Puncte cheie:
- După ce, pe 1 martie, lansa faimoasele cinci scenarii de evoluţie a Uniunii Europene, unul mai neconvenabil ca altul, cuprinse într-un (mult prea) dezbătut dar mediocru ca substanţă White Paper, Jean-Claude Juncker ne-a anunţat recent, în discursul anual despre starea Uniunii Europene, că niciunul din cele cinci scenarii pe care le-a formulat nu este, de fapt, pe placul său şi că el este în favoarea unui al şaselea scenariu: „Europa valorilor”, care să se bazeze pe ambii „plămâni” ai Uniunii, Vest-Est, care să menţină tot ce a fost bun până acum şi să adauge noi valenţe, în care să curgă lapte şi miere şi toată lumea să iubească pe toată lumea, o Europă a deplinei solidarităţi şi a continuării (adâncirii) integrării cu toți membrii ei etc. Ce frumos, nu?;
- I se reproșase atunci lui Juncker că nu are nicio viziune, că nu propune nimic, că doar contabilizează tehnic, neutru, cinci scenarii posibile. Iată deci “viziunea lui Juncker”. Ne-a spus-o, de la tribuna Parlamentului European. Acum a bifat că ne-a comunicat și propria preferință pentru evoluția Uniunii, una desigur ideală din perspectivă teoretică şi morală (în caz că ar exista o morală în realpolitik) dar pe care nimeni nu o vede astăzi fezabilă;
- Interesant este însă că Juncker însuşi spune la un moment dat că şansele scenariului 6 sunt mici dar, în fine, să nu zicem că el nu ne-ar fi spus că aşa ar fi mai bine să procedăm. Cum ar veni, mai departe e treaba noastră, dacă şi ce vrem (sau ce putem) să facem cu Uniunea Europeană dar, uite, „scenariul 6 ar fi fost minunat”…;
- Entuziasmul oficialilor din România, după discursul lui Juncker, a fost (nepermis de) mare, la limita naivităţii. Se şi vedeau revotaţi pentru marile succese ale guvernării. Premierul deja îi „felicita pe toţi românii” pentru victorie (?!), mulţumindu-i „preşedintelui Consiliului European” (jalnică „greşeală şi eroare”, vorba ministrului Educaţiei) pentru ideile generoase formulate despre România, pentru acceptarea în Spaţiul Schengen, în Zona Euro şi în nucleul dur al procesului de integrare europeană. Mai trebuia să iasă românii în stradă, cu steaguri și claxoane, ca în vremurile bune… Preşedinţii Camerei Deputaţilor şi Senatului, la rândul lor, credeau că în sfârșit „şi-au găsit omul” la vârful Uniunii Europene (mare lider, maturitate, înţelepciune etc.), în sfârşit auziseră un discurs european în care nu mai era criticat proiectul legilor justiţiei;
- Spre seară, bula de entuziasm s-a spart, după ce Olanda şi Austria au reamintit sec că, în Uniunea Europeană, deciziile esenţiale aparţin statelor (Consiliului European), nu Comisiei Europene, iar premierul olandez Mark Rutte nu a avut nicio problemă în a-l taxa drept „romantic” pe Juncker, reiterând că Olanda nu a fost şi nu este de acord cu intrarea României şi Bulgariei în Spaţiul Schengen. Iar Olanda este post-electorală, nu pre-electorală, ca Austria, ca să credem că e vorba doar de o declaraţie conjuncturală;
- Pe fond, discursul lui Juncker nu a schimbat nimic. Ştiam din 2011 că, pe baza îndeplinirii criteriilor tehnice, Comisia Europeană susţine acceptarea României şi Bulgariei în Spaţiul Schengen, şi tot de atunci ştiam că Olanda şi alte state se opun. Noutatea ar fi optimismul debordant şi „vântul în pânzele Uniunii Europene”, pe care le introduce în discuţia publică Juncker, ceea ce nu e rău din punct de vedere tactic şi al moralului cetăţenilor europeni, dar nici nu rezolvă nimic din problemele concrete ale Uniunii. Pe scurt, un discurs care începe să pregătească retragerea pe care și-ar dori-o triumfală și, de ce nu?, regretată de noi toți, din toamna lui 2019;
- Să fi fost într-adevăr Juncker atât de naiv? Nici vorbă. Seniorul luxemburghez, cu poziţii politice de top în palmares, de peste 30 de ani în politica vest-europeană şi bruxelleză, ştie foarte bine că urmează o reformă dură a Uniunii Europene, condusă de Germania şi Franţa, centrată pe Zona Euro şi pe interesele marilor economii, care va face diferenţa între cei capabili/puternici şi cei mai puţin performanţi (să nu spunem direct între bogaţi şi săraci, căci nimeni nu va recunoaşte asta) şi va oficializa „Europa cu două viteze”. Dar versatul Juncker, aflat în ultimii doi ani ai carierei sale politice europene la nivel înalt, ştie foarte bine să-şi pregătească o ieşire onorabilă din scenă, cu un discurs incontestabil, bazat pe valori, lăsând pe umerii şefilor de stat şi de guvern din Uniune povara deciziilor politice grele, a sancţiunilor care vor urma la adresa rebelilor din Vișegrad sau de unde or mai fi, a modificării Acordului Schengen, a mecanismelor interne ale Zonei Euro şi a regulilor de finanţare, a luptei la baionetă pe care partidele din mainstream o duc cu populiştii de dreapta sau de stânga şi cu naţionaliştii radicali din propriile lor democraţii, fiind nevoiţi să împrumute uneori din arsenalul discursiv al acestora, pentru a-i învinge în alegeri;
- Urmează, de fapt, să vedem la lucru o Europă a intereselor, și abia pe plan secund o „Europă a valorilor”, în măsura în care va mai fi loc și pentru acestea, dar rămâne de văzut dacă din conjugarea intereselor statelor membre, ca într-un mecanism fin de ceasornic, va rezulta totuși o Uniune Europeană funcțională și rezonabilă, care să ne includă și pe noi, sau dacă falia istorică Vest-Est, cu toate aspectele sensibile care decurg din ea, se va dovedi încă o dată mai rezistentă decât speranțele celor mai optimiști dintre noi.
*
Nu e, aşadar, niciunul din cele cinci scenarii din White Paper pe gustul lui Juncker. Oricum fuseseră contestate, criticate şi, indirect, neacceptate de statele membre şi de opinia publică, în primăvară. Preşedintele Comisiei Europene dă însă acum un semnal politic curios: una e ce crede că se va întâmpla în viitor (nu s-a dezis de variantele expuse pe 1 martie) şi alta e ce ar fi vrut el să se întâmple, adică scenariul 6, enunţat la mai bine de şase luni distanţă. Este, care va să zică, o diferenţă semnificativă între ceea ce doreşte Juncker şi ceea ce crede el că se va întâmpla în realitate.
Juncker pare astfel să se distanţeze de politica reală din Uniunea Europeană actuală şi să vorbească mai mult despre idealurile lui, despre lucruri de care ştie că oricum nu se vor întâmpla, dar care îi pregătesc o imagine de „părinte (re)fondator” al Uniunii, ceea ce evident este fals. Ştim că rolul de „părinte (re)fondator” al Uniunii Europene îl vizează şi noua stea a politicii europene, Emmanuel Macron. Juncker este, dimpotrivă, tocmai imaginea vechii Uniuni Europene, a celei care a funcţionat în ultimele două decenii, cu bune şi cu rele, cea care a atras însă uriaşa presiune pentru schimbare şi protecţie care urcă, de câţiva ani, de la baza societăţilor europene spre Bruxelles.
Preşedintele Comisiei Europene nu este un naiv. Naivi sunt cei care au luat ad literam discursul lui despre starea Uniunii şi așa-zisul „scenariu nr. 6”. Seniorul s-a gândit să dea şah şefilor de stat şi de guvern şi agendei lor tot mai protecţioniste dar și să ridice unor apropiaţi mingi la fileu. A spus că momentul Uniunii Europene este bun, ceea ce o ajută indiscutabil pe Angela Merkel în alegerile de duminică. Dar îi provoacă și pe cei mai duri. Altfel spus, discursul lui Juncker despre starea Uniunii a avut indirect menirea de a îi scoate la suprafață, de a îi provoca pe liderii politici naționali care se opun acceptării depline a Estului (în special a României și Bulgariei, țările cele mai sărace ale Clubului) în jurul mesei decizionale. Discursul lui Juncker forțează, într-un fel, clarificarea opțiunilor și voinței fundamentale a statelor membre. Nu schimbă și nu influențează nimic, dar devoalează intențiile marilor actori. E ca o hârtie de turnesol, care precipită rostirea adevărurilor. Iar premierul olandez, cancelarul social-democrat al Austriei (Kern) și candidatul conservator (Kurz) la funcția de cancelar, cu şanse mari la alegerile din 15 octombrie în pofida vârstei de 31 de ani, au fost primii care au sărit să spună că nici vorbă de așa ceva.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
