În toamna lui 2014, atunci când nimeni şi nimic nu părea să îi stea în calea visului său prezidenţial, Victor Ponta era întruchiparea, vitală şi toxică, a hibridului ideologic şi politic ce îşi trăgea energiile din trecutul nostru recent: populismul său etnocratic evoca, în cheie autohtonă, ambiţia unui alt Viktor, Viktor Orban, de a uni, sub faldurile unei autocraţii etniciste, întreaga naţiune. Cei care nu aparţin românităţii prin sânge şi prin limbă, cei care nu aparţin acestui neam ortodox binecuvântat nu pot fi decât marginali, corpuri străine de trunchiul majestuos al urmaşilor lui Burebista, Decebal şi Mihai Viteazul. Formula identitară imaginată de Victor Ponta evoca, simultan, integrismul interbelic al lui Crainic şi Nae Ionescu, dar şi energia xenofobă a stalinismului naţional a lui Nicolae Ceauşescu.
După doi ani de la acea campanie memorabilă, visul lui Victor Ponta de a fi stăpânul acestei Românii milenare şi domesticite este, cel puţin în aparenţă, unul îndepărtat. Aparenţele mincinoase ale carierei sale academice sunt, în fine, eliminate şi impostura sa este expusă drept ceea ce este cu adevărat. Dar nucleul de toxicitate populistă al lui Victor Ponta este intact. Reacţia de solidaritate entuziastă cu preşedintele Erdogan este indiciul acestor afinităţi elective. Ucenicul din Bucureşti îşi admiră maestrul de la Ankara. Autocraţia modernă este edificiul elogiat.
Singurul obstacol este inamiciţia, intransigentă şi implacabilă, a unui alt exponent al democraţiei noastre- în Liviu Dragnea, preşedintele PSD, Victor Ponta are un duşman care ştie să mobilizeze întreaga paletă de artificii demagogice şi birocratice. De această dată, Liviu Dragnea nu mai doreşte să mai fie locotenentul nimănui. Dominaţia sa trebuie să fie totală şi definitivă. Perspectiva unui premier condamnat definitiv pentru infracţiuni împotriva democraţiei nu are nimic excentric în această parte de Europă.
În această ecuaţie, migraţia unui număr însemnat de fideli ai lui Victor Ponta către partidul lui Bogdan Diaconu este semnul unei posibile reorientări pe termen scurt şi mediu. PRU poate fi, în noul context al controlului exercitat de Liviu Dragnea în PSD, noul vehicol al aripei Ponta. Prezenţa unui demagog versatil şi amoral precum Mirel Palada în cadrul PRU este proba acestui nou interes. Chiar şi Mihai Sturzu, cel care agita steagul integrităţii morale în PSD, a descoperit în PRU limanul speranţelor sale.
Opţiunea în favoarea PRU este departe de a fi întâmplătoare sau inocentă. PRU nu este, asemeni PRM, o relicvă ridicolă a unui trecut extinct. PRU este veriga românească din lanţul de partide extremiste europene, un element din marea construcţie ce permite difuzarea, globală, a mesajului ce aduce împreună dreapta şi stânga radicală. Nu este un accident faptul că unul dintre europarlamentarii afiliaţi PRU a invitat , la o reuniune patriotică, pe Marine Le Pen. Uniunea sacră anti- atlantistă şi anti- democratică se face sub semnul simpatiei, mărturisite, pentru regimul de regenerare naţională al lui Vladimir Putin. Noua volatilitate europeană este mediul ideal pentru proliferarea unei sinteze seducătoare prin eclectismul ei. Sprijinul rus este dat fraţilor de crez autoritar şi xenofob.
