Schimbările climatice nu sunt o problemă rezolvabilă prin mobilizarea unor resurse tehnice sau politice și articolele mele pe această temă de pe Contributors.ro stau mărturie despre imposibilitatea acestor demersuri. Am scris anterior că trebuie să plecăm dintr-un alt punct inițial, dacă dorim să înțelegem semnificația și importanța schimbărilor climatice. Am sugerat ca poziția de start să fie cea care consideră ființele umane a fi mai mult decât obiecte materiale, iar clima mai mult decât o categorie fizică a universului nostru. Am mai scris, de asemenea, că înțelegerea modalităților prin care schimbările climatice se conectează cu aspirațiile, nevoile și speranțele umane oferă posibilități pentru re-situarea culturii și spiritului uman în centrul înțelegerii schimbărilor climatice actuale.
Am încercat să demonstrez în articolele mele anterioare că schimbările climatice au astăzi un potențial mai mare ca idee mobilizatoare decât ca fenomen fizic. Iar ideile pot fi folosite, dar nu pot fi rezolvate. De aceea, schimbările climatice nu mai pot fi abordate doar ca o problemă ecologică în așteptarea unor soluții tehnice. Schimbările climatice nu sunt ca plumbul din benzină sau azbestul din construcții – substanțe fizice indezirabile, care pot fi eliminate sau interzise. Nici nu sunt o simplă problemă societală în căutarea unei soluții politice.
Schimbările climatice nu vor fi „rezolvate” prin știință sau tehnologie – deși știința va continua să producă noi revelații despre contribuția noastră la actualele variații climatice, iar tehnologia va continua să ne ofere noi modalități de a ne adapta și a trăi împreună cu schimbările climatice.
Am mai scris că schimbările climatice nu vor putea fi „rezolvate” nici economic, nici politic, cu toate că măsurile economice ar putea ameliora multe greutăți ale noii vieți sub clima variabilă, iar diversele politici vor căuta căi pentru acțiuni cooperante.
În fine, în ultimul meu articol, am subliniat caracterul vicios al problematicii schimbărilor climatice, care afectează sisteme deschise, complexe și imperfect înțelese și care, de aceea, sunt dincolo de simpla cunoaștere tehnologică și formele tradiționale de guvernanță. Pentru astfel de probleme, nici soluțiile elegante, nici cele stângace, nu lucrează satisfăcător.
Ce ne mai rămâne de făcut în aceste condiții?
Cred că avem nevoie să abordăm schimbările climatice ca pe o idee imaginativă, o idee pe care să o dezvoltăm și s-o folosim ca să ne îndeplinească diferite sarcini. Și pentru că ideea schimbărilor climatice este așa de plastică, o vom putea distribui în multe roluri pentru proiectele noastre și va putea servi multe din nevoile noastre psihologice, etice și spirituale. Voi descrie patru din aceste roluri mitologice – modalități de ordonare a realității – care, împreună, formează o oglindă unde ne putem vedea pe noi înșine și, simultan, societățile noastre colective. Cele patru mituri nu trebuie judecate a fi corecte sau greșite. Ele trebuie recunoscute ca istorisiri despre schimbările climatice ori ca reprezentări relativ fidele ale adevărurilor importante despre condiția umană.
Bun venit în lumea mitologiei climatice!
Termenul mit pe care îl voi folosi în acest articol are un sens specific antropologic și ne-peiorativ: el relevă înțelesuri fundamentale, care se găsesc la baza unor adevăruri asumate despre realitatea zilnică sau științifică. Miturile în sens ne-peiorativ se comportă ca niște puternice narațiuni împărtășite, prin care pot fi legate împreună perspective și oameni dintre cele/cei mai variate/variați. Funcțiile mistice, psihologice, sociologice și pedagogice ale miturilor sunt mai importante decât adevărul sau falsitatea lor „științifice”. Într-adevăr, miturile în sens antropologic transcend categoriile științifice de „adevărat” și „fals”.[1]
Cele patru mituri esențiale ale schimbărilor climatice[2] pe care le voi discuta în continuare sunt înrădăcinate în instinctele umane de nostalgie, frică, mândrie și justiție. Desigur, acestea nu sunt singurele mituri care pot fi construite în jurul schimbărilor climatice, iar instinctele umane asociate cu ele nu relevă în mod necesar valori umane universale. Dar pot fi, totuși, considerate drept unele dintre cele mai durabile instincte psihologice ale ființelor umane.
Mitul edenic sau Nostalgia paradisului pierdut
Am descris ideea de bază a acestui mit într-un articol anterior sub forma următoare: Clima este văzută ca un simbol al mediului natural sau sălbatic, o manifestare a Naturii-mamă care, la început, era pură și neprihănită și ar fi trebuit să rămână așa, neatinsă de oameni. Folosind metafora biblică, ar fi vorba de grădina raiului, Edenul sau paradisul, din care oamenii au fost alungați pentru păcatul originar săvârșit. Iar schimbările climatice sunt sinonime cu „natura pierdută”, o idee cu adânci rezonanțe în multe culturi.
Clima devine, astfel, ceva care este fragil și are nevoie să fie protejată sau „salvată”, scopuri care au alimentat, printre altele, romantismul și ecologismul ultimelor două secole. În acest context, o schimbare a climei, produsă de mâna oamenilor, este văzută ca un sacrilegiu, un atentat la puritatea primordială a Naturii, o amenințare pentru ultimele rămășițe ale sălbăticiei paradisiace. Clima primordială, neprihănită, este acum asimilată cu Natura-mamă (Alma Mater), cea care ne hrănește și ne îngrijește ca pe proprii ei copii. Am scris de mai multe ori despre cât de falsă această idee:
Nu există nici un climat în care omul să fie adaptat ideal, în sensul că i se va garanta o calitate decentă a vieții. Natura – Mama Natură, cum o alintă unii! – nu vrea ca noi să avem o speranță de viață de 75 ani sau o rată de mortalitate infantilă sub 1%. Natura, ca sumă a tuturor lucrurilor de pe Pământ, nu se sinchisește de ființele umane în nici un fel și ne atacă permanent cu ape infestate cu bacterii, cu călduri excesive, cu secete sau inundații, furtuni, uragane, sau tornade, insecte și alte animale purtătoare de boli, un mare număr de predători etc. Astăzi, privim moartea cuiva înainte de 30 ani ca pe o tragedie; în timpurile mai „naturale”, aceasta era speranța de viață.
Implicația subterană a acestui prim mit climatic este aceea că, prin schimbările climei, prin pierderea caracterului sălbatic al naturii edenice, oamenii se diminuează nu numai pe ei înșiși, ci alterează și ceva dincolo de ei înșiși. Această poziție mitică de nostalgie constituie o caracteristică dură și adâncă a mișcărilor ecologiste contemporane, care uneori răzbate la suprafață în unele forme de eco-teologie.
Mitul edenic se constituie într-un bocet primordial după o ordine pierdută și o stabilitate într-o lume naturală (și poate creată de Dumnezeu). Schimbările climatice erodează fundațiile materiale ale unui viitor utopic, un sentiment bine sesizat de profesorul Lucian Boia:
Istoria umanității se caracterizează printr-o anxietate endemică… este ca și cum ceva sau cineva are încerca să saboteze fără milă forța conducătoare a lumii și, în particular, clima sa.[3]
Mitul apocaliptic sau Frica de un cataclism climatic iminent
În limba greacă, ca și în Biblie, Apocalipsa înseamnă dezvăluire sau revelație. Dar în limbajul comun, termenul Apocalipsă se asociază cu distrugerea sau nimicirea divină. Este această ultimă accepțiune care alimentează o frică de viitorul vieții pe planeta perturbată de schimbările climatice antropogene.
Pentru ecologiști, repertoriul lingvistic al Apocalipsei climatice se bazează pe termeni alarmiști, precum „dezastru inevitabil”, „extincția speciilor”, „miliarde de oameni confruntați cu riscuri catastrofice, sau chiar moartea”, „puncte fără posibilitatea întoarcerii (pointsof no-return)” ș.a. Mass-media de toate felurile (presă, televiziune, radio, bloguri etc.) nu mai prididește să „sparie” lumea cu nesfârșite „breaking news” despre iminența Apocalipsei climatice. S-a ajuns până acolo încât să se afirme că Schimbările climatice sunt o amenințare mai mare decât terorismul internațional[4] ori că ne confruntăm cu o catastrofă climatică iminentă, inevitabilă ș.a.m.d.
Pentru audiența globală, mitul Apocalipsei climatice induce un sens al pericolului, fricii și urgenței conținute în afirmații ultimative de tipul „mai avem numai 10 ani să reducem emisiile sau să salvăm clima”. Dar efectul pervers al unui astfel de limbaj este acela că, de multe ori, conduce la apatie și scepticism în rândurile audienței. Multe studii – și nu numai cele legate de schimbările climatice – au demonstrat că promovarea fricii este adesea o metodă ineficientă, chiar contra-productivă, de a induce schimbări comportamentale. În concluzie, dacă aceste schimbări sunt ceea ce urmărește mitul apocalipsei climatice, atunci mitul se auto-distruge.
Mitul Turnului Babel - Mândria de a fi stăpânii Naturii
Rasa umană se caracterizează printr-un ego nemărginit, confident și independent, manifestat de la începuturi. Un exemplu timpuriu și caracteristic este mitul Turnului Babel:
Aspirația către un statul asemenea lui Dumnezeu, către lauda de sine și gloria personală, exemplifică ideea greacă de hybris – o mândrie nemăsurată, o supra-apreciere a forțelor proprii în confruntarea cu destinul și o dorință de a domina.Haidem să ne facem un oraș și un turn al cărui vârf să ajungă la cer și să ne facem faimă înainte de a ne împrăștia pe fața a tot pământul! Facerea, 11:4
