Câți oameni, tot atâtea păreri despre pașii de urmat pentru o reformă în educație care să scoată sistemul din starea actuală de inerție nocivă. Circulă ideea că problemele de calitate a învățământului sunt cauzate de slaba pregătire a absolvenților care intră în sistem, pe fondul retragerii profesorilor competenți. Profesorii buni pleacă și salariile sunt prea mici pentru a atrage absolvenți de top. Un comentator opina recent că două sunt măsurile care ar garanta succesul în educație: pe de o parte selectarea profesorilor în funcție de media de absolvire a facultății, de exemplu minim 8.5 și mărirea semnificativă a salariilor. Și pe agenda sindicatelor se regăsește aceeași idee că la rădăcina tuturor problemelor din educație se află salariile mici.
Viziunea este nerealistă, creșterea salariilor nu ar produce niciun efect în sensul îmbunătățirii activității profesorilor, ar aduce probabil niște zâmbete în cancelarii de-a lungul primelor săptămâni și mai multe prăjituri cu ocazia inspecțiilor. Dincolo de implicațiile economice majore ale dublării sau triplării salariilor profesorilor, această măsură ar genera o satisfacție fără rezultate în interiorul lumii profesorilor care se consideră disprețuiți, înjosiți, neluați în seamă, insultați, reprimați. Știm din alte contexte – de exemplu înscrierea copiilor în clasa 0 la școlile dorite – cum funcționează natura umană și putem anticipa că mărirea artificială a salariilor profesorilor va genera o concurență neloială prin șpăgi, nepotisme.
În ce privește selecția cadrelor didactice, aceasta nu se poate realiza exclusiv pe baza mediilor pe care le-au obținut studenții în facultate, renunțând la inspecția la clasă și la un examen național. Este inacceptabilă angajarea profesorilor debutanți pentru simplul fapt că ei au primit note mari în facultate. Motivele sunt evidente: pe de o parte, nu există o corelație directă între cunoașterea unui obiect de studiu și abilitățile pedagogice: un specialist în istorie nu este în mod necesar un pedagog bun. Profesorul nu trebuie să fie o enciclopedie bipedă, un roboțel rostind noțiuni, concepte, informații despre lumea din jur, el este un actor și un părinte deopotrivă, în rolul său de a crea caractere, de a modela și de a inspira bune practici și deprinderi care să pregătească copilul pentru viață. Mai mult decât un specialist, profesorul este un bun cunoscător al psihologiei copilului, știind cum să atragă, să stimuleze, să stârnească bucuria învățării, dorința de a cunoaște, de a fi mai bun. Un profesor care nu stabilește o conexiune cu elevii săi nu își duce la capăt menirea, rămâne exterior actului educativ și eșuează. Altfel spus, profesorul este educatorul, cel care formează, influențează în mod intenționat, sistematic și organizat dezvoltarea intelectuală.
Și ceea ce ne arată sistemele de educație performante, ca cel din Finlanda, este că profesorul nu mai este suveranul disciplinei pe care o predă, s-a renunțat la viziunea unică asupra disciplinelor de studiu oferită de un profesor, în schimbul încurajării documentării elevilor. Mai ales în clasele de liceu este promovată și sprijinită autoeducarea ca pregătire a tânărului pentru viață. În acest caz, rolul profesorului rămâne acela de a corecta, îndruma, orienta studiul individual sau în echipă.
Pe de altă parte, absolventul cu media peste 8.50 la absolvirea facultății nu va aduce nicio revigorare, nicio schimbare în educație, el fiind produsul perfect al sistemului, netezit de-a lungul anilor, șlefuit să semene întru totul cu cei care l-au format. Acesta va replica sistemul, îl va reproduce după chipul și asemănarea sa. Când am ajuns eu însămi de cealaltă parte a catedrei și am devenit din elev profesor mi-am dat seama că, fără să vreau, reiau ceea ce am văzut la profesorii mei la clasă. Regăsindu-mă însă în elevii mei, am simțit impactul nefericit al metodelor clasice și am căutat în panoplia de practici învățate în ipostaza de elev alte metode. Ca elevă, am avut șansa de a cunoaște și profesori extraordinari, nepracticanți ai vătămătoarei dictări și care puneau preț pe muncă asiduă, gândire critică – aplicată, nu teoretică, cum va oferi probabil disciplina cu același nume – comunicare, discuție liberă și, în fine, dezbatere autentică, cu argumente pro și contra. Și acești profesori m-au însoțit indirect mai târziu în munca mea.
Care să fie atunci soluția cea mai bună în privința selecției profesorilor? Înainte de a răspunde, țin să subliniez că binomul școală/ profesori – elev trebuie să se transforme într-un triunghi de lucru care să includă și părinții. Între școală și părinți apare de regulă un conflict: părintele își vede copilul nedreptățit și, când cere explicații la școală, profesorul se apără și are adeseori și o atitudine nepotrivit ofensivă susținând că el știe mai bine ce face, doar nu e părintele profesorul; fiecare să-și vadă de limitele sale. Nu sunt de părere că profesorul ar trebui să asculte indicațiile părintelui, dar cu mai multă înțelepciune să se distanțeze de situația dată, să încerce să înțeleagă motivațiile părintelui, așteptările lui, nevoile familiei, structura și felul în care se raportează aceasta la școală, să extragă de aici informații și să le folosească judicios. Integrând cele două lumi – cea școlară și cea familială – profesorul poate înțelege copilul mai bine și astfel îl poate ajuta. Constat că părinții sunt tot mai implicați în activitatea școlară a copiilor, ceea ce este încurajator.
O măsură practică care ar așeza lucrurile este întărirea autonomiei școlilor, în sensul în care acestea vor putea angaja profesori. E aproape straniu că profesorii, deși lucrează la școală, nu sunt angajații școlii, ci fac parte dintr-o rețea amplă ca o uriașă pânză de păianjen ierarhică. Din angajatul unui inspectorat străin și îndepărtat de profesor, cadrul didactic ar putea deveni angajatul școlii. În felul acesta profesorul ar fi stimulat să-și facă treaba. Nu de puține ori, am întâlnit părinți revoltați și disperați pentru că erau neputincioși în a îndrepta ceea ce se întâmplă în timpul orelor. Nu se puteau revolta împotriva titularului care avea să rămână la școală pentru totdeauna. Și cu toate acestea, copiii lor pierdeau timpul la ore și pierdeau șansa de a se apropia de un tărâm al cunoașterii esențial pentru dezvoltarea lor ulterioară. M-a întristat să descopăr copii descurajați și care simțeau o aversiune față de disciplină din cauza profesorului.
Cu puțin timp în urmă am fost și eu revoltată când imediat după ce a apărut Statutul elevului, un document care reglementează drepturile și îndatoririle elevului în învățământul preuniversitar, unii profesori au avut o reacție defensivă nejustificată față de cei care vor să pună profesorii la mâna elevilor și îi dau afară din clase. E vorba despre un articol care conferă o oarecare putere de decizie părinților: profesorul poate pierde o clasă în situație în care două treimi din părinții clasei doresc schimbarea acestuia pentru un motiv întemeiat și direcțiunea aprobă cererea. Mi-aș dori să reziste această propunere, dar cred că este iluzorie.
Revenind, cred că modalitatea actuală de selecție a cadrelor didactice, examenul de titularizare precedat de o inspecție la clasă garantează o verificare serioasă a viitorilor profesori. Problema o constituie mișcarea personalului didactic. Sistemul de educație gândit să protejeze pe cei intrați oferă tot soiul de avantaje titularilor, prin intermediul cărora s-a realizat o segregare a profesorilor. Când e bine să fii în interiorul sistemului, toți profesorii visează să ajungă acolo. Iar metodele prin care ei devin titulari în orașele în care concurența la titularizare este foarte mare fac ca în învățământul rural să rămână copii fără profesor. Practica e simplă: de regulă, profesorul se înscrie la titularizare într-un alt județ din țară, obține o notă bună la examen – cu care însă nu ar obține un post în mediul urban – se titularizează, merge la serviciu 1 an sau intră în concediu de creștere copil sau de altă natură și în primăvara următoare se transferă în orașul mult dorit, având prioritate. De multe ori, profesorul nici nu ajunge să vadă școala unde a fost repartizat. Metoda e mult mai răspândită decât ar părea, cunosc mai mulți profesori tineri titularizați în alte județe decât în București. Din clipa în care s-a titularizat, profesorul stă liniștit în scaun, din când în când e deranjat de câte-o inspecție de grad, dar de regulă treaba merge strună. E scandalos că un profesor care a dat ultimul examen acum 20 de ani sau mai mult predă în continuare la clasă. O verificare periodică a tuturor profesorilor ar fi binevenită, un soi de formare continuă obligatorie.
Coroborând toate acestei idei, consider că soluția potrivită este păstrarea examenului național obligatoriu pentru toți viitorii profesori, dar școala este aceea care ia decizia de a angaja un profesor. Dacă școala acceptă un profesor cu un examen dat acum 5 ani sau îi cere un nou examen, decizia îi aparține. Răspunzând pentru calitatea educației pe care o oferă, școala va fi îndemnată să angajeze profesori competenți. Concurența se va muta de la inspectorat la școală, acolo unde profesorul chiar va lucra.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
