Nu pot începe altfel decât cerându-mi scuze pentru faptul de a-mi fi pus numele în titlu. Nu neg că e la mijloc şi un oarecare orgoliu – căci cine nu visează ca doctoranzi ai viitorului să se dedice demonstrării sau infirmării unei teze a lui?! -, dar prevalează conştiinţa responsabilităţii pentru afirmaţia pe care o fac. Aşa cum bine se ştie, o conjectură e o afirmaţie nedemonstrată, dar presupusă ca fiind adevărată de cel care o enunţă. De vreme ce o formulez – sub nume propriu – eu cred că e adevărată. Dacă se va dovedi că nu e, dat fiind că mi-am legat numele de ea, asupra mea va cădea oprobriul faptului de a-i fi indus pe alţii în eroare.
Conjectura lui Maci în educaţie: cel mai slab student dintre cei care au terminat în urmă cu trei ani era mai bun decât cel mai bun student care intră acum în facultate.
Nu îmi fac nici o iluzie: o atare afirmaţie va fi contestată, cu vehemenţă, din toate părţile. De aceea îmi îngădui să preîntâmpin câteva obiecţii.
1. “Statistica arată că…”. În general – după experienţa mea – la noi statistica arată ce vrea să vadă cel care o întocmeşte sau cel care o comandă (şi această frază poate fi luată ca o conjectură!). Dacă e o statistică “de raportare”, va reieşi din ea că mergem din bine în mai bine. Dacă e una “pe fonduri europene”, se va vedea că avem diverse probleme (după “axa prioritară” de la care e finanţat proiectul: de la “structurale”, la “de discriminare”). Statistici “pe bune” nu există în învățământ, dat fiind că notele şi evaluările nu se fac “pe bune”. În general toate formularele interne merg la Comisii de “evaluare” de care depinde finanţarea instituţiei, iar finanţarea – după cum bine se ştie – se face în România doar pe crieterii de “calitate”. Prin urmare, toate statisticile noastre debordează de “calitate” şi de “performanţe”. Honi soit qui mal y pense. Aşa că obiecţia mi se pare irelevantă.
2. “Nu putem face asemenea judecăţi cu privire la persoane…” (cu varianta, mai tehnică, “Ce înseamnă ‘slab’?”) Problema e aceea că aici nu atribuim – subiectiv – calificative studenţilor, ci “măsurăm” calitatea educaţiei din învăţământul preuniversitar. Conjectura nu-şi propune să facă nici o judecată cu privire la calitatea umană a studenţilor, la lumea lor lăuntrică sau interpersonală, la talentele lor native etc., ci vizează exclusiv acele lucruri care ţin de formarea lor şcolară şi care le sunt necesare pentru a urma – cu adevărat – cursurile unei facultăţi. Prin urmare ceea ce afirm nu trebuie înţeles deloc în sensul că studenţii de azi sunt “(mai) proşti” (nimic nu justifică un atare peiorativ!), ci în acela că au o educaţie şcolară mai precară decât cea a predecesorilor lor. Mai exact, că sunt cu şase ani în urma celor ce termină acum – în speţă sunt cam aşa cum erau aceştia din urmă la finele clasei a IX-a.
3. “Există şi studenţi foarte buni…” Sigur că da; atât talentul, cât şi tenacitatea apar cu regularitate peste tot şi în fiecare generaţie, în funcţie de un hazard cu neputinţă de formalizat. Numai că întâlnirea celor două – nemediată de şcoală – într-o persoană (pe care o mai ajută şi împrejurările pentru a izbuti în ceea ce îşi propune) mi se pare a fi un lucru atât de rar, încât e ridicol să-l generalizăm. Dat fiind că “raportările” “trebuie să” prezinte “performanţe”, ele vor prelua – metonimic – câteva cazuri deosebite (“olimpicii noştri”) şi le vor prezenta ca şi cum acestea ar constitui media şcolii româneşti. Evident, e o înşelătorie ieftină. Performerii – atâţia câţi sunt – tind în mod natural către locul în care îşi pot da măsura şi, în general, acest loc nu e în România. Aici rămân ceilalţi, cei despre care preferăm să nu vorbim. Pe scurt, talentele native (şi “copiii de familie bună”) intră în altă categorie, eu mă refer aici la grosul celor care umplu cele 96 de universităţi româneşti.
4. “Nu stăm mai rău ca alţii…” Asta vrea să spună că, peste tot, media (şi/sau mediocritatea) e cam la fel. Nu am competenţe pentru a mă pronunţa asupra situaţiei globale, însă a) problema mea mă doare pentru că mă priveşte personal şi b) în diverse părţi ale lumii (civilizate) există multiple filtre de selecţie socială a personalului care ajunge în funcţii de decizie. La noi nu există aşa ceva, drept urmare impostura pe care-o produce şcoala se converteşte la scară socială în incompetenţă, corupţie şi risipă. Aşa se explică ruina unuia din marile mituri postrevoluţionare: “schimbarea de generaţie”. Mai mult sau mai puţin, aceasta s-a realizat (politicienii de vârsta lui Ion Iliescu sau chiar a lui Adrian Năstase fiind din ce în ce mai puţini), însă generaţiile noi nu strălucesc deloc nici prin profesionalism, nici prin determinare (în slujba binelui public) şi nici prin ţinută morală. Atunci când o atare problemă vizează mii – sau zeci de mii de oameni – ea nu mai e imputabilă deficienţelor individuale ale unuia sau ale altuia, ci mediului în care s-au format cu toţii.
5. “De ce tocmai şase ani?” În definitiv nu putem periodiza altfel: la trei, la 4 (un ciclu de studii în şcoală), la 5, la 8, la 10 ani? Raţiunea, din punctul meu de vedere, e triplă: a) dat fiind că mă refer la Universitate, sunt nevoit să iau în considerare cel mai lung ciclu de Licenţă (cel de şase ani al mediciniştilor), b) periodizarea cu şase ani funcţionează şi în preuniversitar, dat fiind că gimnaziul + liceul, din care scoatem clasa a VIII-a şi a XII-a (în care nu se mai face materie, ci doar se toceşte – stupid şi steril – pentru examene), e tot de şase ani. c) În fine, cam atât mi s-au părut a fi şi ciclurile ministeriale de “răsturnare totală” a programei: de la d-l Liviu Maior la d-l Andrei Marga, de la d-na Andronescu la d-l Funeriu şi de la acesta până la d-l Pavel Năstase. În aceste intervale Legea şi curriculumul sunt alterate în mod succesiv, până când – practic – devin de nerecunoascut. Elevii – ca şi profesorii – trec printr-o continuă bulversare din care nu rămân decât cu ideea că singurele lucruri care contează sunt cele ţin de conformitatea formală la regulamentele ce se tot schimbă. În goana după această conformitate, orice conţinut e evacuat. Aceste răsturnări periodice au sfârşit prin a transforma şcoala într-un ritual gol de conţinut. La început ritualul mai lăsa loc unei parcele (diferită de la om la om) de improvizaţie; acum n-a mai rămas decât golul.
6. “Nu e peste tot la fel…” Sunt licee şi licee, profesori şi profesori, elevi şi elevi – nu putem reduce totul la schema unei butade. Nu neg diversitatea, dar acestui argument îi obiectez cu:
Varianta lui Maci a paradoxului săgeţii al lui Zenon din Elea: dacă fiecare om luat în parte, acolo unde e, îşi face treaba cu onestitate şi dedicaţie, cum se face că sistemul – în ansamblul lui – funcţionează din ce în ce mai prost?
Evident, avem la îndemână – întotdeauna – răspunsul “magic”: oamenii sunt buni, dar cadrul e prost, iar cadrul acesta e prost dat fiind că artizanii lui alcătuiesc o “conspiraţie ocultă” (în care fiecare bagă ce vrea şi ce-l duce capul). Aceasta e obiectivarea formulei: l’enfer c’est les autres. Altfel spus: noi, aici (la nivel din ce în ce mai mic – până la individ), ne facem treaba aşa cum trebuie, dar – mai departe – lumea e plină de ciudaţi care dictează aberaţii. Ca un corolar la această concluzie: dacă “cei de sus” secretă numai nerozii, şi ce facem noi, jos, nu contează, atunci cea mai bună atitudine e “rezistenţa pasivă”: “te faci că faci”, “spui ce se spune” şi beneficiezi de tot ce se poate beneficia. “Că nu eşti mai prost ca alţii!”
Mă opresc aici cu contraargumentele – acestea sunt primele care îmi vin în minte; dacă mi se vor formula şi altele, voi încerca să le răspund. Acum se cuvine să enunţ câteva constatări ale diferenţelor dintre studenţii mei de acum 6 ani şi cei de acum.
1. În urmă cu şase ani procentul care veneau cu o lucrare copiată (la seminar sau la examen) era rezonabil – cam o treime -; astăzi sunt aproape toţi. Dealtminteri, asta e şi miza: numărul impune: dacă toţi fac acelaşi lucru, acesta se cere considerat ca normă. Pot să bănuiesc că sunt profesori care cedează în faţa acestui argument.
2. În urmă cu şase ani cei cărora le atrăgeam atenţia că au copiat lucrarea aveau o tresărire morală; astăzi nu mai are niciunul. Atenţie: predau unor studenţi de diverse confesiuni religioase; n-am observat, niciodată, nici o diferenţă de raportare morală la copiat (care e o formă de furt) în funcţie de confesiune. Pentru toţi copiatul e una, credinţa e altceva. Credinţa – la fel ca iubirea – e “un sentiment frumos”, copiatul e o strategie de supravieţuire în cotidian.
3. La întrebarea de ce-şi copiază referatele de pe internet, toţi (dar absolut toţi) răspund că această practică e generalizată în şcoala generală şi în liceu. Toţi mi-au spus că au luat note mari cu lucrări copiate (şi nimeni nu i-a răsplătit când şi-au făcut treaba onest). Lucrul s-a banalizat într-atât încât a devenit rutinier. Morala e simplă: copiii aceia primesc note fără ca lucrările lor să fie citite.
4. Aproape fără excepţie, studenţii mei sunt plictisiţi de şcoală; nu-i interesează aproape nimic din ceea ce le spun (ori le-aş putea spune) eu sau oricare dintre colegii mei. Ei vor “practică”. Nu fac nici o deosebire între Facultate, unde practica decurge din exerciţiul gândirii, de şcoala profesională, în care practica se face manual. În fapt, studenţii vor să spună că ar prefera să nu citească şi să nu învăţe.
5. Reperele lor domeniale sunt, practic, nule. Ei nu au nevoie de Facultate, ci de un gimnaziu şi de un liceu temeinic făcut. Îi împingem dintr-un ciclu universitar într-altul cu speranţa că, în următoarea staţie, îşi vor mai spo(r)i puţin cunoştinţele. În realitate, la finele facultăţii, abia au nişte idei generale despre un domeniu sau altul. Majoritatea răman la acest nivel. Altădată era numit şcoală generală.
Cam asta e. La cum stau lucrurile, peste şase ani îi vom învăţa să citească. Sau poate nu. Poate atunci toţi cetăţenii ţării vor fi, prin lege, licenţiaţi la 21 de ani şi doctori la 26 de ani. E limpede că, în acest interval, nu putem face multe: nu putem termina o autostradă, nu putem face un tren de mare viteză, nu le vom putea găsi de lucru nici celor puţini care nu vor fi fugit până atunci şi, evident, nu vom putea scăpa, în nici un fel, de “actuala clasă politică”. Dar ceva – ceva tot putem face: putem fi prima ţară din lume – înainte de Coreea de Nord, Cuba şi Zimbawe – a cărei populaţie să aibe, în întregime, nu doar studii superii superioare, ci şi doctorat. Fie-mi îngăduit, ca – pe lângă cojectură – să fac şi o propunere: doctoratul să le fie acordat, postum, tuturor celor care au trăit cândva pe teritoriul României de azi.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
