Aşa cum bine ştim, “echipe interdisciplinare de specialişti ai Ministerului Educaţiei” lucrează de zor la manualele de mers pe stradă, de urcat scările, de cumpărat şaorma, de jucat diverse pe mobil şi de bronzat la ştrand. Surprinzător, am apucat anul 2017 şi încă nu avem manuale care să ne îndrume în aceste activităţi foarte utile şi împărtăşite de majoritatea tinerilor. Ba, ca să vezi!, nu există nici programă pe aşa ceva, comisii metodice, nici secţii de specialitate în universităţi şi – până la venirea d-lui Pop – nici măcar vreun departament de specialitate în Ministerul Educaţiei. Ca să nu mai vorbim de ridicolul în care se scaldă înţelepţii naţiei, care n-au găsit de cuviinţă să spună nicicând un cuvânt de învăţătură despre aceste activităţi, deopotrivă utile şi plăcute, pe care cu toţii (şi mai ales elevii) le fac cotidian. Ca bun părinte – în tandem cu d-na Andronescu – d-l Pop se gândeşte la toate: ia să împărţim noi ziua elevului în itemi, pe aceştia să-i descompunem în alţi itemi şi să-i oferim o viziune ştiinţifică, la nivelul cuceririlor veacului, asupra tuturor preocupărilor zilnice. De la manualul de trezire până la manualul de culcare, vreo şaptezeci de manuale pe zi îi vor explica ce şi cum e bine şi sănătos să facă. Şi, dacă e un PSD-ist de nădejde, nu va mai cheltui bani pe mâncare (ca să devină supraponderal), ci se va mulţumi mâncând din ochi manualele de dietetică ale d-lui Pop. La fel, va face mai mult sport – dacă se poate într-o nouă Străjerie sau Organizaţie a Pionierilor sub egida PSD-ului – ca să dobândească forma necesară concursului la “instituţiile militarizate”.
Pentru că asta e, d-l Pop a înţeles-o înaintea multora: cine nu pleacă la timp şi cât mai departe, nu are, aici, decât o singură şansă de-a mai apuca pensia – “instituţiile militarizate”. Să te faci astăzi profesor, sau medic, sau inginer, ori jurist în România e un fel de-a spune că te bântuie de mic gândul sinuciderii. Acestea toate sunt meserii din care ieşi, “la limită de vârstă”, cu un salariu de 500 de euro pe lună şi cu o pensie care, să fim serioşi, nici nu se mai calculează. Aşa că, pentru cine n-a prins “clasa politică” (precum d-l Pop), rămân “structurile militarizate”. Iar acolo, aşa cum se ştia pe vremuri – vai!, azi nu se mai face armata – tot ce contează e să fii acoperit de “procedură”. Altfel spus, “totul se face ca la carte” şi, tocmai de aceea, în aceste “servicii”, orice s-ar petrece (inclusiv ceea ce s-a petrecut în decembrie ’89), nimeni nu e vinovat de nimic. Deşi se vorbeşte puţin despre ea, există o parte a populaţiei – care tocmai graţie “manualelor de uz intern”, micile “cărţulii roşii” – a scăpat de această boală a omenirii pe care-o disecă inutil înţelepţii: vinovăţia. Aşadar, salarii uriaşe, pensii şi mai mari decât salariile, impunitate şi lipsă de griji – ce vreţi mai mult de la viaţă? D-l Pop are un model pentru adevărata şcoală, cea pe care nimeni n-a fost în stare a o implementa pe meleagurile noastre.
Dar, până ce viziunea dânsului, azi singulară în măreţia ei, va deveni un bun comun, d-l Pop e decis să acţioneze. Şi, după ce a repus în drepturi până acum ignoratele ore de sport şi de dirigenţie, d-l Pop a pornit la asaltul nucleului dur al şcolii româneşti: manualele auxiliare. Ne-am fi aşteptat ca Ministrul Educaţiei să ne vorbească de programe (care, în bună parte, sunt asemeni secţiunilor geologice – un amalgam, puternic tasat, de de toate, din toate vremurile), de starea manualelor (şi mai ales de limba în care sunt scrise – ce seamănă destul de puţin cu româna pe care-o ştiam), de (in)utilitatea acestei industrii a auxiliarelor ce parazitează şcolile; să vină cu cifre, cu date, să vedem ce beneficii am avut în timp de pe urma manualelor alternative, a celor auxiliare şi, la capătul tuturor, să ne spună ce merită să facem (şi să încercăm) în continuare. Când colo, d-l Pop nu are decât o problemă: auxiliarele acestea nu sunt “omologate”. Şi, apoi, sunt publicate de te-miri-cine, te-miri-unde, iar editura dedicată manualelor şcolare – cea Didactică şi Pedagogică – a ajuns cenuşăreasa pieţei de carte destinată învăţământului. Drept care directorul ei a fost mazilit fără apel. D-l Pop vrea ca lucrurile să se facă aşa cum trebuie: “ca la carte” – o singură editură de carte şcolară, o “comisie naţională de omologare” (din care să facă parte – democratic – şi reprezentanţi ai sindicatelor şi ai părinţilor) cu filiale în toate şcolile, un singur tip (da, să zicem, în trei variante – adică cu ilustraţii puţin diferite) de manuale auxiliare şi “ordine şi disciplină!”. Altfel spus, în locul haosului actual de pe o piaţă destul de puţin fiscalizată, o centralizare care să-i aducă pe doritorii de licenţe de manuale la mâna Ministerului şi, mai ales, la contribuţia la fondurile partidului ce guvernează Ministerul. Râdem noi ràdem de d-l Pop, dar dânsul face lucrurile “aşa cum se fac”.
Să vedem puţin mai în detaliu de ce anume e vorba. La noi, “cearta manualelor” a început în 1990. Mai înainte de toate dintr-o raţiune simplă: manualele disciplinelor umane (Istorie – în particular cea contemporană, Filosofie, Economie, celebrele “Cunoştinţe Social Politice”) erau ideologizate în exces şi toate temele – indiferent despre ce era vorba – erau ilustrate cu calupuri insipide din cuvântările lui Ceauşescu. Acum, că acesta se dusese, a tras după el şi manualele care-i celebrau “geniul” şi “realizările”. Nu ştiu dacă lumea îşi mai aminteşte, dar – în lipsă de ceva mai bun – d-l Şora a dispus ca la Istorie să fie reeditat, pentru un uz provizoriu, un manual interbelic al lui P. P. Panaitescu, admirabil de limpede scris. (Nu pot să nu mă întreb cum ar vitupera azi institutul Elie Wiesel împotriva unei astfel de iniţiative!) Până prin 1997 manualele disciplinelor umane au fost destul de improvizate: genul de tomuri prea mediocre pentru a funcţiona drept cursuri universitare şi prea alambicate pentru a face o bună figură în licee. Mulţi elevi şi-au nenorocit tinereţile pritocindu-le pentru admitere, pe vremea când intrarea în universităţi nu era chiar ceva de la sine înţeles. La disciplinele reale era mult mai simplu, dat fiind că acolo manualele se reeditau, cu minime ajustări. Aşa a trecut, “realist” de felul lui, şi d-l Pop peste “evenimente”.
Mai e ceva: cam în acel timp revin în ţară şi primii noştri bursieri de după 1990; aceştia – mai ales cei care trecuseră Oceanul – sunt marcaţi de “dezbaterile canonice” care agitau lumea americană a anilor ’80 – ’90. Simplificând la maximum, aceste dezbateri aveau ca miză corpusul textelor de bază, cele ce se studiază în şcoli şi universităţi. Într-o logică foucaultiană, denunţătorii vechiului canon susţineau că nici o selecţie a autorilor, a textelor sau a temelor de studiu (şi, ca atare considerate importante) nu e inocentă. Alegând, noi punem în joc criterii explicite şi, mai ales, implicite, care fac ca alegerea noastră să fie – în fapt – o opţiune ideologică. Astfel (aici intrăm pe terenul obsesiilor Americii), canonul clasic al literaturii face puţin loc scriitorilor de culoare, femeilor, apoi americanilor de altă expresie decât cea engleză, homosexualilor, transgenderilor, grupusculelor revoltate etc. Pe cale de consecinţă, o literatură americană redusă la marii ei clasici, de la James Fenimore Cooper la regretatul Sam Shepard, nu e decât expresia dominaţiei masculului alb care devine, în şcoli, un catehism al supunerii şi al reprimării tuturor celorlaţi. Astăzi, când – la noi – e la modă (neo)conservatorismul, lucrurile acestea pot părea năstruşnice, dar e un fapt că, atunci, au prins destul de bine. Căci subversiunea implicită pe care-o denunţau progresiştii americani, la noi fusese explicită: ce dovadă mai bună decât rescrierea – orwelliană – a istoriei sub Roller şi apoi în epoca naţional-comunismului? Mai mult, publicarea în valuri a memoriilor, fragmentelor de arhivă, “literaturii de sertar” (atâta câtă a fost ea), a expatriaţilor sau a textelor prohibite ale interbelicului redimensiona – din mers – ceea ce ştiam despre cultura şi istoria noastră. Toată această efervescenţă, care se păstra la nivel publicistic şi universitar, crea o presiune menită a reconfigura manualele care rămăseseră după aproape un deceniu destul de inerţiale. Ştiinţele umane – logica, psihologia, sociologia, economia, filosofia – erau şi ele în momentul “schimbării de paradigmă”, iar tinerii ce studiaseră în străinătate voiau să reconfigureze discipline ce îi aveau încă la pupitru pe oameni ce le predaseră înainte ca Ceauşescu să le suprime în 1975. În fine, chiar în unele discipline reale – ca biologia – avansul certcetării lăsase cu mult în urmă decupajul clasic al manualelor comuniste. Venirea la putere a Convenţiei Democratice, în iarna lui 1996, face ca grupuri compacte de oameni ieşiţi în străinătate după 1990 să ajungă în funcţii de decizie şi să hotărască deblocarea unor situaţii până atunci ţinute sub control de PSD. Evident, nu doar bunele intenţii au jucat un rol în ceea ce va urma, ci şi interesul: piaţa de carte şcolară e cea mai profitabilă din punct de vedere editorial, dat fiind că nu lucrează, la nivelul vânzărilor, cu estimări probabile, ci cu comenzi clare. Aşadar, scoaterea monopolului tipăririi manualelor de sub autoritatea Editurii Didactice şi Pedagogice era oportunitatea ce asigura un câştig garantat multor edituri şi, inevitabil, bătălia era cu mize mari.
Introducerea manualelor alternative a fost justificată cu două argumente (oarecum clasice în contextul epocii – acela al integrării europene): aşa e în Occident şi aşa a fost şi la noi, în interbelic. Şi, deşi nu neapărat intenţionat, a început, în 1999, cu o “operaţiune de marketing” foarte eficientă: celebrul manual Manual de Istorie de clasa XII-a al d-lui Sorin Mitu (ieşit oarecum în siajul cărţii d-lui Lucian Boia “Istorie şi mit în conştiinţa românească”), care-i includea, la ilustrarea lumii actuale, pe d-na Andreea Esca şi pe d-l Ion Cristoiu. Şocul a fost mare, nu neapărat datorită personajelor, cât datorită racordarii trecutului la prezent; ieşeam dintr-o viziune mito-poetică a trecutului şi învăţam să citim altfel Al Doilea Război Mondial, instaurarea comunismului, anii lui Ceauşescu dar şi Revoluţia şi tranziţia iliesciană. În manualele de Română au apărut, alături de Mircea Eliade, avangardiştii, Nicolae Steinhardt, I. D. Sîrbu, optzeciştii, dar au şi dispărut diverşi (Geo Bogza, Eugen Jebeleanu etc.) şi lucruri până mai ieri foarte hieratice au început a se umaniza. Frisonul primelor manuale alternative a fost direct proporţional cu rezistenţa la ele: în acel timp majoritatea corpului profesoral era compus din oameni formaţi înainte de 1990 care predaseră timp de decenii după manualele apărute în “epoca de aur”. Chiar dacă nu acordaseră nici un credit părţii explicit ideologice, interiorizaseră direcţia, decupajele şi canonul manualelor după care lucraseră atâta vreme. Dar, trecut acest moment de controversă, lucrurile s-au banalizat. La început, asemenea manuale au avut ca autori (sau au fost făcute sub girul unor) personalităţi domeniale, ceea ce părea a relua legătura cu interbelicul când somităţile fiecărui domeniu scriau (admirabile) manuale şcolare.
Din păcate n-a durat mult şi manualele alternative au sfârşit într-o stereotipie dezarmantă. Cauza au reprezentat-o nesfârşitele “modificări curriculare” ale Ministerului precum şi cerinţele, tot mai alambicate şi mai absurde, ale concursurilor (de la olimpiade, la admiteri). Ne place sau nu, ascensiunea “ştiinţelor educaţiei” în universităţi a creat un anumit tip de limbaj: preţios, dar calp, incapabil să numească ceva decât prin perifraze ininteligibile, complicând inutil lucrile simple şi simplificând trivial cele ce merită reflecţie. Odată ce cei dresaţi să se exprime în această limbă falsă (mulţi dintre ei urmând clasicul parcurs – similar oarecum celor din “structurile militarizate – educatori/învăţători la capătul liceului, apoi absolvenţi de universitate, după aceea doctori în “ştiinţele educaţiei” şi, în fine, posesori de studii postuniversitare în “managementul activităţilor didactice”) au ajuns în poziţii de decizie, aceştia şi-au impus stilul peste tot unde au putut. Lor le datorăm faptul că nimeni nu mai e în stare să înţeleagă ce anume trebuie să facă şcoala, ce li se cere elevilor, ce sunt datori profesorii, cum trebuie să fie un manual, ce să evalueze un examen. Toate aceste lucruri simple, clare şi cu o utilitate socială manifestă, au ajuns să fie îmbălsămate într-un limbaj mult mai formal decât cel al vechii scolastici, limbaj ai cărui termeni trimit, circular, unii la alţii, fără a numi nimic în real. Aşa se face că, de la un moment dat, singurul lucru care a mai contat în învăţământ a fost concordanţa cu “criteriile” emanate de conclavurile de pseudo-specialişti ai banalităţilor savante. Numai că aceştia, pe cât de ridicoli sunt în cunoaşterea lor, pe atât de mult sunt stăpânii sistemului educaţional. Iar profesorii de rând, dacă vor să-şi facă “punctajele” şi să-şi ia salariul (eventual şi o primă) nu sunt în situaţia de a obiecta, ci în aceea de-a se conforma. În timp, manualele eretice, sau pur şi simplu deosebite, s-au estompat, autorii lor n-au mai văzut nici un interes în a-şi adapta limba la newspeech-ul noilor pedagogii, mulţi dintre ei au intrat în mult mai rentabila administraţie de stat şi locul lor a fost luat de făcătorii profesionişti de manuale. Unui astfel de om nu-i trebuie prea multe cunoştinţe, ceea ce-i esenţial e “arta” de-a le ambala pe măsura “cerinţelor programei”: altfel spus de-a descompune un text într-o colecţie de idioţenii care sunt ţinute acum – de “ştiinţa pedagogică” – a fi formula infailibilă a învăţării. Elevul nu mai trebuie să mănânce o masă completă, obişnuindu-se şi cu ceea ce nu-i place, ci să înghită una după alta o serie de pilule – de culori diferite – în care “înţelepciunea” pedagogică a concentrat nutrienţii dietei ideale. Cultura fără metodă nu e nimic, ne spune noua didactică. Am fi tentaţi să-i răspundem că ea însăşi e un bun exemplu de ceea ce e metoda fără cultură.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
0
1
