Omul face ordine în lucruri pentru a-și ușura viața. În cămară, gospodina pune pe un raft legumele, pe altul fructele, pe al treilea murăturile, pe al patrulea compotul… La fel procedează cu sculele un mecanic : ciocanele într-un sertar, cleștele în al doilea, șurubelnițele în al treilea… Rațiunea e de ordin practic : gospodina găsește fără prea multă bătaie de cap borcanul cu murături, așijderea mecanicul dacă are nevoie de șurubelniță. Când gospodina cumpără un sortiment nou de compot, îl așază lângă celelalte compoturi, când mecanicul achiziționează o nouă șurubelniță o pune în sertarul cu șurubelnițe. Cu cuvintele se întâmplă la fel. Fiecare își are locul său într-un sertar imaginar al minții omenești. Când apare un cuvânt nou, acesta e plasat oarecum instinctiv alături de alte cuvinte din aceeași familie. Un copil aude vorba om. Mai târziu, luând cunoștință de cuvinte ca : omenesc, omenie, omenește, a omeni el va înțelege despre ce e vorba și le va plasa automat în „caseta” cuvântului-bază, om, unde le va găsi ușor când va veni vremea să se folosească de ele. (Alte amănunte despre „organizația limbii” găsiți în cartea lui Sextil Pușcariu, Limba română. Privire generală.)
Să ne imaginăm acum că gospodina noastră primește un fruct exotic pe care nu l-a mai văzut în viața ei. Dacă fructul seamănă mai mult cu un morcov decât cu un măr, ea îl va plasa greșit pe raftul cu legume. Se poate întâmpla ca un vorbitor, insuficient instruit, auzind un cuvânt nou, să-l plaseze, asemenea gospodinei noastre, într-un „sertar” greșit. Prin anii ’50, magazinele private au fost înlocuite cu așa-numita cooperativă. Nu puteam cere femeilor de la țară să cunoască originea noului cuvânt (lat. con, co = împreună + lat. operari = a munci, a acționa) și să-l așeze alături de a opera, operativ, operativitate, operație. Ele știau un lucru simplu : că la magazin se cumpără ceva și atunci l-au introdus în sertarul cu a cumpăra, a răscumpăra, cumpărător. „Un’ te duci, nană ?” „La cumpărătivă, maică !” venea prompt răspunsul. Același fenomen, în tren. Pe vremuri, personalul de pe ruta Gurahonț–Arad era „cu locuri”; când cumpărai biletul de tren, casiera îți atrăgea atenția, cu un fel de mândrie locală, că „locurile sunt numerotate”; în tren, controlorul de bilete repeta cu voce autoritară același lucru; în vagoane erau montate niște plăcuțe metalice rotunde în interiorul cărora era inscripționat numărul corespunzător fiecărui loc. Îmi amintesc că, într-un astfel de tren, copil fiind, ședeam lângă o precupeață. La un moment dat, un individ cam afumat și fără bilet vrea să se așeze alături de ea ; aceasta îl sancționează aspru : „nu vezi că trenu’ ăsta-i cu numere rotate ?”. A numerota nu se afla în bagajul ei lexical și atunci îl analizează fals introducându-l în familia lui roată.
Observator ca nimeni altul al limbii vorbite, Caragiale pune în gura personajelor sale asemenea derapaje. Neînțelegând nici sensul, nici originea cuvântului gintă = familie, conu’ Leonida îl apropie de geantă și exclamă : „giantă latină, domnule !”. Moratoriu este, pentru același, lege de murături. Nu mai puțin breaz, Pristanda zice : „renumerație după buget, mică”. De unde să știe bietul polițai că munerare înseamnă în latină „a plăti pentru un serviciu” și că, prin urmare, remunerația este „răsplata”, „salariul” ? El știe doar că, primind leafa, i se numără banii și atunci se crede îndreptățit să zică renumerație, cuvânt în care îl recunoaște pe a număra. Pampon, după ce-i arde o scatoalcă, își supune slujnica la intrigatoriu, convins că la mijloc ar fi o… intrigă (pesemne de intrigă auzise, dar de interogație nu). Fiind vorba de o plângere administrativă, reclamația devine lăcrămație în gura lui Ipingescu ș.a.m.d.
Modificările formale ale cuvintelor, precum cele descrise mai sus, sunt cunoscute în lingvistică sub numele de etimologie populară; în română, termenul este un calc (copie) după germ. Volksetymologie, unde îl recunoaştem pe Volk „popor”, ca în Volkswagen.
Din cele zise mai înainte s-ar putea extrage concluzia că numai oamenii fără prea multă școală produc acele malversații lexico-semantice.Nu e chiar așa. Se întâmplă câteodata să clacheze și oameni cu o anumită pregătire intelectuală. Comentez mai jos două asemenea erori pe care le-am auzit „cu urechile mele”, cum se zice în popor, chiar la școală.
Am asistat, cu ocazia unei inspecții, la o lecție de literatură. La un moment dat, vorbind despre calul lui Harap-Alb, profesoara întreabă : „copii, ați văzut că, virgulă, calul mânca jăratic ?” Prefăcându-mă că nu înțeleg ce caută virgula între că și calul, i-am cerut explicații la sfârșitul orei. Răspunsul a venit prompt : „am vrut să evit cacafonia”. Mi-am dat seama imediat că profesoara nu cunoștea nici originea, nici semnificația exactă a termenului. Neologismul cacofonie nu are legătură cu repetarea dezagreabilă a lui ca, ci provine de la grecescul kakos = urât, în asociere cu phonos = sunet. Dicționarele definesc net cuvântul cacofonie: „asociere neplăcută de sunete”. Dacă zicem : „încercase să se sesizeze” (încercați pe cont propriu dacă nu mă credeți) putem fi acuzați, pe bună dreptate, de… cacofonie. Dimpotrivă, în versul lui Eminescu : „Argint e pe ape și aur în aer” sau al lui Macedonski : „Pe balta clară barca molatecă plutea”, revenirea armonică a vocalei a este percepută ca o „asociere agreabilă de sunete”, adică o… eufonie (gr. eu- „plăcut”).
Altădată, în cancelaria unui liceu industrial, directorul școlii a folosit verbul a oripila. Atât numai că persoana pronunța oribila. „Sunt oribilat când văd atâta lipsă de incultură (sic!) la elevii noștri”. Colegii lui, pe care-i trata de sus, cum am observat, schimbau între ei priviri semnificative. Unul n-a îndrăznit să-i corecteze cele două erori din fraza sa (lipsa de incultură ar fi trebuit să-l încânte, nu să-l… „oribileze”.) Prima dată am crezut că n-am auzit bine, dar omului îi căzuse cu tronc cuvântul și insista cu… oribilismele lui, fiind convins că verbul său este un derivat de la cuvântul-bază – oribil. Trebuie să recunoaștem că numai un om cu oarecare știință de carte poate „îmbogăți” limba română cu asemenea monstruozitate lexicală, pentru că un om fără școală n-a folosit în viața lui nici adjectivul oribil, nici verbul aoripila. Directorul nostru trecuse prin școală, nu-i vorbă, dar cam fără folos cum se vede.
Lucrurile nu pot fi lămurite până la capăt fără a coborî în istoria lor. Dacă facem acest efort recuperator, constatăm că cele două cuvinte au pătruns în română din fr. horrible și, respectiv, horripiler, fapt confirmat de toate dicționarele. Franceza însă le-a împrumutat, la rându-i, din latină, unde verbul horreo înseamnă a tremura de frică, a fi înspăimântat. Acestui cuvânt romanii i-au atașat sufixul –ibilis, obținând adjectivul horribilis, ceea ce înseamnă înspăimântător, adică… oribil până la urmă.
Românescul a oripila este rezultatul unui parcurs asemănător. Verbul horreo avea, pe lângă sensurile descrise mai sus, și un înțeles oarecum mai special : „a sta drept (încremenit de teamă)”. Latina l-a asociat cu substantivul pilus = păr, obținând astfel compusul horripilare, ceea ce tradus mot-à-mot înseamnă „părul care stă drept în sus (de frică)”. Expresiile mi s-a ridicat păru-n cap (de groază) sau, și mai expresiv, mi s-a făcut părul măciucă (fără gel) vin să confirme paralelismul unor asemenea aventuri lexicale.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
