În dimineața zilei de 29 august, liderul Coreei de Nord, Kim Jong Un, a ordonat armatei sale, una dintre cele mai numeroase din lume (peste un million de militari) să efectueze un tir de rachetă peste insula japoneză Hokkaido, într-un gest de extremă sfidare nu doar față de statul japonez, ci, mai ales, față de protectorul principal al niponilor și sud-coreenilor, SUA. Racheta a zburat nederanjată de nimeni circa 2700 de km, la o altitudine de 550 de km. Și motivul pare clar – forțele militare americane și cele sud-coreene participă la exerciții militare intense în peninsulă, spre disperarea liderului de la Phenian. Noul președinte sud-coreean, pacifistul Moon Jae-in, pare să fi acceptat necesitatea aducerii de noi platforme militare americane în peninsulă, după ce initial se opusese instalării sistemului anti-rachetă THAAD. O făcuse mai ales ca să nu pericliteze relațiile economice înfloritoare ale Sudului cu China și în speranța că Beijingul își va potoli finalmente aliatul deviant. Speranță care deocamdată nu s-a confirmat. Racheta pare să fie de tip Hwasong-12, cu rază medie de acțiune. Și nu e prima data când comuniștii coreeni își plimbă rachetele peste teritoriul sau apele teritoriale ale japonezilor.[i] De fiecare data aceștia au protestat dar au evitat să treacă la manevre defensive directe, care să antagonizeze regimul comunist. De fiecare dată s-au plâns americanilor și celorlalte puteri din cadrul ONU, rezultatul fiind măsuri punitive, sancțiuni economice, care au șubrezit economia paupera Nordului, dar nu i-au diminuat voința de a continua experimentele balistice și nucleare. Populatia flamânzeste, pentru armată se vor găsi însă mereu bani. Iar liderul care își bate joc de regulile internaționale pare de neclintit. Niciun complot, nicio revoluție/insurecție nu se întrevăd deocamdată la orizont.
Totuși, întrebarea este: cât de mult ar fi dispus Beijingul să riște pentru a își proteja aliatul turbulent? Să ne amintim că abia fusese creat statul comunist nord-coreean iar Republica Populară Chineză (RPC) s-a simțit obligată să intervină în războiul ce opunea Phenianul unei coaliții conduse de SUA, sub egida ONU, după ce nordul comunist sperase în mod eronat să poată cuceri prin blitzkrieg sudul capitalist. PLA avea să piardă mii de militari în 1951-1953 (provocând pagube serioase armatei americane) și, cu toate că URSS a sprijinit și ea satelitul comunist, în ultimele decenii, marele protector și sprijinitor economic și politic al Phanianului a rămas RPC. În era “marelui cârmaci” Mao Zedong, China a îmbrățișat o doctrină militară destul de agresivă, ce prevedea recursul masiv la forță când se considera că țara e îndreptățită să lupte și că războiul e just.[ii] De aceea, a ajuns să lupte și contra Indiei în 1962 pentru ajustarea granițelor moștenite de indieni din era colonială britanică, apoi contra Vietnamului (1979), spre a nu mai menționa luptele de graniță sângeroase de pe fluvial Ussuri contra forțelor sovietice (1969). Deși afirmă constant că e o țară pașnică și fără intenții ascunse, statistica ne arată că de fapt China a avut conflicte militare de graniță cu mai mulți dintre vecini, neezitând să atace atunci când considera că e îndreptățită moral să o facă. Pentru a modifica granițe sau a pedepsi țări ce îi agresau protejații. De ce ar ezita acum să apere Coreea de Nord în cazul unui atac american? Mai ales că în afară de Pakistan și Coreea de Nord nu are alți aliați (Rusia fiind doar partener strategic) și ar fi greu de digerat pierderea lor.
Problema e că acum Coreea de Nord e un stat extrem de agresiv și imprevizibil, iar amenințările la adresa SUA au devenit act de rutină. La nivel verbal, Phenianul e un agresor sadea, iar Carta ONU interzice nu doar recursul la forță, ci și la amenințarea cu aceasta. La fel, testele cu rachete balistice și înarmarea nucleară accelerată au transformat statul comunist coreean în cea mai mare provocare a comunității internaționale. China e iritată de presiunile SUA asupra sa, spre a convinge RPD Coreeană să nu mai facă teste balistice și să se dezarmeze nuclear, insistând că nu are destule pârghii spre a schimba radical acțiunile Phenianului. Totuși pe 5-6 august 2017 R.P.C. a votat alături de SUA în C.S. al ONU o rezoluție ce impune noi sancțiuni Coreei de Nord (pentru continuarea programului nuclear, trecerea la miniaturizarea bombei atomice pentru a intra pe racheta purtătoare și primele două teste reușite cu rachetă balistică intercontinentală), afectându-i grav economia (veniturile reduse de la trei la două miliarde USD). Sunt interzise exporturile de cărbune, fier, cupru, fructe de mare ale statului nord-coreean iar statele terțe nu au voie să angajeze alți lucrători nord-coreeni pe teritoriul lor, de asemenea nu sunt premise asocierile de tip joint-ventures cu parteneri nord-coreeni. Votul chinez din C.S. al ONU arată fie că Beijingul a pierdut controlul asupra micului său aliat rebel, fie că dorește cu orice preț să prevină un atac militar american asupra acestuia. Beijingul e nemulțumit că SUA aduce tehnică militară suplimentară în Coreea de Sud și Japonia spre a contracara Coreea de Nord, inclusiv sistemul antirachetă THAAD și radarul afarent instalate în Coreea de Sud, care de fapt pot acționa spre a bloca și atacurile chineze ce ar putea avea loc ca reacție la eventuale agresiuni americane. China se plânge că, implementând embargoul decis de C.S. al ONU, va suporta un cost mărit din cauza relațiilor sale economice tradiționale cu Phenianul (de pildă, importul de cărbune ieftin coreean). Amenințările Nordului față de SUA și Sud se leagă de prezența unor trupe americane în peninsulă, participând la exerciții alături de trupele sudiste – Phenianul ar vrea să vadă plecate aceste trupe și SUA să retragă cei 30.000 de militari din zona sudică, înainte de a accepta orice discuții despre dezarmarea nucleară. Evident, și China ar dori acest lucru deci nu are de ce să se dezică radical de cererile Phenianului…
Deși presată de SUA, China dă senzația că nu vrea sau nu poate să influențeze în bine comportamentul liderului Coreei de Nord spre a îl determina să stopeze programul nuclear și pe cel de testare agresivă a rachetelor balistice. Racheta lansată în iulie 2017 a arătat că statul comunist coreean poate atinge ținte din teritoriul SUA, fapt considerat inacceptabil de către americani. Pe 9 august a.c., președintele de la Phenian a permis generalului Kim Rak Gyom, comandant al Forţei strategice din Armata Poporului Coreean (KPA) să amenințe SUA că RPDC va lovi cu rachete balistice Hwasong-12 ținte la 30-40 de km de insulele Guam[iii] (“They will fly 3 356.7 km for 1,065 seconds and hit the waters 30 to 40 km away from Guam”), după ce Donald Trump a afirmat că statul comunist riscă un război devastator („foc și furie”). În Guam se găsesc soldați americani iar uciderea unuia dintre ei ca urmare a tirului coreean ar obliga Washingtonul să dea o replică viguroasă. Desigur, nu există nicio dovadă că rachetele Hwansong 12 pot străbate acea distanță și că pot fi precise. Însă devine clar că posibilitatea unui atac american contra Phenianului a crescut. China nu poate rămâne impasibilă în caz de atac american, soldat cu mari distrugeri materiale, cu refugiați nord-coreeni luând cu asalt granițele chineze (și rusești, deși accesul e mult mai dificil) sau în ipoteza oarecum plauzibilă că popualația nord-coreeană furioasă ar încerca alungarea regimului comunist de la Phenian și eventual reunificarea cu Coreea de Sud. Un mare stat coreean dominat de SUA și Japonia ar fi inacceptabil pentru Beijing (ar pierde un buffer strategic valoros), care ar putea tolera o intervenție străină doar dacă i se garantează păstrarea sferei de influență în peninsulă sau neutralitatea perpetuă a noului stat unificat, cu garanții din partea membrilor permanenți ai C.S. al ONU. Însă nu ar fi rațional să așteptăm o intervenție militară a R.P Chineze (nici măcar împreună cu Rusia) spre a apăra Coreea de Nord de un atac al SUA, cu condiția ca Phenianul să atace primul. Cum e deocamdată improbabil ca Washington să decidă un atac preemptiv contra Phenianului (mai ales că ar fi condamnat internațional ca agresor și nu ar putea convinge toți ceilalți membri permanenți din C.S. al ONU, spre a nu mai vorbi de riscul real ca Phenianul să lovească cu rachete și artilerie grea ținte din Coreea de Sud și Japonia), devine clar că riscul unui război sino-american sau sino-ruso-americano-coreean (cu sau fără prezența unor state NATO precum Marea Britanie și Canada) e scăzut.[iv]
Armata Populară de Eliberare (PLA) este cu siguranță posesoarea unor planuri de intervenție în Coreea de Nord, cu scopul de a preveni schimbarea de regim și reunificarea grabnică sub controlul Washingtonului. Ea va interveni în situație de război civil și chiar intervenție externă subtilă (război hibrid), dar credem că nu va risca un război contra unor state NATO sau partenere (Japonia, Australia) conduse de SUA. Pe 11 august, unul dintre ziarele semi-oficiale ale Beijingului, Global Times, a afirmat că RPC ar trebui să rămână neutră in cazul in care Phenianul atacă neprovocat SUA: “China should also make clear that if North Korea launches missiles that threaten U.S. soil first and the U.S. retaliates, China will stay neutral“.[v] Totuși China va interveni cumva dacă Washingtonul și Seulul vor încerca să schimbe regimul politic din Nord, și să modifice statu-quo-ul din peninsulă. Dar e posibil să intervină folosind metode specifice războiului hibrid, camuflându-și cât mai bine prezența în teatrul de luptă.
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
