Încep și eu de la eșec pentru că, vrând-nevrând, totul începe acolo.
Eșecul e intim al nostru. Ne vine perfect. E ca o haină bine croită, alunecând impecabil pe conturul inimii noastre, urmărind liniile sinuoase ale minții care l-a evitat în măsura în care l-a și făcut posibil. De bucurat, ne bucurăm cu toții la fel. De eșuat, însă, eșuează fiecare în felul lui. Eșecul ne subminează neiertător și ne propulsează, în egală măsură. Ne propune abdicarea și ne propune reinventarea. În sensul acesta, un eșec poate avea semnificația, intensitatea și anvergura unui eveniment fondator.
Și e, probabil, nevoie de talent nu doar pentru a scrie un jurnal bun, ci și pentru a concepe un proiect de viață “sustenabil”. Talentul de a administra și asuma ceea ce ți se opune și ceea ce-ți rezistă, talentul de a gestiona pierderea, scăderea și neputința e – riguros vorbind – înzestrarea cea mai înaltă: înzestrarea răvășitoare și vanitoasă a acrobatului olog.
Dacă doriți, eșecurile sunt acele membre-fantomă, puternic vascularizate cu care mergem, cu care apucăm și care ne dor toată viața. Noi, adulții, suntem toți niște miriapode. Am vrea, din când în când, să ne bucurăm de propriile victorii, însă durerile-fantomă nu ne lasă-n pace.
Consemnate în jurnale, victoriile capătă aproape întotdeauna o coloratură falsă, nefirească. Victoriile nu sunt niciodată la îndemână. Consemnarea lor stârnește în mintea diaristului ruminaţii nesfârșite: voinţa de a-ţi urmări (şi spori) proiectul de viaţă nu se suprapune niciodată cu putinţa de a bate efectiv drumurile care ți s-au pregătit; şi cu atât mai puţin cu robusteţea proiectului însuşi. A-ţi urmări viaţa scriind înseamnă să descoperi fisuri, incongruenţe, verigi slabe sau chiar verigi-lipsă şi, pierdut în meandrele propriei intimităţi, să constaţi acolo, „la malul” realității imediate, o dureroasă lipsă de eficiență:
“Zi caldă, soare nerecomandabil. Am de mers la o casierie. Ajung. Scriu pe o listă numărul codului personal şi încasez nişte bani. După mine, pe scară, casieriţa în picaj. V-aţi uitat pălăria, zice. – Nici o problemă. Am lăsat-o ca să nu uit servieta, zic.” Zice Livius Ciorcârlie.
Îmi pare că niciun jurnal autentic nu se poate constitui altminteri decât ca spaţiu al îndoielii. Aici fericirea, triumful şi pofta de viaţă răzbat rar şi anevoie, iar atunci când răzbat, sunt demontate fatal – şi superstiţios! – în cuvinte oarecare, fără amplificare stilistică, ca şi când aceasta ar fi condiţia de absorbţie a lor prin porii măriţi ai marasmului autobiografic: “lasă orice speranţă tu cel ce intri aici!” pare să-ți spună Jurnalul.
Ca orice creator, Mircea Cărtărescu se zbătea şi el, în primele sale jurnale, în perspectiva (imaginată?) a efectului de aneantizare pe care îl are – căci nu poate să nu-l aibă! – o carte abia terminată. În ciuda a ceea ce îndeobşte se crede şi se scrie cu privire la “efectul de nemurire” al artei pentru artist, orice operă gata de apariţie îşi invită, curtenitor, autorul să moară în chinuri. Deschid un jurnal, la întâmplare, și citesc:
“Mă-ntorc la frica mea patologică de la-ncheierea fiecărei cărţi. Mi-e frică de viitor, mă tem că n-am făcut nimic şi n-am să mai fac nimic. Inventez, în minte, cronici distrugătoare la carte. Scăderea catastrofală a reputaţiei mele. Dispreţul dând pe dinafară: iată-l pe Cărtărescu cel adevărat. Aburitor. Supraevaluat excesiv. Umflat ca broasca lui La Fontaine. Elevantul. Şi tot ce s-a mai spus (manieră, artificiu, “pagini leşinate”) spus din nou de două ori mai sarcastic. Un antimodel pentru autorii tineri. O falsă glorie, oficializată şi-ncremenită (în proiect). Pur şi simplu (mi s-a spus şi asta) un prost.”
Cu ani în urmă, după aparenta consumare a uriaşelor victorii ale Levantuluişi Nostalgiei, scriitorul Mircea Cărtărescu devenea una cu omul. Altfel spus, artistul se simțea deodată constrâns de umanitatea sa să se comporte, să se autoevalueze şi să scrie în virtutea calităţilor sale – dovedite – de artist. Or, pentru tânărul Cărtărescu, “şocul” propriei umanităţi a fost – mi s-a părut atunci, mi se pare și acum – unul însemnat.
După împlinirea vârstei de 34 de ani, omul Mircea Cărtărescu dădea semne de supunere la lume și vremi. Acea vârstă fusese menţionată fatidic la începutul primului jurnal: era momentul când viitorul său începea să se retragă în trecut. Acea retragere dramatică nedumerea artistul obişnuit să-şi tragă seva izolându-se “ca-n somn”, în propria interioritate.
Când somnul a-ncetat, subit, să mai nască superbi monştri cu aripi multicolore, i s-a luat, deodată, omului dreptul de a se mai revendica din creatorul care, cândva, visase pentru că dormise. Din instinct de supraviețuire, scriitorul matur Mircea Cărtărescu a inversat procesul, în virtutea unei tot mai acute conştiinţe de sine: doarme ca să viseze pentru a suprapune, astfel, atât pe plan poetic cât şi pe plan uman, realitatea cu visul: “Mi-e groază că voi fi luat drept un oniric, când de fapt realitatea mea este visul şi visul este realitatea”, scria el.
Creaţia sa de maturitate, cea care urmează Aripii stângi, este, îmi pare, o dureroasă strădanie (înecată apocaliptic în lacrimi, umori, sânge, neurotransmiţători, feromoni, ocitocină, polen şi praf sideral), de a aduce creatorul din halucinantul viitor al trecutului în limpezimea identităţii omului prezent:
“Şir de interviuri şi de cronici la cartea mea. Un climax al succesului social. Dar sunt un dublu devorator: ca scriitor trăiesc din substanţa copilului şi adolescentului care am fost, iar ca persoană publică din lumea literară trăiesc devorând scriitorul care am fost acum trei, cinci, zece şi cincisprezece ani.”
“Să rezist sentimentului îmbătrânirii. Să mă concentrez şi să mai ajung o dată şi înc-o dată acolo, în lumea care sunt eu. Acum sunt cu adevărat nimic, mai mult ca oricând, un nimeni absolut, dar să nu uit ce am fost şi să vreau să fiu mai departe M.C.”
“Acum câţiva ani, dominanta jurnalului meu era
. Acum ea ar putea fi – şi este – < nu mai pot să fiu> . Toată coerenţa vieţii mele, fiinţei, persoanei mele s-a dizolvat şi sunt un om în bătaia tuturor vânturilor, fără credinţă, fără interese, narcotizat intelectual şi sentimental, un hârb, o ruină”.
“Victoriile” punctuale ale lui Mircea Cărtărescu, cel puţin cele pe care le consemnează în jurnale, se desfăşoară, una câte una, în umbra înfricoşătoare a eşecului total. Spuneam și cu altă ocazie că victoria este mersul pe sârmă al Eu-lui; cum plasa de siguranţă lipseşte, a te purta, anxios, din victorie în victorie, printr-o lume mare, politică, abisală înseamnă a accepta, asemeni acrobatului (sau jucătorului la ruletă rusească), să te laşi tachinat, până la dezumanizare, de moarte. Căci ce om poate muri mai mult de câteva morţi fără a-şi pierde, definitiv, gustul şi interesul pentru Moarte, această inconfundabilă marcă a umanităţii sale?
Cărtărescu îşi primeşte şi priveşte victoriile cu înfrigurarea şi scepticismul celui căruia, muribund fiind, îi sunt umezite buzele cu apă rece; umezeala de pe buze este promisiunea stropului de Apă Vie care poate rupe blestemul bolii, şi este nostalgia şuvoiului de apă potabilă de la care se adăpa cândva, neîngrijit, însetatul sănătos. Cred că pentru Cărtărescu simţul personal al morţii se naşte şi se consumă în tensiunea presimţirii relaţiei cauzale dintre victoria de a fi şi eşecul de a scrie. Și mai cred că din aceeași încordare s-a născut, intimidat și intimidant, Solenoidul.
Gabriela Melinescu s-a așezat, îmi pare, destul de comfortabil, la polul opus. Dacă Mircea Cărtărescu îşi vedea prea uşor Nordul, ea își vedea prea uşor Sudul.
În volumele Jurnalului suedez sunt consemnate, zi după zi, emoţiile unor noi şi trudnice victorii.
” Nefericitele vizite la spitalele unde m-am umilit sângerând până în apropierea morţii m-au luminat asupra propriei mele voinţe, care se lăsa uşor înlănţuită de tenebroase pasiuni şi prietenii dăunătoare.
Amabilii doctori şi dragele surori medicale care uneori îmi ţineau tovărăşie (…) pentru că scaunul de lângă patul meu era mereu gol, mi-au povestit că eu aparţineam unei grupe sangvine speciale, cea numită “mister”, căreia îi aparţinea chiar Iisus Hristos, după proba facută în zilele noastre, folosindu-se giulgiul din Torino, în care Domnul a asudat picături de sânge. (…) În orice caz, această grupă rară este grupa sfinţilor, a persoanelor spirituale cu darul vindecării (healing) (…) Farmecul acestor persoane e inefabil, adevăraţi “zdrobitori de inimi”, dându-se ca exemple: preşedintele Kennedy şi Marilyn Monroe, a căror existenţă tragică e înconjurată de un luminos mister”.
Într-un decor nevrotic suedez, victoriile româncei răspândesc o lumină deopotrivă impetuoasă şi cumpănită: o rază de soare care locuiește, suveran, o lume a umbrelor; un neon în noaptea veșnică a deznădejdii generale.
“Sunt înconjurată de aceşti “bolnavi”, care au ghicit în mine curentul natural de healing. Prietena (…), când simte că depresia o strangulează, mă sună, chiar dacă e miezul nopţii, numai pentru a-mi auzi vocea, a se elibera, lăsând în mine zoaia psihică.”
Fiecare pagină din volumele Jurnalului suedez redă înserierea victorioasă a experienţelor de viaţă ale autoarei într-un spaţiu lăuntric deopotrivă sublimant şi, pe undeva, îndrăznesc să spun, mistificant:
“(…) esenţial e să-mi fac datoria, ţintind înalt acolo unde se depăşesc gânduri şi sentimente, succese şi insuccese şi tot haosul provocat de faptul de a fi în viaţă. Acolo unde sunt eu însămi cu adevărat, eliberată de “fructele vieţii” câştigate cu sudoarea frunţii şi asceza ascezelor (…) Simţurile mele sunt subtile şi trebuie să fie hrănite zilnic cu “acţiune” fără să se înlănţuie niciodată de ea. (…)”
“Am auzit comentariile cele mai plăcute şi profunde, depăşind cu mult recenziile primite la apariţia cărţii. E drept că la această întâlnire au participat numai critici şi scriitori suedezi de excepţie, cu o disponibilitate intelectuală fantastică.”
“Am visat că eram cu regele şi primeam cadouri, apoi cineva mă iubea şi mă ţinea în braţe, sus!”
“În fond, ar trebui să prefer indiferenţei familiaritatea dubioasă şi tracaseria răuvoitoare, ele fiind, poate, un fel de mişcări disperate către visul de a primi puţină căldură de la o fiinţă umană. Nu-i pot judeca pe oameni după propria mea natură. Şi la urma urmei cum sunt eu? N-am fost pusă niciodată în situaţia să cerşesc căldură de la cineva, aşa că nu ştiu nimic despre umilinţa de a fi respinsă, negată şi dusă în situaţia jignitoare de a trăi fără nici o simpatie de la cei care au fost atraşi de mine”
“În toate prieteniile se insinuează ceva ciudat. Mai ales dinspre prietenii care-mi fac confesiuni intime, lucru ce-mi repugnă total, din cauza caracterului meu pasionat ascetic.”
“Mi se fac declaraţii de dragoste (cu lacrimi!) tot din cauza atenţiei din ziare. Surâd – eu sunt aceeaşi persoană, şi succesul, ca şi insuccesul, mă ating numai la suprafaţă, neschimbând nimic din viaţa mea (…) Visul de azi-noapte e în sensul evenimentelor: eram îmbrăţişată tot timpul.”
În Suedia, scriitoarea româncă are prilejul unic de a-şi studia contururile propriei personalităţi în condiţiile ideale ale unui mediu lipsit de stridenţe, sălciu, rigid, zgârcit, monoton, reprimant.
