Dacă în secolul XX democrațiile mai mult sau mai puțin liberale erau amenințate în principal de mișcările fasciste sau comuniste, în al doilea deceniu al secolului XXI pare să domine o altă maladie ce amenință insidios sistemele democratice, și pe care o putem numi autocrație. Autocrația pare, într-o primă instanță, greu de definit: este în același timp de stânga și de dreapta, naționalistă prin discursul liderilor și internaționalistă prin atacul concentrat asupra democrațiilor liberale. Vedem, de pildă, o stranie înfrățire a naționalismului agresiv al Rusiei cu teocrația iraniană sau cu neo-socialismul populist (un pleonasm?) venezuelean. Și mai stranii sunt simpatiile putiniste, declarate fățiș în campania electorală, ale noului președinte american Donald Trump și ale grupării „Alt-right“, concentrată în jurul consilierului prezidențial Steve Bannon, ca și autoflagelarea xenofobă a britanicilor ce a rezultat în Brexit și, mai nou, derapajele populiste ale Poloniei și Ungariei în particular și ale țărilor unite sub umbrela Visegrad în general. Cauzele sunt bineînțeles multiple, de la rațiunile geopolitice ‒ în cazul Rusiei și al Iranului ‒ la cele socioeconomice, în situația țărilor sud-americane și chiar a celor europene, după criza economică din 2008-2010. Naufragiul democrațiilor, în unele cazuri parțial, precum în Venezuela sau Rusia, sau total când vorbim de Iran, iar în alte cazuri iminent sau premonitoriu precum în societățile est-europene prezintă totuși un numitor comun: populismul.
La fel ca și autocrația, populismul este în esență greu de definit. În cele ce urmează vom porni de la o carte apărută anul acesta la Oxford University Press și intitulată Populism: A Very Short Introduction / Populism, o foarte scurtă introducere, scrisă de Cas Mudde și Cristobal Rovira Kaltvasser. Departe de noi gândul de a face aici o recenzie exhaustivă a cărții propuse de cei doi autori. Vom urmări doar ideea populismului ca maladie a democrațiilor liberale, ce precedă de cele mai multe ori involuția spre sisteme sociale totalitare, fie ele de stânga sau de dreapta. Meritul celor doi autori este de a fi prins esența acestei ideologii într-o carte extrem de concentrată atât din punct de vedere factual (prin analiza acestui flagel în istoria recenta a lumii democratice), cât și conceptual, reușind să identifice ideologic un fenomen social dificil de surprins, tocmai datorită caracterului său tranzitoriu.
Vom folosi conceptul de populism, așa cum reiese din analiza celor doi autori, pentru a radiografia tendințele antidemocratice existente în lumea contemporană, acordând o atenție specială României din vara anului 2012, când Uniunea Social-Liberală (USL), în sine o entitate contradictorie ideologic, a ajuns la un pas de a submina democrația românească, aflată de altfel în perpetuă convalescență, folosindu-se – cum vom arăta – de un clasic discurs populist.
Muddle și Kaltvasser propun trei atribute de bază ale discursului populist: mai întâi tema poporului, identificat social sau etnic ca o entitate de sine stătătoare, apoi cea a elitelor situate la vârful piramidei economice, politice sau culturale și, în fine, voința generală, un abstract loc comun ce se identifică cu „năzuințele poporului“, aflate în contradicție cu individualismul egoist din sfera societăților liberale. Pornind de la aceste trei atribute, putem analiza formele specifice de populism, cum ar fi de exemplu cel european, unde elitele sunt reprezentate de birocrația europeană (funcționarii), în vreme poporul se identifică cu statul-națiune, membru reluctant al unei uniuni ne-reprezentative, iar voința generală este aceea de a recupera independența și controlul asupra propriei națiuni, amenințată de imigrație și degradare economică. Iată așadar că fenomenul analizat aici se întâlnește și la scară mai mare, nu doar înăuntrul unei organizări statale.
Vom găsi tipare similare în Statele Unite ale Americii, unde rolul „elitelor“ îl ocupă clasa politică de la Washington, finanțiștii de pe Wall Street și mass-media liberală, spre nemulțumirea clasei mijlocii, care se vede pe sine drept purtătoare a adevăratelor valori americane amenințate din nou de imigrația ilegală și de fenomenul globalizării (încurajat iresponsabil de aceleași elite). Nu întâmplător, Donald Trump și-a bazat campania electorală pe sentimentele anti-imigrație și anti-globalizare ce oglindesc de fapt re-sentimentele unei populații preponderent rurale și de etnie europeană. La fel, pe baza unor tipare similare, dar cu o orientare politică total opusă, Hugo Chavez a reușit distrugerea societății venezuelene în numele unui socialism bolivarian, opus așa-ziselor elite politice concentrate în partidele tradiționale, care de-a lungul timpului au reprezentat, în viziunea chavistă, mai mult interesele Washingtonului decât cele ale maselor populare, lipsite de acces direct la actul guvernării.
Muddle și Kaltvasser consideră populismul o ideologie oarecum secundară în raport cu mișcările politice „de anvergură“ precum comunismul sau nazismul. Cei doi autori identifică și alte două ideologii considerate secundare, anume elitismul și ultraliberalismul, primul fiind întâlnit în societăți totalitare precum cele fasciste, în sine la fel de greu de definit precum cele populiste, iar cel din urmă în societățile liberale din lumea anglo-saxonă și din țările din vestul Europei. Îndrăznim totuși să propunem un amendament la această poziție, argumentând în favoarea coexistenței celor trei forme în majoritatea sistemelor politice, cu preponderența uneia sau alteia dintre cele trei, în funcție de starea de sănătate socială a fiecărui sistem socio-politic. Am putea spune că accentul exagerat pe una din cele trei caracteristici corespunde unei maladii politice, identificată fie ca „populism“, „elitism“ sau „ultraliberalism“, cel din urmă luând forma corectitudinii politice duse la extrem.
Mișcările recente din Marea Britanie, ce au culminat cu referendumul privind apartenența la Uniunea Europeană, pot fi privite și prin prisma erodării prestigiului elitelor britanice, în special prin tabloidizarea familiei regale, creând un vid valoric și cedând astfel spațiu mișcărilor politice xenofobe și populiste. Cu atât mai interesant este faptul ca referendumul a fost inițiat și organizat de partidul conservator britanic, în esență un partid reprezentativ pentru elitele politice, socio-economice și – de ce nu? – culturale ale Regatului Unit. În același timp și deloc întâmplător îl vedem pe Jermy Corbin, un marxist declarat, aflat cândva la marginea extremei stângi a ofertei politice britanice în fruntea celui de-al doilea partid ca importanță din Regatul Unit, Partidul Laburist.
În cele ce urmează ne vom opri asupra cazului României, și asta din mai multe motive. În primul rând, fiind un nativ al acestei țări, sunt oarecum familiar cu istoria ei contemporană, istorie ce ne plimbă într-un interval de timp relativ scurt de la un regim comunist cu puternice influențe staliniste, la un post-comunism de tranziție cu specifice accente populiste și naționaliste (vezi „Vatra Românească“ și „Partidul Romania Mare“ în anii ᾽90) și în cele din urmă la o democrație liberală, am spune funcțională, mai ales din prisma unei intense lupte anticorupție, devenită eficientă în urma aderării României la Uniunea Europeană și, în plus, ca urmare a măsurilor luate de președintele Băsescu. Al doilea motiv este legat de asaltul împotriva democrației liberale înregistrat de societatea românească ca urmare a ascensiunii politice fulgerătoare a Uniunii Social-Liberale în anul 2012, după criza financiară ce a cuprins întreaga lume, cu repercusiuni inevitabile pentru economiile fragile ale țărilor din estul Europei.
Romania a fost, poate, țara europeană cu cel mai represiv regim comunist, în anii ᾽80. Președintele de atunci, Nicolae Ceaușescu, ajunsese la putere prin mijloace specifice partidelor comuniste din acea perioadă: prin manevre de culise în interiorul partidului, menținându-se în funcția de Secretar General prin tactici specifice populismului, de la înfierarea vechilor elite comuniste ca reprezentante ale vechiului val stalinist, vinovate de încarcerări în masa și crime împotriva umanității, la promovarea propriei personalități ca om al poporului, fiu de țăran și fost ilegalist în perioada interbelică. „Domnia“ președintelui Ceaușescu va continua pe o perioadă de aproape 25 de ani, în care Romania va înregistra, în ciuda unui inițial progres democratic, o degradare economică și socială continuă, din care – se poate argumenta – nu și-a revenit complet nici în zilele noastre. Cu toate acestea, discursul populist și naționalist a continuat, chiar dacă în realitate regimul Ceaușescu se baza pe niște „elite“, pe elitele comuniste, adică membrii de partid aflați în fruntea organizațiilor de partid și în fruntea poliției politice, făcând mai puțin parte din rândul „poporului“.
Perioada postcomunistă ce a caracterizat România anilor ᾽90 este în cele din urmă greu de definit: în termeni culinari, am putea vorbi de un ghiveci de democrație liberală, elitism (prin continuitatea la putere a vechilor structuri comuniste) și național-populism. Un populism care trebuia să-și afle cândva un debușeu și care a culminat în 2012, când forțele Uniunii Social-Liberale, o coaliție constituită în principal de Partidul Social Democrat și Partidul National Liberal, două partide de altfel incompatibile ideologic, au reușit să obțină majoritatea în parlament, prin manevre de culise, și să răstoarne guvernul condus de Mihai Răzvan Ungureanu. În sine, o schimbare de guvern ca urmare a schimbării configurației politice a parlamentului este un fapt destul de comun într-o democrație liberală. Însă, în acest caz, atacul venit din partea USL la adresa președintelui de atunci, Traian Băsescu, precum și schimbările mai mult sau mai puțin reușite în arena social-politică pot fi privite și deslușite tocmai prin prisma populismului, cu cele trei caracteristici identificate de Cas Mudde și Critobal Rovira Kaltwasser.
Vom începe cu elitele. În acest caz, ele erau reprezentate de președintele Băsescu în special, de partidul Liberal Democrat, principalul susținător al politicilor președintelui, precum și de reprezentanți de marcă ai societății civile, cum ar fi scriitorul Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas sau Horia Roman Patapievici, directorul (de atunci) al Institutului Cultural Român. România, la acea vreme, încă mai simțea consecințele crizei financiare din 2008, consecințe ce au determinat impunerea unor politici speciale de austeritate în paralel cu intensificarea luptei anticorupție, ambele susținute de către Președintele Băsescu. Ca urmare a acestor politici de austeritate, România se găsea totuși într-o situație financiară relativ bună în comparație cu alți membrii ai Uniunii Europene. Însă reversul medaliei a fost acesta: suferințele impuse populației prin scăderea salariilor și pensiilor, accesul îngreunat la creditul bancar precum și continua luptă împotriva corupției, ce scotea la iveală aspecte neplăcute ale societății românești, au creat o profundă nemulțumire și o adevărată derivă a discernământului în rândul populației.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe
