Vad ca din nou se reia tema unei noi legi a educatiei. Stiind ce inseamna sa “dai o lege” de o asemenea anvergura, spun din start ca sunt sceptic ca ea va aparea. O lege, oricat de proasta ar fi ea, cel putin are un minim de claritate. Mafiotii evolueaza cel mai bine in sisteme tulburi, asa cum e situatia de acum: avem un cadru legal confuz, rezultat prin suprapunerea de legi, OUGuri samd. Fie si din acest motiv, sunt sceptic ca o lege intreaga va aparea. Totusi, cateva reflectii si putina istorie nu strica.

Daniel FuneriuFoto: Hotnews

Sunt doua moduri de a provoca schimbarea radicala a unor sisteme mari, cum sunt sistemele de educatie si de sanatate:

  • schimbare de tip “expert”, in care masurile sunt decise in urma unui diagnostic precis si pe baza unor cunostinte avansate in domeniu si
  • schimbare de tip “dezbatere”, in care masurile sunt decise in urma gasirii unui numitor comun acceptabil din partea actorilor din sistemul care trebuie schimbat.

Exista, desigur, sischimbarea de tip “smecherie”, in care te prefaci ca dezbati dar in final tot ceea ce s-a decis, initial, in cerc restrans, se intampla. Nu discutam varianta asta, chiar daca cea mai raspandita, pentru ca nu ajungem decat in mocirla politica cotidiana.

Schimbarea de tip “expert” presupune, in mare, ca politicul se angajeaza in fata natiunii sa faca acceptabile si sa explice masurile decise de “experti”. Acest tip de schimbare are doua mari dezavantaje:

  1. “expertii” nu au legitimitate democratica: au fost, pur si simplu desemnati si nici nu raspund in fata nimanui in caz de esec.
  2. Chiar daca “expertii” au propuneri foarte bune, daca terenul nu e favorabil, adica daca populatia nu intelege nici diagnosticul si nici utilitatea schimbarii, propunerile sunt foarte greu de aplicat, oricat ar fi de bune.

Ea are si doua mari avantaje:

  1. e, de obicei, ceea ce trebuie, cu masuri curajoase
  2. e rapida.

Un exemplu de success este reprezentat de reformele dure ale lui Gerhardt Schroder din Germania anilor 2000, reforme continuate de Merkel.

Schimbarea de tip “dezbatere” presupune, in mare, ca politicul si reprezentantii sistemului care trebuie schimbat sa fie elementele cheie pentru gasirea solutiilor. Acest tip de schimbare are trei mari dezavantaje:

  1. schimbarile radicale nu au cum sa vina din partea celor care SUNT sistemul
  2. centrii de putere ai sistemului de schimbat au parghii multiple, consolidate in timp, prin care orienteaza orice dezbatere prin locotenenti vocali si interesati, lasand impresia necunoscatorilor ca negrul e alb si albul e negru: spus direct, castiga cine urla mai tare
  3. orice astfel de schimbare este lenta.

Exista un singur avantaj: schimbarea prin “dezbatere”, atat cat este ea, nu da nastere la turbulente majore. Initiatorii ei vor avea oricand raspunsul: “nu eu am decis, asa s-a cerut”.

Nimeni nu reuseste sa sintetizeze mai bine decat Descartes, inca din 1626 situatia ingrata. El spune, in mare, urmatorul lucru: cu cat o problema e mai grea, cu atat mai putini cei care o inteleg si pot rezolva. Este asadar inutil sa asculti majoritatea atunci cand ai o problema grea, e mai intelept sa asculti minoritatea.

Sa revenim insa la educatia si sanatatea din Romania: in perioda 2007-2011 seful statului de atunci a propus doua marischimbari de tip expert: una in educatie si una in sanatate. Comisii conduse de experti (Miclea si Vladescu) au facut diagnostice punct cu punct (care de atunci sunt zilnic confirmate si rasconfirmate de realitate in ambele domenii), in educatie a fost facut chiar si un pact national politic (evident, nerespectat) si au propus solutii pentru legi.

La educatie, pentru ca am avut un plan de modernizare fara cusur, gandit exceptional de Mircea Miclea, caruia i-am adaugat perseverenta, curaj si nervi, iar “sistemul” nu a avut cu ce sa ma agate, am reusit sa trec o lege foarte aproape de solutiile de tip expert. Toate documentele care au stat la baza acestei schimbari de tip expert, precum si textele de lege rezultate, pot fi gasite dand clickaici. Astazi, dupa aproape 6 ani de incercari disperate de modificare, mafiotii din educatie (sindicatele, cartelul rectorilor plagiatori, dinozaurii universitari hraniti in comunism si hienele tinere care au supt laptele ideologiei andronesco-iliescene) inca nu au reusit sa distruga tot, dar au golit legea de esenta. Practic, dintr-o simfonie au facut o manea. Se constata insa usor ca tot ce s-a aplicat in varianta initiala a fost bun (clasa pregatitoare, invatamantul profesional dual, bacalaureatul corect, clasificarea universitatilor, razboiul antiplagiat, “Scoala Altfel”, Laserul de la Magurele, evaluarea onesta a granturilor) si ca tot ce a fost modificat a iesit prost. Un exemplu de decizie catastrofala pentru educatie este anularea in 2012 a formarii si selectiei cadrelor didactice : au satisfacut mediocritatea in loc sa incurajeze excelenta. Ganditi-va ca daca se continua avea astazi cam 40.000 de profesori formati mult mai bine, dintr-un total de aprox. 230.000. Nu era neglijabil. Calitatea si coerenta legii au fost laudate de Comisia Europeana in multiplele rapoarte de tara din 2011 pana azi. Pot spune ca sunt chiar emotionat cand ma gandesc ca gratie acestei legi un million de copii au beneficiat de clasa pregatitoare si 500.000 de copii au luat bacalaureatul pe bune si sunt mandri de diploma lor obtinuta pe merit. Si sunt satisfacut cand stiu ca am torpilat puternic fabricile de diplome universitare. Si nu o sa uit niciodata o bunica cu lacrmi in ochi care si-a dat nepotul la invatamantul profesional dual, spunandu-mi « gata, acum l-am crescut o sa aiba o meserie si un serviciu ». Ce ar fi fost firesc sa urmeze dupa momentul ianuarie 2011 si intrarea in vigoare a Legii educatiei ? Intr-o tara cu politicieni normali la cap legea ar fi fos lasata sa produca efecte 4-5 ani, dupa care s-ar fi corectat acolo unde era de corectat. Era destul de simplu de facut asta, pentru ca legea prevedea mecanisme clare de control pentru utilitatea fiecarei masuri propuse : de exemplu evaluarile de la clasa a II-a, a IV-a si a VI-a, precum si testele PISA ar fi aratat clar utilitatea sau nu a anumitor masuri (clasa pregatitoare de exemplu), angajabilitatea ar fi artata utilitatea sau nu a invatamantului dual, etc.

In sanatate nici macar nu s-a ajuns la stadiul de lege. Constatam insa ca ceea ce scria in raportul comisiei Vladescu este astazi cauza majora de moarte in spitalele din Romania. Constatam cu uimire si surpriza, caci era suficient sa citim, inca din 2009. An din care, pana azi, Romania a cheltuit miliarde de Euro din fonduri europene inutil, in loc sa le bage intr-un sistem de sanatate corect.

In concluzie, tentativa de modernizare prin reforme de tip “expert”, de sus in jos, a sanatatii nu a dus la niciun rezultat, iar in educatie a dus la rezultate foarte bune atata timp cat am aplicat ceea ce trebuia sa aplic, dar in momentul in care vectorul schimbarii nu a mai condus “sistemul”, acesta s-a reasezat, cat a putut, pe vechile baze. Este, totusi, remarcabil un fapt: nimeni nu va mai putea de acum sa spuna ca “nu se poate trece o lege moderna”. Am facut-o, deci se poate, cred ca daca mai apucam un inceput de an scolar majoritatea lucrurilor erau ireversibile. Mai mult, lucruri pentru care legea a fost injurata strasnic sunt acum acceptate si chiar apreciate. Nu e nefiresc: in bulibaseala generala caracteristica sitemelor dezariculate, fiecare si-a incropit o nisa de confort personal. Care nisa era perturbata de inevitabila punere in functiune a unui sistem functional. Cum sa fie fericiti liderii de sindicat cand, brusc, statul nu le mai baga in buzunar direct 16 milioane de Euro anual, fara sa le ceara socoteala? Sau elevii care, incercand sa copieze, erau exclusi din examen in loc sa primeasca diploma?

Intorcand foaia istoriei, presedintele Iohannis, intr-o radicala schimbare de stil, propune, cel putin in educatie, o schimbare bazata pe dezbatere (Romania Educata). Multe voci, prezentand argumentele impotriva de mai sus, spun ca nu va duce niciunde, ca discutiile sunt sterile, ca solutiile vor fi “apa de ploaie”, ca daca asteptam pana in 2018 vreo schimbare mai condamnam cateva generatii (e adevarat, din 2011 pana in 2018 vor fi trecut, totusi, 7 ani…), si multe alte argumente. Exista intrebarea, legitima si pertinenta, a directiei: orice dezbatere porneste de la o stare de fapt. Cu ce e aceasta diferita de cea din diagnosticul pus in 2007, cand s-a semnat pactul? Este acel diagnostic insusit? Au fost solutiile gresite? Pe ce date ne bazam cand afirmam ceva?

Detasat de pareri politice, incerc sa observ fenomenul obiectiv, chiar daca, prin natura mea de om de stiinta, vad in demersul de tip expert multiple avantaje, logica interna fiind cel mai important. Din punct de vedere macro cred ca schimbarile de stil sunt utile. Fie si pentru a da poporului posibilitatea sa vada si sa experimenteze alternativa. Desigur, inertia e mare, iar acest proces va lua timp, dar pana la urma, nu e vorba aici despre copiii lui, ai poporului, nu numai despre copiii celor care inteleg si vor o schimbare rapida?

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro