Un râs homeric străbate media după cuvântările devenite virale ale doamnei ministru al muncii la ONU. Într-un fel, este o reacție salubră, pentru că râsul este arma supremă împotriva imposturii. Totuși, se cuvine să nu ne mulțumim cu evocarea zicalei „ridicolul ucide”, pentru că aceasta este doar o metaforă, și nici măcar metaforic nu este confirmată chiar întotdeauna de realitate. Fie că ne place sau nu, există destui concetățeni cărora nu le pasă despre competențele lingvistice ale doamnei ministru, sau care vor constata sec că sunt foarte multe lucruri mult mai importante în această lume.
Unele dintre aceste lucruri importante se leagă însă de pățania doamnei Lia Olguța Vasilescu. Într-un fel, doamna ministru este o victimă, o victimă a unei școli aflate în derivă, și nu de ieri de azi, ci chiar din anii când își începea studiile eleva Lia Olguța Vasilescu. În acea vreme, când s-a propus ca limbile străine să fie predate în școală începând cu clasa a doua, se spune că ministra de atunci, Aneta Spornic pe nume, ar fi răspuns „ce atâtea limbi străine, tovarăși, eu nu știu nici una și am ajuns ministru”. Citatul este aproximativ și imposibil de verificat, deoarece a fost reprodus de martori ai discuției și s-a răspândit folcloric, căpătând diverse variante de la un povestitor la altul. Efectul este însă controlabil, pentru că învățarea limbilor străine a fost în recul în ultima parte a anilor 1970 și în anii 1980, din cauze multiple printre care nu lipsea și faptul că guvernanții reduseseră dramatic numărul de locuri în învățământul superior pentru pregătirea profesorilor de limbi străine, ca și pentru toate celelalte discipline umaniste. O cercetare istorică ar putea reconstitui care au fost șansele elevei Lia Olguța Vasilescu de a învăța limbi străine, ce limbi erau oferite la școala pe care a urmat-o, ce profesori a avut, ce note a obținut în diferitele clase, și în ce măsură lacunele de cunoaștere de azi se datorează sistemului, profesorilor sau chiar elevei în cauză.
Altceva mi se pare însă mai important decât o asemenea demonstrație de detaliu. Cazul de mai sus demonstrează o butadă care face titlul unei cărți recente, din lectura căreia m-am oprit pentru a așterne aceste rânduri și pe care o recomand cu căldură: Education Matters. Global Schooling Gains from the 19th to the 21st Century[1]. Educația contează, și nu doar de azi pe mâine, ci pe termen mediu și lung. Efectele ei nu se măsoară doar în impactul pe piața muncii la 6 luni de la absolvire, ci și în modul în care oamenii sunt capabili să se adapteze la o lume tot mai dinamică și să creeze valoare adăugată pentru societate de-a lungul întregii lor vieți.
Să ne întoarcem însă la speța de la care am pornit în această argumentație. Educația contează, dar nu toate componentele ei sunt la fel. Într-un fel, limbile străine sunt un element foarte vizibil, unde lipsurile ies repede la iveală, precum substanțele acide sau bazice pe hârtia de turnesol. Cunoștințele de matematică, fizică și alte științe sunt mai rar exhibate în public, deși unii dintre noi ne mai aducem aminte de farsa pe care în anii 1990 un ziarist a jucat-o mai multor politicieni întrebându-i dacă ei nu sunt îngrijorați de faptul că în apa de la robinetele din București sunt doi atomi de hidrogen la un atom de oxigen. Mai complicat este cu domeniile în care circulă în spațiul public narațiuni concurente, precum sunt istoria, literatura sau religia. În asemenea domenii, care sunt esențiale pentru geneza valorilor și atitudinilor sociale, există riscul real ca multă lume să considere bune opinii și informații pe care experții le-au demonstrat ca greșite sau chiar false. În aceste domenii există un echilibru delicat între cunoașterea sistematică produsă de specialiști și libertatea inalienabilă a fiecărui individ de a opta pentru o anumită credință, percepție estetică și/sau viziune despre lume. În mod normal, acest echilibru ar trebui să fie bazat pe respectul reciproc, respectul experților pentru libertatea de opinie (și opțiune) a tuturor celor care nu fac parte din breasla specialiștilor și respectul celor care știu mai puțin pentru expertiza incorporată în rezultatele concrete ale cunoașterii specializate.
În România actuală, din păcate mai avem mult până când să ajungem la un nivel rezonabil al acestui respect reciproc. În aceste condiții, ce avem de făcut? Primul lucru ar fi să ne uităm în oglindă, și să ne întrebăm cum stăm noi înșine la acest capitol al respectului reciproc. Apoi, după ce am răspuns sincer la această întrebare, ar trebui să acționăm consecvent pentru ca în societate să fie făcuți să suporte costuri cei care-și atribuie calități lipsite de acoperire reală, își însușesc foloase necuvenite și contribuie astfel la subminarea valorilor și la diviziunile din societate. Totodată, se cuvine să acționăm astfel încât să fie încurajați cei care își recunosc propriile limite și se străduiesc pentru depășirea lor, inclusiv prin educație. Aici nu este vorba doar de moralitate, ci și de considerente pragmatice. Într-o carte care a devenit un bestseller internațional, istoricul Yuval Harari argumentează convingător faptul că la baza revoluției științifice moderne, care a făcut posibile progresul tehnologic, dezvoltarea economică și creșterea nivelului de trai al oamenilor din ultimele secole, a stat acceptarea propriei ignoranțe: „Știința modernă este bazată pe injuncția latină ignoramus – ’noi nu știm’. Ea își asumă că nu știm totul.
