Cel de-al doilea roman al lui Andrei Cornea, ”Lanțul de aur”, apărut la Editura Humanitas, este intens și cuceritor. Acțiunea se petrece în vremea împaratului Iustinian, la Atena, pe fondul instaurării depline a creștinismului ca religie de stat in Imperiul roman. Este anul 529; școala filosofică reînființată cu un secol în urmă de neoplatonicianul Proclos își trăiește sfărșitul. Atena e un oraș decăzut, trăind din vestigiile fostei civilizații grecești. În acest oraș își face apariția un străin bogat, cu un nume imposibil de pronunțat. Prezența lui declanșează un vârtej de întâmplări uimitoare…
Este un roman cu întorsături spectaculoase de situație, plin de surprize, în care nimeni nu e ceea ce se crede a fi. Este și un roman despre idei și filosofi. Cititorul se va trezi în mijlocul unor dezbateri filosofice intense și spectaculoase, iar Andrei Cornea se dovedește un excelent profesor de filosofie. Argumente complicate, meticuloase, anevoios de urmărit în original, ale gânditorilor acelei perioade sunt prezentate în dialoguri pline de vervă, usor de inteles Ironia, umorul, dialogurile, intertextualitatea sunt alte ingrediente, adaugate din plin, spre plăcerea cititorului.
Miza romanului este libertatea. Dar cititorul va descoperi acest lucru pe măsură ce va înainta cu lectura…
Cartea se va lansa vineri, 24 mai, ora 18 00, la standul Humanitas de la Bookfest. Vor vorbi: Andrei Cornea, Ioana Pârvulescu, Vlad Russo, Gabriel Liiceanu
Puteti cumpara romanul cu autograful autorului de pe GiftBooks.ro
*
Pot fi citite scrierile lui Platon ca un roman?
A.C.: Eu aş zice că nu, nu e vorba aici de un roman, dar e vorba aici de multă literatură, de alegorii, mituri… unele poetice.
Fiindcă ați scris un roman ce ar putea fi citit ca filosofie…
A.C.: Da,eu am scris un roman dar romanul meu, în primul rând, priveşte o epocă din istoria platonismului târziu, închiderea Şcolii din Atena, şi, oricât l-aş fi folosit pe Platon, şi l-am folosit, ca şi pe alţi platonicieni, totuşi romanul este roman, sunt întâmplări sunt personaje,sunt surprize, deci, e totuşi altceva…
Este al doilea roman al dvs in doi ani…
A.C.: Al doilea, după cel despre Sabbatai Zevi
Ce vă atrage la tipul ăsta de scriitură?
A.C.: Mie îmi place cufundarea asta în istorie şi în evenimente istorice cu semnificaţie metafizică, filosofică şi, pe de altă parte, cred sau am crezut, şi atunci când l-am scris pe acela, şi pe cel de acum, că în societatea noastră, e bine să te apropii de cititorul cât de cât interesat de filosofie şi pe alte căi decât făcând filosofie pură, încercând să îl seduci şi cu mijloacele literaturii sau al biografiei romanţate sau cu alte mijloace, altminteri riscăm să rămânem complet izolaţi.
E mai uşor să faceţi o sinteză a unor autori pe care I-aţi citit într-un roman?
A.C.: Nu, e la fel de uşor sau la fel de greu, genul romanesc e genul romanesc, dar sper că pe lângă întâmplările respective şi suprize, o să transmit şi un pic de conţinut legat de filosofie, o să afle cititorii unele lucruri despre platonism despre lupta lui cu creştinismul din acea perioadă, despre epoca lui Iustinian. Bineînţeles, nu e singurul scop.
Romanul se numeşte “Lanţul de aur” şi dezvăluiţi semnificaţia acestei sintagme încă din motto-ul cărţii şi în coperta patru.Lanţul presupune o anume relaţie maestru discipol și o continuitate…
A.C.: Da,era o formulă prin care se desemna continuitatea platoniciană, pornindu-se de la Platon, ba chiar mai din spate, de la Pitagora şi până la urmă de la zei, până la ultimii discipoli ai platonismului, deci o continuitate într-adevăr. Dar, nu mă ascund totuşi să spun că în cartea asta lantul mai are o semnificaţie, mult mai specială şi mai legată într-adevăr de relaţia dintre unul din maeştri şi unul dintre discipoli,un lanţ de aur, dar un fel de aur blestemat să spun aşa, nu îmi vine să spun mai mult ca să îi las cititorului o mică surpriză.
Filosofii nu există doar intr- un lanţ, ci şi în comunităţi, şi e vorba de o şcoală a filosofilorin roman…
A.C.: Da,este vorba de Şcoala din Atena care înflorise tocmai din secolul V şi care acum în primii ani de domnie ai lui Iustinian este desfinţată, ştim asta, este un fapt istoric, filosofii aceştia erau ultimii păgâni practic, ultimii păgâni luminaţi,cultivaţi, – mai existau probabil nişte ţărani, nişte oameni simpli – dar aceştia sunt ultimii păgâni luminaţi, ei decid să se refugieze în Persia, despre care cred că e o ţară a tuturor făgăduinţelor, şi după un an se întorc înapoi dezamăgiţi. Aceasta e realitatea istorică, iar ce am făcut eu din asta e un pic diferit…
Este un roman plin de ironii iar ironia e o metodă de a nu te lasa furat de o situaţie,de a o controla cu mintea. de pildă Una dintre ironii este inadecvarea istorica, de pildă oameni care veneau la Atena să facă turism în secolul al V-lea.
A.C.: Să ştiţi că ceva ceva e adevărat, se făcea turism, era un oraş care devenise în vremea asta într-o măsură substanţială un oraş al antichităţilor şi al unui fel de turism, bine nu chiar în vremea noastră, mi-am permis desigur să merg mult mai departe, să fac trimiteri contemporane . În fond trăim la începutul, aici, în roman, la începutul epocii totalitare, la instalarea unui regim, regimul lui Iustinian, regim care vrea să reformeze totul, dar într-o linie extrem de riguroasă, atât în materie de stat cât şi religie,nu se mai admite heterodoxia, trebuie ca toată lumea să se conformeze dorinţei unice a împăratului
Folosiţi la un moment dat chiar termenul “corect creştin”.
A.C.: Corect creştin,da
De ce folosiţi tipul acesta de relatare ironică și analogiile cu lumea de astăzi?
A.C.: Pentru că sunt preocupat de relaţia dintre putere şi libertate, pe de o parte, de poziţia gânditorului, filosofului, a omului de cultură într-un regim de acest tip sau când se instaurează un regim de acest fel, ce poate el face. Sunt de asemenea preocupat de semnificaţia sau importanţa pe care o au sau o capăta cuvintele filosofului, ale gânditorului, cele care sunt interpretate,mai mult sau mai puţin, şi devin fapte, lucruri, acţiuni. În fond ideologiile aşa se nasc. Se nasc din faptul că nişte conducători politici, cum spune Platon, devin filosofi sau îşi aproprie filosofia. Aflăm noi că așa se întâmplă la finalul carții, un anume conducător politic îşi aproprie filosofia platoniciană, iar asta e un dezastru.
Da, aveţi chiar un citat din Platon despre ”curațire”…
A.C.: Despre curăţarea cetăţii, pasaj esenţial din Republica, în care Platon sau, mă rog, Socrate, spune acolo că nu se va putea obţine succes în reconstituirea unei cetăţi bune decât dacă întâi pânza cetăţii va fi curată de tot ce e rău. Am dat o interpretare, sigur nu e unică cu putinţă, dar unul din personajele mele îi dă o interpretaread literam, să o cureţi înseamnă să o cureţi de tot ce e rău, inclusiv de oameni,de tot ce nu îţi place. Și apoi să o prezinţi frumoasă şi curată, şi să construieşti pe ea totul. Mitul radical altabulei rasa, pe care construieşte apoi totul. Repet acum ca să nu scandalizez pe prea mulţi, nu este unica interpretare. De altmiteri, personajul principal contestă că ar fi aceasta o interpretare corectă, dar e o interpretare.
Oare nu e mai prudent pentru un filosof să scrie în cheia ăsta cumva ironică, parodică, aşa nu riscă cumva să fie interpretat greşit…
A.C.: Nu ştiu, mulţi au dorit însă să depăşească ironia. În fond Platon pleacă de la ironiile lui Socrate şi de la scepticismul lui Socrate şi ajunge la o teorie foarte, cum s-a zis pe vremuri, dogmatica, la o construcţie mare. De fapt, Platon a văzut singur riscurile acestea când a scris pasajele acelea despre scris din Phaidros.
Fără să divulgăm prea multe , care ar fi acţiunea princiapală ?E o carte plina de surprize si dezvăluiri…
A.C.: Aici e problema autorului, nu a mea, vreau să spun a celui care povesteşte – cartea apare mai întâi la persoana întâi, apare ca o povestire pe care o face cineva, un contemporan cu evenimentele din carte, dar mult după încheierea lor. Și o face către cineva, către un personaj care la început nu e decât un nume şi încet încet îţi dai seama că e mai complicată relaţia respectivă…
Genul ăsta de schimbări de identitate,de întoarceri radicale ale cursului acţiunii, acestea sunt cumva proprii literaturii renascentiste…
A.C.: Da, nu ştiu nu m-am gândit eu la literatură renascentistă, m-am gândit totuşi la două lucruri, în primul rând să produc un pic de surpriză, să creez o lectură agreabilă – orice romancier sau scriitor trebuie să se gândească la asta – şi, în al doilea rând, aveam nevoie de astfel de schimbări, sau mi le ce cerea chiar personajul principal care trebuia să treacă prin nişte metamorfoze ca să se caute pe sine și să se găsească pe sine…
Mi-aţi citit ultima frază din roman şi n-am stiu, cand am citit cartea, că această ultima frază e din Plotin…
A.C.: Da,un pasaj din Plotin.
Sunt foarte multe pasaje de genul ăsta.
A.C.: Da, luate din Platon din unele dialoguri, din Plotin…
Nu sunt semnalizate, rămâne în sarcina cititorului să le descopere…
A.C.: Da, am pus la sfârşit o indicaţie generală, iniţial am vrut să le semnalez, după asta m-am mai gândit să îl las pe cititor să le caute. Nu e nicio nenorocire dacă nu le găseşte sau dacă nu îi trece prin minte să le găsească, dar până la urmă ideea e dacă le găseşti e mai bine. De exemplu, sfârşitul este unul sumbru, chiar tragic, în timp ce pasajul respectiv este un pasaj nobil, frumos, plin de măreţie, dar e folosit aici într-un context foarte diferit.
Există în roman şi o dezbatere publică foarte aprinsă în care preluaţi din argumente reale, din filosofi ai vremii…
A.C.: Este o dezbatere între două viziuni. Două personaje reprezintă fiecare cele două viziuni ale Facerii Lumii. Poziţia creştină, lumea s-a făcut ex nihilo, şi poziţia elenică, neo-platoniciana, nu aş zice platoniciană sau neo-platoniciană, aristotelică, lumea a existat dintotdeauna, emanată continuu de divinitate. Se organizează o dezbatere publică la Atena, cele două se confruntă…
Ca într-un meci de fotbal, se pun pariuri…
A.C.: Cu argumente reale. Despre pariuri, asta nu ştiu dacă existau, aici sugerez de fapt cât de puţin era luată în seamă de oamenii de rând, ce îi interesa pe ei era cine câştigă…
Iar oamenii de rând participă frenetic…
A.C.: Participă, au comentarii, vor să vadă cine câştigă, e un spirit agonal. Mai e însă ceva, nu ştiu dacă am reuşit sa redau, repet este vorba de începutul totalitarismului, adică este perioadă când încă nu s-a instalat desăvârşit aceasta viziune ortodoxă absolută. Se mai poate încă discuta un pic,confruntarea asta se termină în coadă de peşte, adică nu se dă nicio sentinţa deoarece arbitrul e arestat şi apoi totul e băgat într-un fel de proces stalinist în care toată lumea e vinovată, apare și un complot inventat, ca să-i distrugă şi pe unii şi pe ceilalţi, instigat desigur de Iustinian care voia să schimbe toată conducerea. Culmea e că Iustinian a făcut lucruri de genul ăsta, nu chiar în cazul respectiv care desigur e o invenţie a mea.
De ce Simplikios nu identifica din prima străinul cu personajul din Sofistul,eleatul din Sofistul?
Nu are nicio legătură cu străinul din Elea
Păi, e imposibil să nu se facă această legătura …
A.C.: Eu nu ştiu, nu m-am gândit la asta, dar mă rog se poate face o legătură dacă vreţi. Acolo, e vorba doar de un străin care el însuşi spune că e un hiperboreu, spune că vine dintr-o lume îndepărtată, aflată dincolo de limitele lumii cunoscute, extremul nord, unde se credea că e o o lume preafericită. Se intruduce în felul ăsta mitul, legenda. Simţim că e ceva puţin dubios aici dar nu ştim încă prea bine despre ce e vorba. Cât despre poemul lui Parmenide, nu îl spune Strainul, îl spune Simplikios – v-aţi gândit la chestia asta,… uite, culmea, nu m-am gândit la aspectul ăsta dar o să mă gândesc în viitor. Aici e vorba de mitul străinului necunoscut cu o obârşie incertă despre care poţi să crezi orice, că e un zeu, că e un daimon, că e un prinţ în exil şi până la urmă se lămureşte desigur cine este…
