De ce fac oare ai noștri – politicieni, dar nu numai- salturi atât de spectaculoase dintr-o tabără într-alta? Apoi într-alta. Și, când te aștepți mai puțin, într-o cu totul și cu totul alta? Te întrebi, de bună credință fiind: de unde are X resursele interioare necesare pentru a se reorienta atât de rapid într-o direcție care ieri nu părea să-l reprezinte deloc, iar astăzi, uite, i se potrivește ca o mănușă? Ce are el și n-ai tu? O profitabilă lipsă de aderență la “principii” în general și la “principiile morale” în special? O neobișnuită flexibilitate a minții? O versatilitate emoțională supra-umană?
Inconsecvența este oare, în România, cu adevărat de-credibilizantă?
Eu una nu am văzut în viața mea un ins complexat, apăsat, chinuit de propria inconsecvență. Admit că, prinsă cu altele, șezând prin biblioteci, e posibil să-mi fi scăpat multe dintre cele care se întâmplă acum în țară. Perioada pre-alegerilor e întotdeauna marcată de evenimente stranii și de comportamente (politice) imprevizibile. Îmi cer, deci, iertare dacă, formulând niște reflecții generale în marginea inconsecvenței, fac cuiva - să zicem, vreunui penitent – o nedreptate.
Din câte văd, aud și înțeleg, în țara noastră, inconsecvența în general – cu cazul particular al inconsecvenței morale – nu complexează, ci propulsează.
Inconsecvența îți garantează întotdeauna ceva; nu doar o funcție sau un rol important în viața publică, îți garantează, în ultimă instanță, o viață constant bună, o așezare mereu pertinentă în lume și în trend.Inconsecvența, deci, îți dă, nu îți ia.Inconsecvența tecălește, nu te compromite. Într-un anumit sens, te face fericit.
Nu cumva există un soi de artă a inconsecvenței, o inteligență aparte a celui care scanează și revizuiește în permanență oportunitățile pentru a prinde valul cel mare? Nu cumva, acolo unde credeam că e vorba de un josnic cameleonism, era, de fapt, vorba de un suprem, brav meșteșug?
Trebuie să admitem că inconsecventul nu se face niciodată de râs. În primul rând, el este un “descurcăreț” pentru că știe cum să se descurce și cu el însuși, nu doar cu ceilalți. În mintea lui nu există clivaje sau disonanțe cognitive. Trăiește, deci, într-un continuum: Eu profund-Eu superficial, vederi de stânga-vederi de dreapta, comunism-democrație, populism-elitism,business-politică, plagiat-neplagiat, condamnat-necondamnat, vinovat-nevinovat. Toate curg frumos și în favoarea lui.
Sigur, veți spune, inconsecvenții sunt arătați cu degetul, denunțați, scuipați etc. Nu-i chiar așa, din două motive: 1. Reproșurile care i se aduc inconsecventuluinu ajung, practic, la el. Nu-l ating. 2. Cel care formulează reproșul nu crede, practic, cu toată inima, în propriul reproș. Nici criticatul nu “se simte”, nici criticul nu prea se ține de critică. În România se critică ușor pentru că nu se asumă nimic. Criticatul nu pune la inimă, iar criticul, deși face spume la gură, nu crede cu adevărat în ceea ce spune. Umoarea e una, principiul e alta. Iar în principiu, e vorba de umori.
Criticul și criticatul ajungă să funcționeze ca un frumos tandem. Au o convenție a lor, un schimb “corect” de interese și umori. Au metodele lor de a se asigura reciproc că lupta pe care o duc nu e o luptă pe viață și pe moarte. De această convenție nu trece nimeni, căci nimeni nu vrea cu adevărat să treacă. Amândoi au, poate, bănuiala (sau intuiția) nemărturisită că, dacă încerci să spargi crusta și să treci dincolo, s-ar putea să cazi. Să cazi în Marele Nimic.
Condiția esențială pentru a fi inconsecvent este să nu ai nimic esențial al tău.
Și pentru că veni vorba de acest Mare Nimic, amintesc cititorilor că, într-un alt text, am încercat să explic de ce cred eu că românii de astăzi nu mai au un raport constant-semnificativ cu propria moarte. Spuneam atunci că ei nu mai reușesc să-i deslușească înțelesurile de bază.
Și mă întreb acum: știm oare să votăm mai bine decât să murim? Nu cumva ne confruntăm, pe paliere diferite, cu aceeași problemă de fond? Nu cumva raportul nostru cu ceea ce este intim-semnificativ este unul esențialmente arbitrariu? Concret vorbind, nu cumva suntem complet dezinteresați de dinstincția dintre o notă de 10 și educația propriu-zisă a copilului nostru?
Mă văd, săptămânal, cu peste o sută de studenți. Mai și vorbesc cu unii-cu alții, prieteni, cunoscuți, vecini, dușmani. Mai citesc niște știri. Mai deschid – e drept, rar – televizorul. Admit că s-ar putea să mă înșel, dar mi se pare că, în România contemporană, demagogia este încurajată de toți, pe toate palierele. Adesea programatic.
Scriam cu câteva luni în urmă despre maniera în care un serviciu funerar religios tradițional, dizlocat din contextul iniţial de manifestare, se desfăşoară fără greșeală, dar paralel cu înțelegerea urgenței morții care rămâne, în esență, neacoperită, ne-înțeleasă, extrinsecă gesturilor solemne care ar fi trebuit s-o absoarbă și, ulterior, s-o reflecte, semnificativ, în afară. Spuneam tot atunci că, în România de azi, acoperirea personală a morții e aproximativă și neeficientă în primul rând pentru că nu suntem dispuși să renunțăm la nimic. Că vrem, adică, și dramatismul exclusivist al muritorului occidental care decide pentru sine termenii practici și condițiile simbolice ale propriei morți, dar vrem și ștaiful ritualic care promite o ieșire din scenă pompos-religioasă, agreată de majoritate. Le vrem și pe unele și pe altele. Le vrem, de fapt, pe toate.Vrem în rai, deși nu vrem să murim. De vină nu e neapărat slăbirea credinței, ci incapacitatea de a gestiona altfel decât simplist și conjunctural neajunsul de a fi muritor. N-am nicio dovadă că gestionarea problemei votului sau a implicării în viața Cetății sau a educației copiilor s-ar face pe criterii mai serioase și mai pertinente.
Într-o țară marcată iremediabil de comunism, competența existențială a oamenilor nu poate fi decât una debilă. Pe niște tradiții erodate și pe niște Principii care apar scrise cu “P” mare fără ca cineva să știe, totuși, de ce, s-au așezat strâmb niște comandamente neo-moderne care nu au cum să mijlocească între noi și lumea-cea-mare dintr-un motiv foarte precis: nu au fost asumate.
Ne lipsește nu doar disciplina spirituală, ci și înclinația morală de a face asta, ne lipsește, deci, nu doar exercițiul asumării personale, ci și convingerea că asemenea exerciții de asumare ar aduce “ceva bun”. Asta descurajează – pe toate planurile și la toate nivelele - încropirea unor “standarde de speranță” cât de cât adecvate la realitate, realizate cu resurse personale, întru scopuri personale.
Speranța “propriu-zisă” devine, într-un fel, imposibilă. Ne rămân doar iluziile. Visăm, deci, aiurea să avem ce au alții – făcând pe progresiștii. Visăm, deci, aiurea la cele ce-am avut (?) cândva – făcând pe ultra-naționaliștii. Visăm, deci, aiurea la ceea ce credem că ni se cuvine – făcând pe deștepții. Visăm, deci, aiurea la ceea ce vrem să ne dea alții: făcând pe proștii. În realitate, nu suntem deloc dispuși să simțim pe pielea noastră efectele asumării acestor “vise”.
Cred că Horia-Roman Patapievici avea dreptate când scria că nu am reușit niciodată să recunoaștem și să cultivăm esențialul. Tocmai de aceea este posibil ca întreaga noastră existență – ca oameni și ca națiune - să fie iremediabil marcată de o stare de imprecizie și de confuzie care face imposibilă asumarea propriilor interese.
Ziceam că bagatelizarea esențialului s-a aflat întotdeauna pe agenda comuniștilor. Ea se află acum pe toate agendele neo-moderneen vogue.
Tu, tânăr român, n-ai, din punctul acesta de vedere, nicio șansă. Spre orice te-ai îndrepta – spre căminul părintesc sau spre Occident - vei primi aceleași lecții. Ți se se propun, deci, insistent trei lucruri: superficialitatea în orientarea profesională, schimonosirea idealurilor și simplismul gândirii. Accesul la propriile mecanisme valorice și la propriile resorturi morale este, astfel, închis cu trei lacăte. În lipsa reperelor profunde, orice act contestatar și orice act de adeziune cade în logica nevrotică a reacției conjuncturale, neancorate în realități personale profunde.
Nu suntem, deci, fundamental necinstiți, ci fundamental dezinteresați de esențe. În viața de fiecare zi, asta se traduce printr-un refuzsistematicde a ne purta nouă înșine de grijă. Acum realizez că acest refuz de a ne lua în primire, refuz în care eu bănuiam cândva un soi de masochism național deprins în comunism, s-ar putea să fi devenit între timp o paradoxală artă a inconsecvenței!
Nu cumva incapacitatea noastră de a ne raporta onest și eficace la cele veșnice și la cele trecătoare a devenit, în timp, un excelent mecanism de apărare care ridică iresponsabilitatea și inconsecvența la rang de virtuți sociale? Să explic.
Lipsa de consecvență, adică de coerență interioară, fac din binele tău și din răul tău niște ipostaze conjucturale, vagmeritorii și tot la fel de vag imputabile.
În acest sens, inconsecventul aproape că nu este responsabil de binele sau răul făcut! Tocmai pentru că ambele sunt motivate de un sistem de umori, nu de un sistem de valori. Or umorile, cum e și firesc, vin și trec. Cine să ți le impute? Să ridice piatra cel (ne)-(u))moral!
Dacă ar fi să judecăm cu măsuri umane esențiale, e clar că ți se cere să fii preponderent bun pentru ca binele din tine “să se pună”. Dincolo de prostiile pe care le faci, dincolo de inerentele căderi, dincolo de hibele tale, ți se cere, totuși, să faci “dovada” unei voințe neînduplecate de a face bine. Ți se cer strădanii evidente și permanente care să te scoată din starea de nelimpezime morală. În lipsa unor bune intenții precise și susținute, cu efecte vizibile în realitatea celorlalți, nu prea se poate spune că ești un om de treabă. Omul de treabă este, în sensul acesta, omul consecvent prin excelență. Or omul de treabă, consecventul, e scump astăzi la vedere!
