Nu ştiu alţii cum sunt, însă mie unuia – în măsura în care mă raportez la ceea ce văd în media (mai ales în cea online) – mi se pare că discursul mainstream din Romania nu e câtuşi de puţin cel multicultural, ci, dimpotrivă, cel anti-multicultural. Nu-mi amintesc să fi văzut în anii trecuţi nici în presa scrisă, nici în audio-vizual, nici pe internet pledoarii pentru acceptarea şi, eventual, integrarea imigranţilor din Orient şi/sau Africa în societatea noastră reputat “ospitalieră”. S-a vorbit doar de “cote” de “dictatul Bruxelles-ului” şi de paragraful din Constituţie ce interzice strămutări de populaţii pe teritoriul ţării. Feminismul românesc aduce a agitaţie de salon: câteva doamne bineintenţionate (şi câteva domnişoare pornite pe calea burselor) discută – între ele – despre racilele unei societăţi al cărui cel mai greu păcat rămâne, totuşi, indiferenţa. N-am văzut nici atitudini revendicate pro-LGTB, exceptând prezenţa ocazională (şi destul de timorată) în media a liderului Asociaţiei Accept, Pride-urile nu atrag atenţia decât prin ostilitatea pe care o întâmpină, iar transexualii români nu ştiu dacă au plural. Nici cu “minorităţile tradiţionale” nu stăm mai bine: pe unguri îi vedem mereu cu ochii pe Ardeal (şi suntem convinşi că la centenarul Trianonului “ne pregătesc ceva”), bulgarii se bulucesc şi ei la Turtucaia, dacă evrei nu mai sunt, le mai devastăm cimitirele (fără ca nimeni să fi văzut ceva) şi de când un sas e Preşedinte, nici nemţii nu mai sunt ce-au fost. Iar pe cei de-afară, în ansamblu, pe “axa” Washington, Bruxelles, Moscova (cu coloana a V-a: Mega Image, Kaufland şi Ikea) îi simţim conspirând împotriva noastră, fie să ne otrăvească cu produse toxice, fie să ne dezmembreze la cotiturile istoriei. Cât despre dezrădacinaţii sărăciei, ai dictaturilor şi ai războaielor, ei ne apar ca noii migratori ai pustiurilor şi ai mărilor, gata să ne ocupe şi să ne aservească. Repet, nu ştiu alţii cum sunt, însă mie unui acesta mi se pare a fi discursul dominant, transmis şi mai ales sugerat de media românească într-un acord bizar, dacă ne gândim la cât de “diversă” (în interese şi opţiuni) e aceasta.
Discursul acesta nu e doar vehiculat, ci şi atestat: o mulţime de români – mai ales dintre cei stabiliţi în America de Nord – confirmă mereu faptul că acolo politically correctness-ul face legea şi că ghilotina cade implacabil peste gâtul oricărui suspect de hate speech. O spun cu sinceritate: nu ştiu cum stau lucrurile în Statele Unite şi Canada – căci nu am fost niciodată acolo – însă mă îndoiesc că cele mai liberale ţări ale timpurilor recente au căzut în despotism, fie el şi cel soft, al newspeech-ului toleranţei. Oricât de miop aş fi eu, două lucruri vin să infirme o asemenea viziune: mai înainte de toate alegerea lui Donald Trump – despre care se poate spune orice, numai că e politically correct nu – ca preşedinte în SUA şi apoi faptul că, la fel ca-n vremea comunismului, americanii şi canadienii nu se îmbulzesc să emigreze în Europa de Est şi în Rusia pentru a scăpa de “dictatura” de la ei de-acasă. Dimpotrivă, oamenii se duc în cele două ţări ale Americii de Nord nu doar pentru că acolo se câştigă bine, ci şi pentru că ştiu – vag, dar suficient de clar – că acolo te poţi realiza aşa cum doreşti şi că eşti pretutindeni în acele țări tratat ca om. Dar ceea pare a nu se şti – sau a nu se accepta – pe la noi e faptul că (aşa cum vedem în filme) lumea anglo-saxonă e una legalistă (adică una în care nuanţele de limbaj atrag consecinţe în real) şi că, pe acele meleaguri marcate de tradiţia Europei clasice mai mult decât România, ofensa e subiect de proces (de când nu se mai practică duelul). Asta e, şi cei ce pleacă din lumea în care “gura lumii-i slobodă” ar trebui s-o asume fie înainte de plecare, fie destul de repede după ce ajung. Gândiţi-vă cum ar fi ca – la noi acasă – unul căruia i se aruncă “tradiţionalul” “Ia mai du-te-n p… mea!” să-l dea în judecată pe cel ce i-a spus aceste vorbe sub acuzele de a) ofensă publică, b) tentativă de viol şi c) agresiune homosexuală? Toată lumea ar sări: “Stai domnule! Omul ăla nu ţi-a făcut nimic şi nici nu voia să-ţi facă. Doar şi-a răcorit şi el gâtul un pic, la fel ca şi câinii când latră. De unde asemenea acuze?!” Ei bine, în lumea sensibilă la ofensă şi procesomană a Americii n-ar fi de mirare să se ajungă la tribunal. La noi verba volant, pe acolo nu; rămâne în analele justiţiei şi crează precedent. Acum, în lumea românească n-ar fi mare minune nici dacă cei doi preopinenţi şi-ar însoţi vorbele de nişte scatoalce serioase. Se mai întâmplă şi asta – în familie, între vecini, pe la intersecţii, la cozi sau pe la cluburi (mai nou şi în şcoli) – şi tot ca o răcorire (precum o ploaie scurtă de vară) e luată. Cei de faţă se amuză, fac poze (eventual selfie-uri), apoi intervin, îi despart şi caută să-i aducă la raţiune pe combatanţi. Aici tehnica şi mărimea joacă un rol foarte important: căci pe lângă pumn, omul nostru nu mai dispune decât de bâtă şi, în cel mai rău caz, de cosor. Şi, într-un sat “tradiţional”, de câteva sute de suflete – legate prin multe conexiuni – cei mai mulţi nu-şi doresc ca violenţa să se propage, aşa că o sting repede, cu un aldămaş. Dar ce ne facem într-un oraş de câteva (zeci de) milioane de necunoscuţi, dintre care un sfert au acasă o panoplie de arme automate? Cred că din raţiuni pur antroplogice, în asemenea comunităţi – cărora noi le spunem megalopole – medierea cuvintelor, a legilor şi a instituţiilor e foarte importantă. În lumea românească cuvintele au importanţa celui ce le rosteşte, legile sunt făcute ca să fie ocolite, iar despre instituţii e mai bine să nici nu vorbim. Aşa că lucrurile importante se reglează “ca-ntre băieţi”, cu “gaşca lu’ frate-mio” şi, de bine – de rău, sfârşesc mai mereu la o bere, pe terasa din Piaţa Independenţii.
Ei, ni se va spune: nu asta e problema. America e cangrenată şi ea de boala care-a doborât Europa – la pensée ’68. De-atunci ne tot ducem la vale, de când au venit troţkiştii şi maoiştii (pe faţă, nici măcar cripto-) să ne impună “libertăţile”, “egalitatea” şi “fraternitatea” lor. De-atunci avem “drepturile minorităţilor”, “egalitatea de gen”, amorul liber, power flower, “iarba” mai puţin toxică decât ţigara şi altele de acelaşi fel. Aşa să fie oare? Mai înainte de toate se pare că cele două războaie mondiale ar merita să fie considerate catastrofe mai mari decât carnavalescul an 1968. Felul în care au decurs lucrurile pe la noi, o dată cu o unire neaşteptată (şi greu asumată la nivelul instituţiilor şi a moravurilor), a doua oară cu o catastrofă previzibilă (dar cu lungi consecinţe), nu ne-a prea îngăduit o meditaţie serioasă asupra experienţei dramatice a celor două conflagraţii mondiale. Războaiele acestea, pornite – ambele – de pe “bătrânul continent” au marcat adevăratul sfârşit a ceea ce ne-am obişnuit (mai ales în secolele XVIII şi XIX) să considerăm ca fiind the white supremacy. Să nu uităm: nici les tirailleurs sénégalais, nici luptătorii gurkha n-au venit în Europa ca invadatori, ci au fost aduşi de puterile coloniale ca să lupte (şi să moară) în războaie care nu erau ale lor. 1914 şi 1939 au arătat, în chip manifest, lumii întregi faptul că “valorile europene” (fie ele religioase, fie laice) nu (mai) sunt în măsură a împiedica carnagii fără măsură comună cu ceea ce am cunoascut în istorie. Nu e de mirare că – pentru restul continentelor – omul alb al lui 1946 pierduse “aura” stăpânului colonial din 1906. Europa şi-a pierdut coloniile nu fiindcă popoarele coloniale s-au răsculat, ci deoarece şi-a pierdut prestigiul care inhiba orice tentativă de răscoală. Nici ‘68-ul occidental nu a fost cunoscut pe meleagurile noastre, decât la nivelul unor vagi ecouri care – în epocă – au creat mici unde de libertate în anumite medii. De aceea, revolta noastră actuală împotriva lui e destul de greu inteligibilă. Poate singurul lucru care ar face-o comprehensibilă e faptul că abia acum am ajuns şi noi să ne confruntăm cu o parte din problemele cărora ţările dezvoltate au avut a le face faţă în acea primăvară euforică. Despre ce e vorba? Mai înainte de toate de dislocarea unei întregi lumi: aceea a rurarului şi a micilor oraşe. Odată cu acestea pier tradiţii, rituri şi gesturi care vin de la începutul Evului Mediu. Părăsindu-le, tinerii nu iau cu ei decât speranţa unei vieţi mai bune. A unei vieţi în care au şansa de a lucra altfel (muncile tradiţionale – oricât le-am idealiza – sunt, cel mai adesea, nişte corvezi), de a câştiga altfel (căci lucrul pământului sau cel în micul atelier familial e slab retribuit), de a trăi altfel (căci viaţa semi-rurală e departe de prosperitatea pe care o cunosc marile oraşe în les trentes glorieuses) şi de a se distra altfel, inclusiv profitând masiv de nou-descoperita pilulă anticoncepţională (căci, ne place sau nu, dintotdeauna adolescenţa a fost nu doar promisiunea maturităţii, ci şi – şi poate în primul rând – rebeliunea dionisiacă a corpului împotriva constrângerilor minţii impuse de tradiţie). Sună cunoscut? Atâta doar că, în 1968, doar unele lucruri erau posibile şi în lumea noastră (unde începea urbanizarea), altele (ca pilula – şi literatura troţkistă) ne erau inaccesibile. Mai adăugaţi un lucru: pentru a orienta acest masiv proces al urbanizării, statele occidentale deschid în epocă porţile învăţământului superior (care avusese anterior un statut elitar) şi crează o masă semnificativă de proletariat intelectual care s-a descoperit foarte repede declasat în raport cu predecesorii săi. Şi asta sună destul de cunoscut: gândiţi-vă doar explozia universităţilor de după 1995. Iar oamenii cu ceva carte şi fără posibilitatea unui loc de muncă satisfăcător au fost – şi sunt – oriunde un potenţial exploziv. Cu atât mai mult, cu cât lumea pe care o descoperă nu mai e cea “tradiţională”, ci o mulţime de lumi juxtapuse şi pe care nu le leagă mai nimic: avem vechea burghezie – rărită de Război, dar, în acelaşi timp, profitând de şansa reconstrucţiei, les nouveaux riches care răsar, pe valul opurtunităţilor, la finele oricărei periaode de criză, “vechea lume”, pauperizată şi de război şi de reconstrucţie şi ataşată de riturile ei ancestrale, tinerii ce trăiesc după moda americană şi încă ceva: străinii. Valurile de imigranţi ai războaielor coloniale şi alte valuri de alogeni aduşi în metropole ca mână de lucru ieftină încep să colonizeze cu bidonville-urile lor periferiile oraşelor industriale. Nici aceştia n-au venit ca invadatori. Şi apoi mai e memoria recentă a războaielor din colonii în care “creştinii” şi “umaniştii” Europei s-au comportat adesea într-o manieră care i-a făcut pe proprii lor soldaţi să abadoneze definitiv “valorile” şi să prefere opiumul sau haşişul. În fine, undeva, ca fundal al tuturor acestora, e tehnologia ce se răspândeşte exponenţial, creând mode şi comportamente şi media, care tinde să devină nu doar planetară, ci şi să substituie agora locală a fiecărei comunităţi. Lucrurile acestea toate nu le-au inventat soixtehuitetard-izii; când au ajuns ei la vârsta “revoluţiei”, ele erau la apogeu. A fost potrivit răspunsul lor, a fost nepotrivit? Aşa cum se întâmplă adesea, în el au fost şi lucruri bune şi lucruri mai puţin bune. Conştientizarea diversităţii mediului proxim în care trăieşte omul occidental mi se pare – orice s-ar spune – un lucru bun. Fraternitatea universală (înscrisă – prin textul lui Schiller – în imnul Europei) poate părea mai curând un orizont ideatic, însă, pe de altă parte, nevoia unor ajustări succesive ale vechilor norme – pe care conservatorii le percep ca pe “revoluţie permanentă” în manieră troţkistă – devine o necesitate. Mai curând conservator el însuşi, aflat la capătul vieţii, Martin Heidegger tematizase în anii de după război conceptul de Gestell, care viza dublul aspect, integrator (în măsura în care transformă întreaga lume într-un complex productiv marcat de eficienţă) şi dezintegrator (al vechilor cadre de înţelegere şi de comportament ale omului european) al dezlănţuirii tehnologice ce înlocuia peisajul cunoscut de secole, cu un altul, creat de om, dar inuman în esenţa lui. Şi apoi, tehnica e cu adevărat planetară: tractorul, televizorul, mai nou internetul şi telefonul mobil pătrund peste tot şi bulversează – cu o supremă indiferenţă – reperele tradiţionale ale oricărei comunităţi. Faptul că tot ceea ce ne înconjoară poate fi (şi finalmente chiar va fi) redus la o schemă funcţională are ca efect desacralizarea şi secularizarea radicală a unei lumi din care întâmplătorul (integrat în programe şi programări precise), personalul (redus la subiectivitate) şi suferinţa (paleată de industria farmaceutică) sunt cu desăvârşire evacuate. În cele din urmă, sensul acestei lumi e redus la progresul tehnologic şi la beneficiile materiale (diferit distribuite) ale celor care îl produc şi guvernează. Tematizarea lucrurilor acestora nu era monopolul socialiştilor (care mai curând – odată cu generalizarea tehnologilor inteligente şi a roboticii bazate pe ele în ţările capitaliste – pierd avantajul “progresismului”), ci o problemă care antrena mediile reflexive ale întregii societăţi occidentale. Ca dovadă, cu câţiva ani înainte de furtunosul ’68 se încheiase cel de-al Doilea Conciliu Vatican care îşi propusese şi el regândirea raporturilor dintre Biserică şi societate, a problemelor lumii şi ale persoanei (în mod particular pe cea a libertăţii) în contextul noului veac. A gândi Modernitatea – altfel decât ca pe o derivă a unui Ev Mediu (imaginar) al credinţei – nu e nici o catastrofă, nici o erezie, nici o dovadă de stângim intelectual. E, pur şi simplu, un exerciţiu de atenţie faţă de lumea în care trăim. Nouă, pe meleagurile patriei, asemenea tentative de reflecţie ne sunt destul de străine; noi suntem obişnuiţi fie cu un optimism juvenil, care – în numele dorinţei de “mai bine” – desfiinţează toate obstacolele, fie cu căderea în victimizare şi autocompătmire. Una din două: ori suntem deasupra americanilor, pe care-i covârşim cu geniul nostru (la avioane, la rachete, mai nou şi la calculatoare), ori ne întoarcem la Sfinţii Părinţi ca legislatori universali (inclusiv cu privire la avioane, rachete şi calculatoare). Schimbările ne sperie; ne-am adaptat să le înregistrăm post-factum şi, atunci, le lecturăm fie sub specia survenirii miraculosului, fie sub aceea a tenebrelor unui complot ce ne sustrage originile şi pe noi originilor.
