În urmă cu două zile, doamna Ramona Ursu, autoarea acelui faimos articol în care îl condamnă pe Victor Ponta la două secole de închisoare, mi-a propus să facem un dialog, pornind de la textul pe care-l publicasem în Contributors săptămâna trecută sub titlul Mai avem 13 ani de rezistat. Mi s-a părut de aceea potrivit să ofer minunaților cititori de la Contributors rezultatul acestei discuții.
Copiii „golanilor” de acum 27 de ani
Ramona Ursu – Domnule Gabriel Liiceanu, spuneați recent, într-un articol de opinie publicat pe Contributors.ro, că mai avem 13 ani din cei 40, vârsta unei generații, pentru a scoate comunismul din noi. Mai avem 13 ani de rezistat era titlul textului dumneavoastră.Comparați România de acum cu eliberarea din sclavie a iudeilor din Egipt, pedepsiți de Dumnezeu să pribegească 40 ani pentru lipsa lor de credință, pentru îndoielile lor, și subliniați, folosind un citat, că „Dumnezeu îi scosese din Egipt, dar nu scosese încă Egiptul din ei”. Ce poate motiva atât de mult un popor, poate nu foarte ușor de clintit, dacă ne uităm la ultimii noștri 27 de ani, să rămână în stradă încă 13 ani, să lupte cu o moștenire grea, să își abandoneze într-un fel viața, practic pentru a și-o apăra?
Gabriel Liiceanu – Atenție, în textul meu, fiind vorba de o analogie și, să spunem, de o construcție retorică, cifra 13 nu trebuie luată în sens strict. „13” poate însemna o lună, un an, cinci ani, cincisprezece ani etc., de vreme ce, când e vorba de istorie, nimeni nu poate face prognoze. Va fi cât va fi. Sigur, titlul e pus în așa fel încât să stârnească curiozitatea cititorului: De ce oare 13? Cum a calculat autorul textului? De unde a obținut el cifra asta pe care o dă ca exactă? Citind apoi textul, el își dă seama că i s-a propus o analogie pornind de la cei 40 de ani biblici, cât durează traversarea deșertului spre Canaan. Deși, deși… Există aici și o anume rațiune a cifrei: 40 de ani e perioada în care, biologic, se primenește, prin schimbarea de generație, o societate. Și cum noi am parcurs 27 din 40 de ani, ar mai fi nevoie de 13, pentru ca societatea să ajungă să se curețe de toți cei care n-au putut să elimine din comportamentul lor reflexele robiei din perioada comunistă.
Acum, să încerc să răspund la fondul întrebării dumneavoastră: de unde a apărut așa, peste noapte, un popor reactiv, după 27 de ani de pasivitate și lehamite?
Primul lucru: un popor curge de-a lungul istoriei întocmai ca apa unui râu care, cu fiecare clipă care trece, e alta. Poporul român de acum nu mai e nici cel din 1990, nici cel din 2000, nici măcar cel din 2012. Cei care au ieșit în ultimele două săptămâni umplând stăzile cu indignarea lor civic-neagresivă, reprezintă, în linii mari, generația vârstelor cuprinse între 20 și 40 de ani, mânuitori ai unei tehnici de comunicare de top, extrem de mobili, de inteligenți, care nu mai sunt manipulabili la nivelul tehnicilor de manual securistic din anii ᾽50-᾽80 și care, în plus, ocupă funcții-cheie în activitățile de vârf ale societății.
Al doilea lucru: teoria mea e că, în ultimii ani, sentimentul de justiție, extrem de puternic la o parte din populația țării noastre, a fost satisfăcut prin ceea ce am numit „plămânul DNA”. Oamenii au respirat dreptatea printr-o instituție care de câțiva ani buni funcționează din plin. Or, guvernul proaspăt pus să conducă România, al cărui singur țel este să-și scape pletora de penali de pușcărie, a debutat printr-un atac frontal (și, mai urât, nocturn) la adresa justiției, bazându-se în mod greșit tocmai pe nereactivitatea colectivă de care vorbeați. A fost marea lui greșeală. Oamenii care au ieșit în piețe și-au dat seama că sunt pe punctul de a-și pierde organul prin carese respiră dreptatea și au reacționat fulgerător și imprevizibil.
Ce desparte Piața Victoriei de Piața Universității
Dacă ne uităm la evenimentele din stradă din ultimele săptămâni, ce credeți că este diferit față de momentele Revoluției, așa cum le-ați trăit dumneavoastră, din punctul de vedere al determinării oamenilor că pot schimba radical ceva în bine?
G.L. Așa cum n-are nici un rost să-l comparăm pe Dragnea cu Ceaușescu (în comunism se trăia în teroare, deci într-o societate în care secretarul general al partidului unic putea face tot ce-i trecea prin cap – putea aresta, tortura, ucide), tot așa nu are rost să apropiem, prin comparație forțată, decembrie 1989 de ceea ce se întâmplă azi. Oamenii care au ieșit atunci în Piața Operei la Timișoara sau în Piața Universității la București au avut în față nu jandarmi cărora li se ofereau flori pe care aceștia, plini de curtoazie, le ofereau la rândul lor doamnelor manifestante, ci trupe de soldați cu puștile încărcate care primiseră ordin „să tragă la picioare” și tancuri care, în drumul lor, zdrobeau trupuri. Acolo se striga, cu puștile îndreptate de la câțiva metri asupra ta, „vom muri și vom fi liberi” și acolo au murit împușcați, strigând asta, oameni în floarea vârstei. Acolo, prin diversiunea creată de Iliescu și ai lui, au fost împușcați, ca „teroriști”, oameni nevinovați sau trupe asupra cărora se trimiteau alte trupe. Acolo aveai balaurul în față și pe el îl înfruntai. Distanța dintre cele două momente istorice e distanța dintre sloganul Pieței Universității din decembrie 1989, „vom muri și vom fi liberi”, și cel actual, al PiețeiVictoriei, „rezist”. Ambele sunt magnifice. Într-unul era viața care își redobândea prețul prin moarte. Tinerii care au inventat acel slogan au descoperit, în genialitatea și în disperarea lor, cel mai solemn adevăr al vieții. Și anume că viața fără libertate e mai prejos ca moartea. Doar când în joc e libertatea, moartea devine superioară vieții. Dincoace, în „rezist”, e hotărârea fermă de a nu pierde prețul vieții deja dobândit. În primul slogan era sublimul disperării împinse la limită, în cel de-acum este dobândirea conștiinței care a invadat vertical spațiul vieții publice.
Dacă Dragnea are apetituri de tiran și e dispus să facă orice ca să-și salveze pielea, atunci trebuie spus că, din nefericire pentru el, și-a greșit epoca. S-a născut prea târziu. Trebuia să fie în floarea vârstei sub Gheorghiu-Dej sau măcar sub Ceaușescu. Așa, născându-se cu întârziere, vocația lui satrapică s-a manifestat într-un moment nepropice și, acum, săracul, trebuie să se descure încurcându-se printre ițele democrației. Sigur, dacă ar găsi culoarul liber, s-ar purta, respectând scara, ca Putin sau Erdogan. Să sperăm că acest culoar n-o să apară în istoria noastră.
Apoi să nu uităm că un individ ca Iliescu, într-o Românie care nu făcea parte din UE și nici din NATO, își putea face de cap oricum. Astăzi, deși, articulațiile Europei scârțâie, nu mai suntem chiar singuri pe lume. Asta înseamnă că oamenii care ies azi în stradă ies să apere, cum spuneam, ceea ce este al lor și care e amenințat să le fie luat cu japca. Atunci, în 1989, era de recucerit ceva ce fusese furat prin ocupație în urmă cu câteva decenii: libertatea. Sentimentul eliberării a țâșnit, după patru decenii de teroare, în direct dialog cu moartea.
Patru lucruri pe care le-am învățat despre democrație în 27 de ani
Dacă ar fi să vă gândiți la cinci lucruri pe care le-am învățat, în ultimii 27 de ani, ca popor, în privința regulilor democrației, care ar fi acelea?
G.L. Frumoasă întrebare. Dar nu-mi vin în minte decât patru. Iată-le:
Primul. Societățile democratice se bazează pe „marea fractură” reprezentați-reprezentanți. Reprezentanții trebuie să dea socoteală celor care i-au ales ca să-i reprezinte. Ei devin slujitorii lor. Ce nu vor să-nțeleagă politicienii noștri e faptul că sunt slujbașii noștri, nu vătafii noștri. Marea vedetă într-o societate modernă e cetățeanul anonim (cel reprezentat), nu deținătorul puterii (reprezentantul) și tocmai asta e splendoarea democrației. Desigur, oamenii puterii merg în mașini luxoase, sunt înconjurați de gărzi, se aferează la televiziuni, dau interviuri, merg cu un cârd de ziariști după ei, astfel încât ai fi înclinat să crezi că ei sunt adevăratele vedete. Dar puterea lor e trecătoare și nu puțini sunt făcuți să afle foarte repede că nu sunt altceva decât niște bieți muritori cărora, la un moment dat, li se urcă prostește puterea la cap. Nu puțini, în democrațiile bolnave, termină, ca Adrian Năstase la noi, dezonorați pe restul vieții.
Adevărata putere nu e a lor. Marele câștig al acestor 27 de ani a fost dobândirea statutului de excelență pentru cetățean. În comunism noi nu eram cetățeni, ci doar marionete ale votului, menite să dea o legitimitate formală puterii. Acum am descoperit că, pe lângă preocupările noastre vocaționale, avem și o meserie civică: supravegherea puterii care, când e aleasă, jură pe Biblie că se va dedica binelui nostru. Or, actualul guvern e alcătuit din sperjuri: nu ni s-au dedicat nouă, ci binelui condamnaților penali și blocării justiției. Cine, dacă nu noi, trebuie să-i oprim?
Există și democrații „silențioase”?
G.L. Sigur, ideală e o democrație în care politicienii își slujesc țara onest și lumea își vede de treabă. Nu credeți că aș fi mai fericit să vorbesc cu dumneavoastră despre cărți decât despre personaje ca Tăriceanu sau Dragnea? Ideală e o democrație în care cetățenii sunt muți, tocmai pentru că politicienii nu le dau motive să devină vocali, să manifesteze și să strige „jos!”. În Norvegia, Suedia sau Finlanda, în linii mari așa se petrec lucrurile. Noi suntem însă prea tineri pentru o astfel de democrație. La noi, splendid e deocamdată că, având politicienii pe care-i avem, am ieșit, iată, din torpoare civică.
Al doilea lucru pe care l-am învățat în anii aceștia e legat de cel dinainte: reprezentații sunt chemați nu numai să voteze o dată la patru ani, ci trebuie să vegheze în permanență la felul în care își fac treaba reprezentanții. („Ziua muncim, noaptea vă păzim.”) De ce? Pentru că orice funcție importantă într-un stat se termină, am văzut, cu urcatul puterii la cap. Când puterea nu poate fi controlată, ea sfârșește, chiar și în democrații, în paranoie și corupție. Marele părinte al democrației, Alexis de Tocqueville, înțelesese perfect că asta e marea primejdie a unei puteri nesupravegheate. Iată un fragment din Despre democrație în America, pe care, după gustul meu,n-ar fi rău ca fiecare politician și fiecare cetățean să-l recite zilnic la sculare. Textul a fost scris în 1840:
„Când totalitatea cetățenilor nu vrea să se ocupe decât de treburile particulare, partidele au toate șansele să devină stăpânele treburilor politice.
Putem vedea atunci adesea pe scena mare a lumii o mulțime reprezentată de câțiva oameni. Aceștia vorbesc singuri în numele unei majorități absente sau neatente; numai ei acționează în mijlocul unei nemișcări generale; ei hotărăsc în toate, după capriciul lor; ei schimbă legile și tiranizează după plac moravurile; și rămânem uluiți văzând în ce număr mic de mâini nevolnice și ticăloase poate cădea un popor mare.”
Altfel spus, orice individ în democrație e obligat moral și politic, indiferent de meseria pe care o are, să-și exerseze funcția de supraveghetor al puterii, adică meseria supremă de cetățean. E obligat, spre binele lui, să nu somnoleze. Asta nu au înțeles cei care, plini de lehamite și de o țâfnă de gust îndoielnic, au ales să nu iasă la vot pe 11 decembrie, și asta au înțeles în schimb cei care,de două săptămâni încoace, ies seară de seară în stradă.
Al treilea lucru. Marea „găselniță” a democrației moderne, una pe care a descoperit-o un filozof francez în secolul 18 (Montesquieu), este că puterea nu poate să se concentreze niciodată în mâna unui singur om fără să devină coruptă și abuzivă. Și că, de aceea, trebuie inventat un sistem în care ea se distribuie între trei instanțe diferite, care se limitează reciproc: instanța legislativă (parlamentul), executivă (guvernul) și juridică (parchetele și completele de judecată). Asta e celebra separație a puterilor într-un stat democratic.
Dezechilibrul puterilor care s-a petrecut la noi după alegerile din 11 decembrie este dublu: din cauza neprezentării la vot a unei mari părți a populației, parlamentul a devenit covârșitor pesedist și a estompat aproape total ideea de opoziție parlamentară. Împreună cu guvernul, evident tot pesedist, un singur partid a realizat o concentrație de putere enormă (atât legislativă, cât și executivă) și, abuzând de ea, a atacat cea de a treia putere, cea juridică, șubrezind statul de drept și punând în pericol însăși arhitectura societății democratice.
În sfârșit, transparența. Incredibila corupție la care s-a ajuns în țara noastră se explică în principal prin faptul că nu există o evidență riguroasă a felului în care se cheltuiește banul public. În Suedia, la începutul fiecărui an, Ministerul Finanțelor publică tot ce s-a făcut în anul precedent cu fiecare coroană din bugetul țării, precum și felul în care, dintre toate variantele existente, pentru executarea oricărei lucrări publice a fost aleasă varianta cea mai avantajoasă. Din cauza transparenței, în Suedia corupția tinde spre zero, în timp ce la noi e epidemică.
Poate fi educată clasa noastră politică?
Se pot schimba lucrurile esențial? Poate fi educată o clasă politică, poate fi ea domolită din a-și pune în aplicare planurile evident făcute pentru binele propriu, folosind vorba bună, demascându-i permanent intențiile? „Fără violență!” este apelul permanent făcut de oameni în stradă.
G.L. Nu, nu poate. Educația presupune umilitate, așezarea în poziția celui care vrea să-nvețe. Politicienii de la noi, beți de putere și îmbogățiți peste noapte, sunt bolnavi de aroganță. Nu pot fi „educați”. Pot fi, la o adică, ținuți în frâu, pot fi înfricoșați, dar nu educați. După Colectiv, strada a dat un semnal clar că nu mai vrea politicieni corupți: „Corupția ucide”. Partidele au început să-și facă coduri de onoare, criterii de punere pe liste etc. Praf în ochii oamenilor. În preajma alegerilor parlamentare, din cei puși pe liste la PSD și ALDE o grămadă erau inși cu probleme penale, în frunte cu șefii de partide. După ce a câștigat alegerile, PSD-ul a umplut parlamentul și, deopotrivă, ministerele de penali. Tupeul lor e uluitor. Un exemplu, la întâmplare. Vă amintiți, desigur, de cazul lui Mădălin Voicu, omul care, împreună cu colegul lui, Nicolae Păun, a fost pus sub urmărire penală pentru fraudarea fondurilor UE destinate integrării romilor. În urmă cu două săptâmâni, Mădălin Voicu a fost numit secretar de stat la Ministerul Culturii și Identității Naționale. Vă dați seama ce glumă grotescă? Un penal conduce Ministerul Identității Naționale! Alt condamnat penal și cu un nou proces penal pe rol conduce Camera Deputaților și face guverne. Un ins acuzat de mărturie mincinoasă și favorizarea infractorului ocupă, ca șef al Senatului, „a doua funcție în stat”. Se mai pune problema, în aceste condiții, să-i „educi”? Au rămas de mult, definitiv, repetenți. Au îmbătrânit în rele. În Piața Victoriei s-a vorbit recurent despre ei ca „hoți”. Dar sunt mult mai mult decât atât. Sunt infractori organizați. Marele merit al lui Dragnea (pe urmele lui Năstase), merit care l-a împins în fruntea PSD-ului, a fost tocmai cel de extrem de talentat organizator al răului la scară națională. El a făcut dintr-un partid, cu o vorbă a lui Lion Feuchtwanger, o organizație bine pusă la punct pentru aducerea la îndeplinire a ideilor diabolice ticluite de ștabi. Ce este „ordonața 13” dacă nu un nod diabolic, căci de nedesfăcut? Iar guvernul pe care l-a numit Dragnea, cu Grindeanu în frunte, s-a dovedit a fi, din prima clipă, un comando de executanți ai ideilor nocive născocite de șefi.
Ce-i de făcut?
De aceea și spuneați, tot într-un articol de opinie, că nu se poate purta un dialog onest cu actuala clasă politică aflată la putere, subliniind că „trebuie să fii tare naiv să-ți imaginezi că dialogul cu ei este posibil”. Ce e de făcut? Că vrem sau nu, aceștia sunt conducătorii pe care i-am ales pentru următorii patru ani. O parte a opiniei publice a vorbit, în ultima perioada, despre varianta alegerilor anticipate. O alta a scos-o complet din calcul, motivând că cetățenii trebuie să respecte regulile democrației, rezultatele votului din 11 decembrie. Președintele Iohannis a spus că „alegerile anticipate ar fi, în această fază, prea mult”. În lipsa unui dialog cinstit, a încrederii pe care poporul și-o poate pune în clasa politică actuală, care credeți că este calea pe care trebuie să meargă cetățenii?
G.L. Cred că sunt două lucruri de făcut. Primul: să-i ținem sub lupă, să-i arătăm așa cum sunt, în pielea goală, și nu așa cum se arată ei în chip pervers, ca dedicați binelui țării. Când Dragnea și-a prezentat guvernul, asemeni unui diriginte lotul de olimpici, ne-a asigurat că toți „sunt oameni de mare încredere și competență”, cu care a lucrat el și pe care-i cunoaște bine. Nu mă îndoiesc că pentru el erau „oameni de încredere”. Dar pentru noi? Ca și cum garanțiile date de cineva care organizează furtul de voturi și își angajează oameni din partid pe posturi fictive la instituții bugetare poate oferi garanții!
Deci ar trebui început cu asta. Dacă nu vor să plece pentru că au început cu acea fraudă nocturnă a ordonaței 13, vor trebui să plece când li se vor da pe față competențele și când se va vedea ce bătaie de joc la adresa întregului popor român e să-l dai pe mâna unor impostori. Florin Iordache, inginerul de la Fabrica de Mobilă din Caracal ajuns jurist și autor de legi, a devenit între timp, cu acea „altă întrebare” a sa și cu „fesul în cap”, erou de comedie. Dar ascultați-l pe cel numit la Agricultură cum vorbește! Are un discurs pus pe YouTube, care începe așa: „De fiecare dată când îți propui să analizezi fenomenul agricol, te împinge spre imensitatea lui, spre complexitatea lui, spre interdependența între factori, spre o analiză profundă și atentă, la analize în care trebuie să preiei cu dibăcie conexiunea factorială”. Și tot așa vreme de20 de minute. Este un delir pur! Eu n-am am mai auzit așa ceva de când sunt. Uitați-vă la doamna numită la Interne: își permite, într-un stat democratic, să facă liste cu „liderii de opinie” care „se află în spatele manifestațiilor”, ca și cum manifestațiile ar fi crime, și nu banale forme de exersare ale democrației. Păi, în aceste condiții, guvernul Cioloș a fost un vis frumos pe care l-am trăit câteva luni. Cu o excepție, se pare (ministrul de finanțe), nici un ministru din actualul guvern nu ajunge la glezna celor mai mulți din guvernul Cioloș. Nu trebuie lăsați până nu vor înlocui „organizația bine pusă la punct pentru aducerea la îndeplinire a ideilor diabolice ticluite de șefi” cu oameni capabili să gestioneze ministerele țării, timp în care DNA-ul să-și facă treaba mai departe, iar opoziția, câtă este, să semnaleze în permanență derapajele puterii. Acum, sigur, nu spune nimeni că lucrurile astea se rezolvă într-o lună sau că ceva ticluit de PSD are șanse să fie credibil.
În al doilea rând, trebuie umblat rapid – și aceasta trebuie să devină o revendicare urgentă a societății civile, impusă prin manifestații în fața CNA și prin efortul conjugat al ONG-urilor – la modul de funcționare al Consiliul Național al Audiovizualului. CNA-ul trebuie tras rapid la răspundere pentru felul în care și-a degradat mandatul, permițând la scenă deschisă, ani la rând, mutilarea minții oamenilor incapabili să se apere singuri de flagelul știrilor false și al manipulărilor grosolane. A lăsa milioane de oameni să trăiască în captivitatea calomniei și a minciunii este o cruzime, este un mod de a le schilodi mințile și de a-i expedia în peștera istoriei. Până când nu e oprit acest flagel, lucrurile nu se vor putea schimba în mod esențial. Vom avea 10% din populație cu mintea limpede și 50% cu mintea făcută terci. Trebuie cerută urgent depolitizarea CNA-ului.
Cărticica securistă cu divizarea și destrămarea țării
Unul dintre mesajele actualilor politicieni aflați la guvernare, propagat, zi de zi, pe toate televiziunile și preluat de unii dintre români, este că nu se dorește dezbinarea țării. Deși mesajul este unul corect – nimeni nu își dorește o țară dezbinată –, cine credeți că este de vină pentru această dezbinare, dacă ea există?
G.L. Ce sofism jalnic, aflat, cum spuneam tot în articolul pe care l-ați pomenit, „în desaga cu provizii ideologice din care, periodic, era scoasă cărticica securistă cu divizarea și destrămarea țării”. Ultima lui formulare am găsit-o în acel Apel clocit în culisele Academiei de istoricul de serviciu al Națiunii Române, Ioan Aurel Pop (cel ce nu uită niciodată să se prezinte ca „rectorul celei mai mai universități din România”). După ce adusese România în sapă de lemn, Ceaușescu ne spunea că trebuie să fim patrioți și să rămânem uniți în fața dușmanului extern, când, de fapt, el și mafia lui erau dușmanul care ne amenința zi de zi și ne furaseră țara.
Așa și acum. Societatea e, desigur, dezbinată. Între hoți și anti-hoți. Și nu cred că cineva poate susține că vom salva România unindu-ne cu hoții. V-am adus o formidabilă caricatură care spune dintr-o privire ce mă chinui eu să spun în o sută de cuvinte. Sper ca autorul ei, domnul Costel Pătrășcan, să vă permită s-o reproduceți.
