veniturile medii pe gospodărie erau (la finalul trimestrului I 2017) cu aproape 30% mai mici în acele zone comparativ cu zonele urbane. Așadar, degeaba vorbim de salarii sau venituri “medii” la nivel național, din moment ce variația veniturilor este uriașă în funcție de zona geografică sau de mediul de rezidență. În acest sens, pentru a adera la euro, provocarea României este de fapt dublă: pe de o parte, trebuie să se ajungă la o convergență a veniturilor cu UE, iar pe de alta, trebuie să se ajungă la un grad cât de cât normal de uniformitate a veniturilor populației.
Agenda fluidă a guvernelor României și BNR este una, realitatea economică și mersul pieței libere de capital este alta. Dincolo de discursul politic incoerent despre adoptarea monedei euro, adevărul este că România a trecut de mult, în mod informal, la euro. Or fi cotate în lei prețurile finale oferite consumatorilor la magazinele de cartier, dar pentru produsele de import baza este moneda euro, prețul fiind transformat în lei la renumitul “curs oficial BNR”. De altfel, orice tranzacție monetară ceva mai mare este cotată direct în euro, ca și cum veniturile populației sunt în euro. Că este vorba de oferte imobiliare, de aparate și instalații mai costisitoare, de zboruri cu avionul, prețul afișat de vânzători este mereu în euro, nu în lei. Am spune că suntem în Italia sau Franța. Autovehiculele sunt și ele, bineînțeles, cotate în euro. Iată chiar un exemplu șocant – pe pagina de internet a firmei Dacia, noul Duster Laureate este cotat la “13.100 euro”, nu în lei. O firmă românească de calibru care vinde populației autohtone produse manufacturate în propria țară arată prețul în altă valută! Cum ar fi ca BMW să ofere germanilor autovehicule la prețuri exprimate în dolari SUA? De asemenea, accizele aplicate de guvern sunt exprimate tot în euro, la fel și chiriile pentru apartamente sau spații comerciale. În schimb, la piața de legume vânzătorii se mulțumesc cu lei, la fel și la diversele magazine retail de alimente sau haine prețurile sunt în lei. Așadar, la nivel național avem două monede, deși veniturile firmelor și populației sunt în lei. Pentru sume mici, lei; pentru sume mai serioase, euro. Aceasta este regula care s-a conturat organic în timp.
Dar de ce există acest regim dublu de monede și prețuri, care ne afectează pe toți? Raspunsul este cât se poate de simplu: pentru că populația și agenții economici, la nivel colectiv, știu că leul este o monedă cu un istoric dovedit de depreciere față de euro (sau alte valute forte) și, prin urmare, nu există încredere în moneda națională, cu toate asigurările din partea BNR că leul este o monedă “stabilă”. În mod interesant, particularitatea monedei noastre naționale este că se depreciază indiferent de condițiile economice din România. Când economia este slabă (sau apar crizele politice tipic românești), leul se depreciază în mod firesc. Dar când economia crește, leul continuă să se deprecieze! Graficul de mai jos ilustrează cursul valutar euro/leu din anul 2000 până în prezent.
Cursul EUR/RON, Anii 2000-2017
Sursa: Bloomberg, Interactive Data; datele sunt medii săptămânale.
Majoritatea lumii a uitat vremurile în care cursul era de 2.5-3.0 lei pe euro (ca să nu menționăm 1.8 în anul 2000). Ultima oară când cursul a fost aproape de 4.0 a fost în aprilie 2011. De atunci, cursul s-a tot mișcat în jurul nivelului de 4.50 și acum încearcă timid noi creșteri. Deja cursul a ajuns la 4.60, cu doar 7 bani sub maximul istoric atins la finalul lui iulie 2012, pe fundalul crizei politice care viza demiterea președintelui țării. Leul se depreciază încet și sigur în urma politicii BNR care dorește o monedă națională mai ieftină pentru a ajuta exportatorii, o mișcare care lovește în același timp în marea populație de consumatori, ale căror multe cumpărături sunt efectiv indexate la cursul valutar euro/leu. Ar fi important de amintit faptul că, deși exporturile ajută economia țării noastre, noi importăm totuși mai mult decât exportăm. Așadar, un leu mai ieftin față de euro sau dolari nu va face decât să crească prețul produselor și materiilor importate, consumatorul de rând fiind cel care are de suferit.
În februarie 2017, guvernatorul BNR a comentat într-un mod surprinzător de franc că “nu prea mai e loc de aprecierea cursului”, și asta în condițiile în care economia României are cea mai mare rată de creștere din Europa. La ce apreciere se referea oare guvernatorul? Leul nu s-a mai apreciat semnificativ din anii 2004-2008, când cursul a ajuns de la puțin peste 4.0 lei pentru un euro la 3.0 lei pentru un euro (o apreciere de 25%), după cum se vede limpede în grafic. În rest, dacă au existat episoade de apreciere, acestea au fost doar foarte modeste, practic neglijabile, de maxim 10 bani (de exemplu, de la 4.50 la 4.40), urmate în scurt timp de o revenire la nivelul inițial, apoi de depășire acestuia. Tot guvenatorul BNR însă afirmă deseori că BNR nu intervine pe piața valutară și că rata de schimb euro/leu este determinată de piața liberă. În iulie anul acesta, guvernatorul afirma indignat că “lumea crede că este cineva la Banca Națională care stabilește cursul”, și că nici una din tranzacțiile de pe piață nu se face prin BNR. Un neadevăr prin omisiune – bineînțeles că exista tranzacții valutare între bănci, între cetățeni și case de schimb valutar ș.a.m.d., tranzacții care nu au nimic de-a face cu BNR. În același timp însă, BNR are o rezervă valutară, să spunem “pușculița proprie”, cu care poate cumpăra sau vinde euro sau alte valute contra lei, de obicei prin băncile mari, și în plus are și imprimeria prin care poate emite oricâți lei dorește. Ce a făcut BNR cu rezerva proprie (numită oficial Rezervele Internaționale are României) în ultimii ani? A mărit-o de la 32.7 miliarde de euro în august 2015 la 38.6 miliarde euro în august 2017, conform datelor oficiale ale Băncii Naționale. Cu alte cuvinte, BNR a vândut lei și a cumpărat euro în valoare de 6.1 miliarde euro în acești doi ani, o operațiune care evident a pus presiune pe leu, fiind o valută minoră cu o piață limitată și cu un număr de tranzacții foarte modest comparativ cu alte valute majore. BNR nu stabilește oficial cursul valutar euro/leu, asta este adevărat. Dar când BNR, cu o rezervă valutară mare și puterea de a emite lei, apare pe piața valutară și vinde lei, cum a tot făcut anii aceștia, atunci depreciază leul.
Deprecierea sistemică a leului este un ghimpe în coasta Băncii Naționale, motiv pentru care deseori reprezentanții ei se apără cu afirmația stranie că “volatilitatea” leului (cu alte cuvinte fluctuația zilnică a cursului valutar euro/leu) este cea mai mică din regiune. Aceasta este iarăși o afirmație incorectă prin omisiune – în ultimii trei ani volatilitatea forintului, a cronei cehești și a zlotului polonez față de euro a fost doar neglijabil mai mare decât cea a leului. Afirmația guvernatorului este de tipul acesta: Gigel spune: „Sunt cel mai puțin gras dintre colegii mei – eu am 105 kg, pe lângă Costel care are 105.3 sau pe lângă Mitică cu cele 105.6 kg ale lui.” Evident că, atunci când face astfel de afirmații, guvernatorul mizează pe faptul că puțini știu exact cum se calculează volatilitatea cursului valutar sau cum anume se obțin datele istorice are cursurilor euro/leu, euro/forint etc. pentru a efectua un astfel de calcul. Dar mai e ceva important: ceea ce contează pentru populație nu este volatilitatea cursului valutar, ci evoluția acestuia în timp. Altfel spus, nu ne-ar deranja, în calitatea noastră de consumatori și oameni cu salarii în lei, dacă cursul euro/leu s-ar mișca zilnic cu câte 5-10 bani (de exemplu, într-o zi ar fluctua între 4.40 si 4.50), dacă, după o perioadă de timp, cursul ar ajunge de la 4.60 la 4.0, sau (un vis) la 3.0. Dacă cursul euro/leu ar scădea (adică leul s-ar aprecia față de euro), chiar cu fluctuații semnificative de la o zi al alta, tot am avea la final mai mulți euro contra leilor din salariu. Dacă prețurile multor bunuri și servicii nu ar fi indexate la euro, nu ne-ar păsa prea mult de evoluția cursului valutar. Am fi mulțumiți de o apreciere a leului față de euro doar când am plănui un sejur în Europa. Dar atâta timp cât Dacia ne vinde ultimul model de Duster în euro sau factura de electricitate include taxe indexate la euro, direcția cursului valutar chiar contează pentru noi. Cu toate acestea, guvernatorul BNR ne spune că ar trebui să fim mulțumiți că rata de schimb euro/leu se mișcă zilnic în sus și în jos foarte puțin, deși trendul leului istoric a fost în mod constant și vădit unul de depreciere.
Citeste intreg articolul si comenteaza pecontributors.ro
