Criza politică pe care am tocmai ce traversat-o nu a fost doar expresia publică a unei crize politice din interiorul PSD. Ea ne-a arătat, încă o dată, cât de incompletă este Constituția României. Unii o vor compara cu cea a Statelor Unite care are doar 27 de amendamente (apropo, pe 21 iunie – ziua moțiunii – s-au împlinit 229 ani de la ratificarea sa), dar argumentul “România nu este America” se aplică în acest caz. Dacă nu vom avea un cadru constituțional mult mai clar, liderii politici vremelnici nu vor ezita să folosească orice breșă pentru a-și atinge obiectivele politice, de etapă. Iar faptul că acea comisie de revizuire a Constituției din vremea USL și-a încheiat tacit activitatea este un semn clar că unii (din ambele părți ale sceptrului politic) prefer neclaritatea actuală.
Această ambiguitate a permis unui fost Prim – ministru să folosească lipsa de experiență politică la nivel național a actualului Prim – ministru pentru a încerca o vendetă politică, ducând România în pragul unui blocaj instituțional și aducând mari prejudicii economice și de imagine României, care și așa se confruntă cu astfel de probleme la nivel european și chiar mondial. Constituția trebuie să fie o garanție că lupta politică intra sau inter-partinică nu poate escalada până într-acolo încât să pună în pericol stabilitatea instituțională și statală.
În articolul 103, alin. (1) – cel care a dat naștere celor mai multe interpretări de-a lungul timpului – se menționează că: Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament, fără a menționa clar dacă două sau mai multe partide ce formează o majoritate în Parlament poate propune un prim-ministru. De asemenea, nu este clar de câte ori, și, mai ales, în ce condiții, Președintele poate respinge o propunere. Această ambiguitate a permis și fostului Președinte, în 2009, să propună un premier, deși majoritatea parlamentară existentă propusese un alt nume (întâmplător sau nu, actualul Președinte).
Totodată, Constituția este neclară și când este vorba de încheierea mandatului unui Prim-ministru și despre relația Guvernului cu majoritatea parlamentară ce îl susține. Articolul 109, alin. (1) precizează că: Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia, iar art. 110, alin. (2): Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia revocării, ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile. Dar istoria recentă ne-a arătat că în practică mai există o situație ce nu a fost prevăzută de cei care au conceput actuala Constituție: aceea în care partidul sau majoritatea ce susține în Parlament Guvernul își retrage sprijinul politic. Un prim-ministru, oricum s-ar numi el, care nu se mai bucură de sprijinul explicit al unei majorități parlamentare nu poate rămâne în fruntea unui Guvern. În acelașii timp, un premier așa-zis technocrat (fără aparteneță politică explicită), ce nu are o majoritatea parlamentară clară, nu trebuie să fie numit în funcție. De ce? Pentru că democrația se bazează pe reprezentativitate. Nu pot funcționa în fruntea Guvernului României oameni ce nu au primit un vot direct din partea poporului. Pentru că Parlamentul este “organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.”
Mai sunt câteva aspecte pe care o nouă Constituție trebuie să le clarifice:
-
Ce fel de Republică trebuie să fie România: parlamentară sau prezidențială. Ambiguitățile constituționale au dat naștere, mai ales în mandatul fostului Președinte, multor situații complexe.
-
Are voie un Președinte să se implice în activitatea partidelor? În crearea sau în alegerile lor interne?
- Cine trebuie să aibă ultimul cuvânt în cazul politicilor publice? Mai avem nevoie de un “tătuc” sau încercăm să acordăm Parlamentului o mai mare responsabilitate? Pentru că nu este normal ca o Curte Constituțională să decidă, la nesfârșit, ce e “în spiritul Constituției”, în funcție de ce partid a numit ce judecător, ci al poporului român să-și decidă cadrul instituțional în care vrea să trăiască.
- Un checks and balances real între instituțiile statului, inclusiv rolul serviciilor de informații în cadrul democratic de putere și răspunderea judecătorească.
- O nouă generație de drepturi și obligații și revizuirea celor actuale. Ce înseamnă “învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii” mai exact, de exemplu? Ce înseamnă “familia”? Acesta fiind un subiect ce preocupă o parte importantă a populației și merită un răspuns.
