Politica de erdoganizare a Turciei își desfășoară un nou episod duminică, 16 Aprilie, când turcii sunt chemați la urne pentru a decide asupra modificărilor constituționale propuse de Partidul Justiției șiDezvoltării (AKP) și susținute de Partidul Mişcării Naţionaliste (MHP). Referendumul nu este altceva decât ultima dintre încercările lui Erdogan de a transforma țara într-un sultanat, o autocrație “legală” în care curentul erdoganist să nu fie deranjat de elementele nocive.
Iar elementele nocive pentru Turcia lui Erdogan sunt fie din Vest (Erdogan a dus o adevărată campanie împotriva țărilor occidentale în ultimele luni – în special Germania și Olanda, state cu importante comunități turce, totul culminând cu acuzațiile de nazism împotriva Germaniei), fie ce a mai rămas din opoziția din interiorul țării – partide politice, universități, societate civilă – profund afectate de epurările regimului după lovitura de stat eșuată din Iulie 2016 (a se citi lideri ai partidului kurd sau jurnaliști arestați, televiziuni sau ziare închise, cadre universitare demise sau anchetate și lista poate continua).
Va deveni visul de preamărire al lui Erdogan realitate după ziua de duminică, transformând Turcia anului 2017 într-un sultanat de facto și oferind lovitura finală republicii lui Ataturk? Previziunile gravitează în jurul unui rezultat strâns, cu un ușor avans pentru tabăra pro Erdogan, în condițiile unei campanii vădit nedrepte – monopol cvasi-total pe media, opoziție redusă la tăcere și amenințată, amenințări voalate pentru tabăra „Nu” – totul într-un stat în care starea de urgență continuă, iar politica de arestări depinde de dispozițiile Înaltei Curți de la palatul prezidențial din Ankara.
Cum s-a ajuns aici? Impunerea unui sistem prezidențial în Turcia își are resorturile încă din timpul campaniei electorale din Iunie 2015 – o temă centrală a AKP având ca principală argumentație rezolvarea deselor blocaje dintre Președinție și Parlament. Însă cele 18 amendamente de modificare a Constituției ce vor fi subiectul referendumului rezolvă „intr-un mod original” blocajele de orice natură între puterile statului, concentrând toată puterea în mâinile unui singur om – președintele țării.
Pe 21 Ianuarie 2017, Parlamentul Turciei a trecut cu 339 voturi în favoare (142 împotrivă, 5 voturi albe și 2 anulate) cele 18 amendamente propuse de AKP și naționaliștii turci. Având nevoie de 330 voturi pentru (3/5 din numărul total de parlamentari), amendatele urmează să fie supuse votului popular prin referendum.
Ce presupun cele 18 amendamente? Prima și cea mai importantă modificare este schimbarea prerogativelor președintelui – acesta nu mai este doar „șeful statului”, ci concentrează și puterea executivă. Cu alte cuvinte, Guvernul/funcția de Prim Ministru este eliminată, iar Președintele capătă puterea de a numi și destitui vice-președinții și miniștrii. Mai mult, unul dintre amendamente conferă Președintelui dreptul de a numi și funcționarii de stat de nivel înalt prin decrete prezidențiale, nefiind clar care funcționari intră sub incidența noului amendament sau care vor fi criteriile de numire.
Mai mut, sub noile modificări, Erdogan poate candida și deține Președinția pentru încă 2 mandate, deci până în 2029, având posibilitatea de a menține și controlul asupra AKP, nemaifiind nevoit să renunțe la funcția de președinte al partidului. Ar fi un control de facto și asupra instituției prezidențiale, și asupra Parlamentului, în condițiile unei majorități a partidului din care acesta provine. Chiar și așa, va fi un Parlament golit de conținut (sub noile amendamente, Parlamentul nu mai are niciun rol în numirea Președintelui sau a Cabinetului, nu poate organiza audieri sau exercita vreo putere de supervizare asupra acestuia), iar președintele poate dizolva parlamentul în orice moment, cu condiția organizării de alegeri prezidențiale anticipate.
Cât privește sistemul judiciar, președintele primește noi puteri, în principal numirea a patru dintre membrii Consililui de Judecători și Procurori (redus la 13 membri, față de 22 anterior). Mai mult, parte a Consiliului sunt și Ministrul Justiției și Subsecretarul Justitei – Ministru, respectiv înalt oficial, numiți de președinte. Am vorbi deci de 6 membri din 13 numiți direct de Președinte. În sistemul actual, Președintele numește 3 din cei 22 membri ai Consiliului.
Același scenariu și în cazul politicii de securitate a statului – președintele determină, sub noile amendamente, întregul spectru de securitate- numește Șeful Statului Major și membrii Consilului Național de Securitate și, luând în considerare noile prerogative de numire a funcționarilor de rang înalt, probabil și șefii serviciilor de securitate.
Comisia de la Veneția s-a declarat extrem de îngrijorat de noile modificări constituționale din Turcia, concluziile raportului fiind extrem de dure – „pas periculos înapoi în tradiția democratică constituțională a Turciei si pericol de degenerare a sistemului propus spre un regim autoritar și personal.”
Care este tabără NU, anti Erdogan? Cele 2 partide principale de opoziție, Partidul Republican al Poporului (CHP) – înființat la 9 septembrie 1923 de Mustafa Kemal Atatürk, și Partidul Democrat al Poporului (HDP) – partidul comunității kurde, au votat împotriva amendamentelor în parlament. Pe lângă acestea, puținele organizații din societatea civilă și grupuri minoritare încă neafectate de măsurile regimului s-au declarat împotriva referendumului. Liderul HDP, Selahattin Demirtas, precum și alți 8 membri ai partidului au fost arestați în Noiembrie 2016, ca urmare a acțiunilor de represiune ale regimului după lovitura eșuată de stat.
De remarcat însă și ce se va întâmpla cu aliații AKP, nationalistii din MHP, unde dizidență condusă de Meral Aksener ar putea deraia și modifica balanța de forțe din interiorul partidului în favoarea taberei NU.
Care este tabăra DA, pro Erdogan? Simplu spus, restul. Întregul aparat de stat din jurul AKP, naționaliștii din MHP, media controlate aproape în totalitate de către partid.
Care ar putea fi consecințele în relația cu Uniunea Europeană și România? Puțina brumă de democrație care mai există în Turcia s-ar putea termina pe 16 aprilie în condițiile victoriei taberei DA. Jocul de șah dintre liderii UE și Erdogan ar putea primi o mișcare decisivă: ruperea negocierilor de aderare din partea oricărei tabere, cu precădere dinspre partea turcă dacă ținem cont de frecventele avertismente ale lui Erdogan. Suspendate de facto de multă vreme, negocierile dintre cele 2 entități ar putea rămâne doar la stadiul de cooperare economică, așa numitul concept de „relație privilegiata”, discutat în special în Franța și Germania.
Un Erdogan și mai puternic și probabil mai amenințător atât în interior – probabil va continua epurarile începute în vara anului trecut, dar și spre exterior – criza refugiaților fiind un instrument de șantaj extrem de puternic la adresa UE – nu va face altceva decât să vulnerabilizeze și mai tare edificiul european, puternic criticat pentru desele concesii oferite Turciei, dar și pentru slaba implicare în numeroasele încălcări ale drepturilor omului și a statului de drept.
Cu o victorie a taberei DA, influența UE în Turcia va atinge un nou minim, poate chiar în momentul în care țara sau măcar o parte a societății ar avea nevoie cel mai mult de valorile europene. Însă indiferent de rezultatul referendumului, politicia anemică a Uniunii Europene va primi un șoc ce va necesita un reset al relației cu Turcia, ce ar trebui să se concretizeze într-un suport extins pentru societatea civilă din Turcia, dar și un sistem de sticks and carrots pentru autoritățile turce. Greu de crezut, din păcate.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
