Apariția ideii de homeschooling în variantă românească este dovada certă a existenței unui conflict vădit, declarat între părinții responsabili și școala care nu mai răspunde necesităților lumii moderne. Motivele sunt binecunoscute (elevii nu sunt tratați diferențiat, conținuturile inutile, adeseori anoste și nepotrivite vârstei, metodele învechite; educația chircește individualitatea și forțează dezvoltarea), iar părinții nu mai au răbdare să aștepte o reformă care nu mai vine.
Este limpede că, deși societatea este în continuă schimbare, școala românească a rămas cu mult în urmă – în secolul al XIX-lea – este incapabilă să se reformeze și în total dezacord cu progresul societății. Școala este un spațiu în care copiii sunt forțați să rămână până la absolvire; iar profesorii strâng rândurile pentru a se apăra de factorii exteriori pe care îi resping cu îndârjire – mai ușor cu părinții ăștia, să nu îndrăznească să ne spună nouă ce să facem! spunea de curând o colegă. Acolo unde ar trebui să fie o colaborare între părinți și școală, pentru că la mijloc este interesul copilului, apare o gâlceavă rușinoasă care nu îmbunătățește nicidecum imaginea profesorului.
Viziunea clasică prin care școala le oferă copiilor cunoștințe inabordabile altfel, pentru a-i pregăti să-și asume roluri specifice în societate nu mai corespunde realității actuale, în care importantă este capacitatea de a te adapta, de a înțelege și de a afla ce înseamnă lumea din jur. A învăța să înveți, acesta este obiectivul general al educației moderne. În consecință, școala nu mai trebuie să livreze elevilor informații atât de accesibile astăzi, ci mijloace, instrumente de a selecta, de a înțelege și întrebuința aceste informații. Iar școala noastră eșuează lamentabil să-i învețe pe elevi altceva decât cuvinte goale de sens. Am descoperit clase întregi de copii dornici să scrie după dictare pentru că ei nu știu, nu au înțeles sau nu pot. Adeseori cuvintele trec prin mâinile lor și mor în foaia scrisă pentru că ei nu aud și nu înțeleg. Au învățăt de timpuriu că ceea ce se predă la școală nu are legătură cu lumea reală, sunt lucruri de școală, obligatorii ca să iei o notă bună, dar inutile dincolo.
În acest context, nemulțumiți chiar și de învățătoarea cea bună, doi părinți celebri își retrag copilul din școală pentru a-l educa acasă, permițându-i fetiței să-și aleagă cursurile după bunul plac – echitație, scenaristică etc – activități al căror obiectiv pe termen lung este încurajarea dezvoltării personale și adaptarea la o lume într-o rapidă schimbare. Sigur, alte activități sunt plănuite cu ajutorul unor profesori. Avantajele acestei modalități de a-ți educa copilul sunt neîndoielnice, în măsura în care personalitatea copilului permite această abordare – un copil nestatornic, distrat, care nu reușește să se concentreze pe o anumită activitate o perioadă mai îndelungată de timp nu va fi avantajat de această libertate educațională. În acest caz, părinții își propun să ofere sprijin specializat din partea unor educatori, dar nu în cadru instituționalizat, ci prin meditații.
Maniera se îndepărtează totuși de modelul american, prin care s-a consacrat ideea de homeschooling. Pentru că la americani, rolul educatorului este adeseori preluat de unul dintre părinți, iar activitățile respectă curriculum național și sunt adeseori realizate cu sprijinul școlilor publice. De asemenea, elevii trebuie să participe la o serie de examene care să ateste că au atins un anumit nivel al cunoașterii. Dat fiind acest război deschis, a-ți educa copiii acasă este un deziderat care poate prinde contur pentru tot mai mulți părinți din România. Însă asumarea educării acasă are o serie de dezavantaje.
În primul rând, este costisitor să-ți educi copiii în sistem homeschooling: fie unul dintre părinți renunță la serviciu și își dedică toată atenția educației copiilor, fie sunt angajați profesori care să lucreze cu copiii. Din această cauză, educația prin homeschooling nu este o soluție decât pentru puțini copii din România, copiii acelor părinți care au mijloacele financiare să-și educe copiii acasă. Într-o țară în care în mediul rural rata de părăsire timpurie a școlii este semnificativ mai mare decât în celelalte țări europene, iar dintre factorii care cauzează abandonul școlar se enumeră și interesul scăzut al părinților pentru școală, este iluzoriu să considerăm homeschooling ca pe o activitate reformatoare sau o alternativă viabilă pentru educația din România.
În al doilea rând, dincolo de avantajele pe care le poate oferi homeschooling, există și un neajuns cauzat de lipsa legislației. Copiii care învață prin homeschooling nu vor avea diplome care să ateste că au absolvit studii. Nu consider că e un minus absența diplomelor, câtă vreme accentul cade pe formarea unor deprinderi și abilități concrete. Și totuși, în lumea reală, dincolo de familia în cadrul căreia se desfășoară educația, diploma este importantă, este o dovadă că ai participat la cursuri, că ai trecut prin școală, e o certificare dată prin asocierea cu instituția absolvită. De aici și toate fabricile de diplome care au distrus învățământul universitar românesc și nu numai. Suntem cu toții într-o alergare nebună după diplome de participare, umplem dosare cu adeverințe și obținem chiar salarii semnificativ mai mari pentru toate acestea – gradația de merit în învățământ. Într-o societate flămândă după diplome și care măsoară priceperea în grosimea dosarului sau numărul de pagini ale unei lucrări, un copil care nu are diplome va avea de suferit sau va fi pionierul unei noi lumi în care meritocrația autentică primează, o lume ideală, dar care se lasă așteptată. Școala publică are însă acest atu de a fi o simulare a realității, un pas în lumea reală, pregătind copiii pentru viitor, în modul cel mai brutal. Și din păcate, în felul acesta asistăm la un perpetuum mobile, creând copii după chipul și asemănarea înaintașilor, fruntași la numărul de diplome. În România, cadrul legal este inexistent, nu există nicio formă de echivalare, prin examene, părinții care vor să-și educe copiii acasă fiind nevoiți să apeleze la fabrici de diplome.
Dintre neajunsurile imputate educației prin homeschooling s-a vorbit despre absența dezvoltării comportamentale, lipsa interacțiunii academice dintr-o clasă de elevi. Însă, în școala românească, elevii se duc la școală numai pentru a fi împreună într-o sală de clasă, pentru a concura, a se lupta unii cu ceilalți pentru note bune, iar interacțiunea și comunicarea sunt reduse la minimum. Cu câteva zile în urmă, mi-am invitat elevii de clasa a VIII-a, la o discuție liberă, pornind de la tema unui coleg. Pe chipurile lor am citit nedumerirea la început. A trebuit să formulez rugămintea de câteva ori, ca să fie înțeleasă. Nu le adresam o întrebare referitoare la teoria literară discutată, ci le ceream să-și exprime un punct de vedere. Și, deși sunt copii inteligenți, nu au reușit să treacă de bariera de comunicare rezultată în urma anilor de tăcere, nu au vrut să vorbească. Școala românească nu este mediul care să îndemne și să promoveze comunicarea, decât cu puține excepții.
