Ce neobişnuit! Într-un platou de televiziune, doi prieteni stau de vorbă: pe îndelete, metodic, punînd preţ pe disciplina şi pe îndrăzneala gîndului, pe gustul cuvintelor care îl formulează. Nu sînt mînaţi de agitaţia stridentă a imediatului. Nu se ceartă. Nu fac din interlocutor un adversar de amuţit ori de răpus. Nu au în buzunar soluţia pentru crizele planetei, nici monopolul infatuat al adevărului. Dau roată unor lucruri care ne privesc pe toţi, dar pe care, absorbiţi de iarmarocul mediatic şi politic, le pierdem prea adesea din vedere. Se ocupă în optsprezece dialoguri de speranţă şi de frică, de ură şi de proasta folosire a limbajului, de educaţie, de iubire şi de moarte, de sensurile unor parabole evanghelice, de simţul transcendenţei şi de umor. De cîteva dimensiuni ale omenescului dintotdeauna.
Şirul de emisiuni „Dialoguri de duminică” (TVR, 2011) a devenit o carte: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieţii, Humanitas, 2015. Puse în pagină, convorbirile pot fi parcurse fără grabă; le poţi percepe mai bine substanţa, nuanţele, ritmul, jocul de la o temă la alta, îmbinarea între rigoarea şi libertatea cercetării. Le poţi reciti pentru plăcerea pe care ţi-o dă stilul, expresia bogată, regia întîlnirii amicale.
Prieteni care stau ordonat, construit, de vorbă. Oameni pentru care prietenia înseamnă o sumă de întrebări şi de valori comune, alături de respectul pentru exigenţele logosului, pentru economia Spiritului. Chiar dacă îşi caută clarificările pe linii diferite – Gabriel Liiceanu pe linia filozofiei laice, Andrei Pleşu pe linia gîndirii religioase – fiecare dă găzduire celeilalte poziţii, o oglindeşte în propriul gînd, o pune, îmbogăţită, ca rezultat comun. Nu se află ei astfel în condiţia primă a filozofiei? Asta este filozofia în postura ei de început, în demersul ei viu: încercare, în dialog, de a face viaţa mai bună adăugîndu-i sarea gîndirii problematizante. În Grecia veche, a intra într-o comunitate filozofică însemna a intra într-un regim al dialogului. A cerceta împreună o temă – pentru a-i desluşi structura, dificultăţile, gravitatea existenţială, pentru a-i spori întinderea de sens – însemna a pune conştiinţa pe drumul lucid al interogaţiei. Însemna a atrage sufletul dincolo de interesele individualului, a porni persoana pe traseul creşterii ei spre universal.
Celor doi prieteni le izbutesc cîteva dintre trăsăturile care sînt, mi se pare, cele ale aşezării filozofice dintîi, dintotdeauna :
- Ordinea liberă a gîndirii. Ei propun asupra fiecărui subiect direcţii de înţelegere care fac mai limpede articulaţiie, tensiunile, treptele, pe scurt viul acelui subiect. Îl tratează cu metodă, dar stau deliberat departe de algoritmul didactic, sec, sărăcitor. Preferă saltul sensului, trecerea de la nuanţă la alta, de la un nivel la altul al subiectului. Îi marchează dimensiunile, punctele nevralgice, contradicţiile, marginile şi posibilele dezmărginiri. În ceea ce spun e participare, angajament personal, nu speculaţie profesorală rece. E cercetare cu propria lor experienţă de viaţă, de cultură, de reflecţie. La capătul dialogului, tema a căpătat un plus de vitalitate. Şi cu sporita ei vitalitate îl interpelează pe cititor.
- Ordinea deschisă a gîndirii. Interlocutorii nu „rezolvă” problemele de care se ocupă. Nu furnizează o sumă de explicitări cu pretenţia să lămurească „definitiv” tema, pentru ca, lămurită fiind, ea să fie bifată, lăsată în urmă, depăşită, părăsită. Să dea impresia că s-a spus tot ce era de gîndit despre ea şi că, astfel, o avem în stăpînire. Dimpotrivă, schiţează o hartă, o tematică mobilizatoare pentru fiecare subiect despre care stau de vorbă. Îi sugerează ramificaţiile, posibilităţile de a fi dus mai departe. Cititorul e îndemnat astfel să se alăture dialogului lor, să le prelungească dezbaterea cu propriul efort, să folosească din demersul lor ceea ce i se potriveşte. Reperele propuse sînt destul de puternic marcate pentru a-l orienta pe cititor. Sînt destul de convingător înfăţişate pentru ca să fie îndemnat să le ia asupra lui, să le folosească pe cont propriu.
- Ordinea amicală a gîndirii. Există între cei doi destulă concordanţă asupra cercetării şi destulă diferenţă a perspectivelor pentru ca dialogul să aibă nerv, dinamică. Amîndoi au în vedere persoana umană în demnitatea, contradicţiile, fragilitatea ei. Amîndoi cred că a filozofa înseamnă mod de viaţă, că existenţa de fiecare zi şi cea socială e de judecat în lumina unor principii şi a unor întrebări mai de sus, care definesc statura omului. Gabriel Liiceanu invocă, pentru aceste principii şi întrebări, cultura înaltă a Europei care de la lumea elenă la gîndirea modernă le dă tîrcoale şi expresie. Andrei Pleşu priveşte lucrurile şi din unghiul filozofiei religioase, al tradiţiilor spirituale care lucrează în orizontul transcendenţei. Dar cei doi fac drumul cercetării împreună. Se sprijină reciproc – prin armonie, dar încă mai bine prin contrast şi deschidere spre poziţia celuilalt – în parcurgerea unui subiect. Fiecare „reflectă” gîndul interlocutorului, îl reformulează, îi aduce confirmări, obiecţii, nuanţe, prelungiri. Asistăm la o parcurs cu paşi comuni, diferenţieri, puncte de regrupare şi acord, cu relansări, ocoluri, înaintări, cu cercetări ale principiilor şi plonjări critice în istoria recentă, în imediat, în ideologiile şi crizele lui. Fie că cei doi ajung la acord sau îşi menţin deosebirea de privire, dialogul strabate încă o etapă, îşi vede de drum, parcurge o nouă zonă de semnificaţii.
