Problema dopajului revine periodic în actualitate, odată ce mari sportivi sunt depistați că au folosit substanțe interzise. Discuțiile în jurul subiectului au creat tabere și au adus în arena dezbaterii argumente și sentimente. Este clar că avem la orizont un subiect care se plimbă neîncetat pe banda lui Möbius. În mod ciclic, eroi se înalță și cad cu mijlocirea dopajului.
Sportivii care folosesc substanțe interzise nu sunt neapărat oameni răi. Sunt oameni care aleg greșit. Ei cunosc regulile, dar din diverse motive le încalcă. Așa se face distincția între erudiția și vocația etică, conform delimitării propuse de Andrei Pleșu[1]. Nu devii o autoritate morală în sport doar dacă știi regulile jocului. Trebuie să le și aplici, să te constitui într-un erou prin asumare. În lumea sportivă deraierea prin doping se numește conduită dopantă, un fenomen aflat în atenția cercetătorilor.
Oamenii de știință ne oferă studii captivante care argumentează că dopajul este de prisos și nociv. Un studiu global, realizat de cercetătorii australieni, arată că era dopajului nu a adus un salt atât de mare în istoria sportului. Cei de la Adelaide University au explicat că performanțele de la Jocurile Olimpice de dinainte de 1932 și cele ulterioare perioadei interbelice nu sunt atât de diferite[2]. S-au comparat inclusiv performanțele celor dopați cu ale sportivilor care se presupune că nu au fost în această situație. Singura diferență s-a consemnat în cazul sporturilor de iarnă, unde rezultatele au evoluat sub impactul saltului tehnologic.
În același sens, în 2015, France Television a realizat un experiment spectaculos. Opt sportivi de înalt nivel au acceptat să se dopeze în cadrul unui studiu științific pentru a vedea concret care sunt efectele. Experimentul a durat 29 de zile, timp în care sportivii au primit microdoze de substanțe interzise și au apelat la transfuzii de sânge. Din punct de vedere sportiv, cobaii și-au îmbunătățit performanțele, dar efectele secundare au arătat o paletă largă de reacții adverse. În primul rând, s-a dovedit că mult lăudatul pașaport biologic nu este suficient. În al doilea rând, sportivii au remarcat o agresivitate neobișnuită, li s-a făcut rău, s-au confruntat cu probleme dermatologice și musculare.
Adică de la statutul de Popeye se poate ajunge la postura de Hulk. Figura umană a marinarului e înlocuită de un profil robotizat și agresiv. În fapt, ce au făcut Ben Johnson, Lance Armstrong, Marion Jones sau Maria Șarapova ? Pe lângă faptul că au bulversat ierarhiile, ei au bătătorit aspectul coercitiv al dopingului. Au intrat în cercul vicios al fenomenului, consolidat în perioada Războiului Rece. Au obținut rezultate notabile și demersul lor a încurajat și alți sportivi să recurgă la substanțe interzise. Observăm că una din cauzele dopajului nu este neapărat dificultatea competiției, ci mai degrabă preocuparea, îngrijorarea sau bănuiala că adversarii sunt mai bine pregătiți și că se dopează.
Deseori am auzit propunerea resemnată de a lăsa dopingul liber : „Până la urmă, cam toți o fac, nu ?”. Doar că n-ar fi fair-play. Ar însemna să ne debarasăm de reguli, ceea ce i-ar face vulnerabili și pe sportivii corecți. Ar fi dispuși să se dopeze ca să poată concura cu ceilalți. Și ce faci dacă un sportiv fără posibilități se dopează la întâmplare ? Mai mult, liberalizarea sportului prin permiterea dopingului tot nu ar asigura un mediu egal de competiție. Discrepanțele economice nu avantajează deloc o asemenea propunere.
Regulile antidoping sunt percepute ca legi pentru protejarea sportivilor. Controalele respective își propun și asigurarea integrității sportului, dar și nevoia de a da un bun exemplu. Sunt câteva din principiile acțiunilor antidoping. Numai că sportul a devenit deja o chestiune despre cine are cele mai multe resurse. “Suntem într-un joc al absurdului. Laboratoarele caută substanțele pe care sportivii nu le mai iau, iar sportivii iau substanțele pe care laboratoarele nu le găsesc”, observa Jean-Pierre de Mondenard, unul dintre cei mai cunoscuți specialiști în problema dopajului[3].
Iar sancțiunile nu par să fie suficiente pentru a combate dopingul. Asta și pentru că deja mulți sportivi își conturează un brand atât de puternic, cu suporteri fanatici, încât un episod de dopaj este iertat. Mulți sponsori continuă să-i susțină. Spre exemplu, sprinterul jamaican Asafa Powell nu a dus lipsă de contracte de sponsorizare odată ce perioada de suspendare i-a expirat. Maria Șarapova nu și-a pierdut sponsorii după scandalul meldoniumului și încasează în continuare milioane de euro anual.
Există o indignare morală, dar care trebuie totuși nuanțată, deoarece noblețea sportului este pervertită și de alți factori. În plus, dacă alegem să condamnăm dopajul sportiv, atunci trebuie să blamăm și să ne preocupe și dopajul social. Sportivii sunt până la urmă reprezentanții unei societăți, compusă și ea din „atleți”, care aleargă prin viață dispuși, de multe ori, să reușească prin orice mijloace.
