8 noiembrie 1945: batalioanele de şoc comuniste atacau manifestaţia din Piaţa Palatului Regal. 13/ 15 iunie 1990: miliţia şi detaşamentele de mineri iniţiau operaţiunea de lichidare a opoziţiei democratice, la instigarea inculpatului Ion Iliescu. 1 februarie 2017: gangsterii atacă jandarmeria, spre a sparge cea mai amplă manifestaţie postbelică de proteste. Trei imagini, trei instantanee, întinse pe şapte decenii. Şi un numitor comun: energia aceluiaşi proiect politic, care îşi are originea în leninism şi urmaşii săi ideologici.
Mineriada lui Liviu Dragnea, ce a culminat cu ordonanţele de noapte, atinge, o dată cu noaptea de ieri, o culme a abjecţiei politice. De această dată, revolta civică din Bucureşti trebuie oprită: noile grupări de mercenari ale puterii sunt pregătite să intervină. Sentimentul de reîntoarcere al istoriei este imposibil de reprimat. Este ca şi cum anul 1990 ar fi alături de noi, după aproape trei decenii. Atunci, ca şi acum, contestarea paşnică este suspectă în ochii unei ordini care a moştenit de la comunism reflexul totalitar. Atunci, ca şi cum, provocarea este citită ca pretext al tentativei de a face din dominaţia politică una definitivă şi absolută.
Continuităţile sunt mai puternice decât rupturile, în cazul României. Mistificările cosmetice nu pot înşela pe nimeni. Regimul lui Liviu Dragnea recurge, programatic, la întregul set de gesturi al fesenismului clasic. Pesedismul său este varianta adaptată şi îmbunăţită a guvernărilor autocratice care îl precedă. Statul de drept nu are nici o relevanţă, de vreme de partidul unic al României poate decide după bunul său plac. Separaţia puterilor în stat nu mai are nici un sens în această oligarhie care se slujeşte de legi ca de un instrument destinat propriei apărări de justiţie. Partidul se confundă cu statul, iar statul şi partidul se confundă cu Liviu Dragnea: el este, asemeni celor care îl precedă, sub comunism şi fesenism, voinţa suverană a acestei ţări.
De la comunism la pesedism, parcursul este unul previzibil şi dialectic. Este itinerariul unei ordini care se bazează pe dominaţie, pe intimidare, pe mituire socială şi pe subdezvoltare, este supravieţuirea inegalităţii ce interzice omului de rând accesul la demnitatea care este rezervată doar stăpânilor săi, este prelungirea privilegiilor şi arbitrariului.
Viziunea lui Liviu Dragnea despre stat este viziunea unei democraţii populare: totul se subordonează partidului, iar cei ce nu se supun sunt denunţaţi ca rătăciţi şi inamici ai naţiunii. Strategiile sale sunt transparente, căci el vin dintr-un trecut atât de familiar. Imaginarul domnului Dragnea este cel al unui secretar de partid: în Teleorman, satrapia sa, domnul Dragnea s-a putut instala în această postură clasică de despot. Alegerile din 11 decembrie i-au permis să îşi extindă domeniul, acoperind întreaga ţară.
Atacul detaşamentelor de ultraşi de astă-noapte este ecoul, deloc îndepărtat, al brutalităţii perverse cu care această ţară a fost dominată, vreme de decenii. Nostalgiile totalitare se transmit şi, o dată cu ele, tentaţia de a strivi pe cei care se ridică, în apărarea libertăţii lor.
În clipa în care România va fi o patrie de cetăţeni, drumul lui Liviu Dragnea se închide. Cariera sa nu mai poate dura într-o naţiune care se întemeiază pe valorile pe care le dispreţuieşte. Amploarea revoltei civice de de 1 februarie 2017 este una fără precedent. Apariţia brutelor în Piaţa Victoriei este reacţia de apărarea a unui regim care nu acceptă că timpul biciului şi al ordinelor ilegitime a trecut.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
