Unul din putinele lucruri concrete si imediate pe care le poate face un guvern tehnocrat, cu mandat limitat la cateva luni, poate fi imbunatatirea unor chestiuni de guvernanta si de functionare a administratiei. Acest lucru trebuie facut prin clarificarea unor legi in care responsabilitatile nu sunt clare si prin aplicarea lor imediata si in practica.

Otilia NutuFoto: Arhiva personala

La inceputul anului, guvernul a adoptat niste modificari la Ordonanta 109 privind guvernanta corporativa a companiilor de stat. Vestea buna e ca modificarile aduc clarificari importante si au trecut si prin Parlament, in forma propusa de guvern, intrand in vigoare pe 4 iunie 2016 (Legea 111).

Ce aduce nou legea? Ceea ce stie lumea despre Ordonanta 109/2011 este ca a fost acea lege care a fortat, macar partial, selectarea competitiva a consiliilor de administratie si a managementului la cateva companii importante, in locul politrucilor obisnuiti de partid. Din pacate, aplicarea a fost partiala, cu multe intarzieri, in primii ani realizandu-se selectii cu adevarat competitive doar la companiile aflate sub monitorizarea directa a FMI-ului, si nici acolo pe deplin. Sa ne aducem aminte, de pilda, de selectarea “competitiva” a domnului Ciurel la CE Oltenia sau de scandalurile de la companiile de sub Ministerul Transporturilor, unde managerii si administratorii selectati competitiv fie au fost schimbati cu forta, fie au fost fortati sa-si dea demisia. Sa ne aducem aminte de scandalurile prin care au trecut de-a lungul timpului managerii de la Aeroporturi Bucuresti, CFR Marfa sauTAROM. Intarzierile in aplicarea OUG 109, care pana la finele lui 2014 schimbase conducerea doar pentru 33 de companii mari de stat din cele peste 1500 de companii centrale si locale, sunt bine analizate intr-un raport al Ministerului de Finante. Problemele sunt legate de neasumarea unor responsabilitati clare pentru aplicarea legii, confuzii privind rolul statului ca proprietar vs. companii si conflictele inerente de interese din cadrul autoritatilor care detin companiile, de pilda, intre functia de policy maker si functia de administrator de companii. Ca sa dau un exemplu: e greu sa ai ca atributii de policy eficienta energetica, dar sa si detii companii care isi maximizeaza profitul cand vand mai multa energie.

Ca urmare, intarirea Ordonantei 109 si inzestrarea acesteia cu niste “colti” e o idee excelenta, chiar daca inca nu sunt rezolvate toate problemele. Iata ce clarificari aduce Legea 111 si in ce masura acestea sunt suficiente.

1. Ordonanta 109 se orienta aproape exclusiv pe selectia managerilor si consiliului de administratie / supraveghere, dar nu construia si un cadru suficient de clar de responsabilizare a statului ca proprietar, a administratorilor si a managerilor de companii. Ceea ce lipsea din lege era in primul rand definirea mai larga a cadrului de guvernanta pentru aceste companii. Pe langa numirea unor oameni competenti, independenti politic si preocupati de bunul mers al companiilor, trebuia definit intai:

- de ce detine statul unele companii? Pentru profituri care sa devina dividende la buget, pentru furnizarea unor servicii publice (ex constructia de sosele sau administrarea fondului forestier sau accesul la servicii de comunicare), sau pentru obiective mixte? Acest lucru se cheama “ownership policy”, o definire clara a politicii statului privind activele pe care le detine si sunt administrate de companii sau regii autonome. In acest moment, Legea 111 are elemente clare de “ownership policy”, in special prin introducerea unei “scrisori de asteptari” cu privire la ce asteapta statul proprietar (autoritatea tutelara) pentru fiecare companie.

- mai general, ce inseamna serviciu public sau “serviciu de interes economic general”? Serviciul de interes economic general SIEG se refera la activitati economice care n-ar fi produse de piata libera, de pilda, retele de transport, servicii sociale etc si pe care statul trebuie sa le finanteze clar si transparent, indiferent ca sunt produse de o companie de stat sau privata. E important ca SIEG sa fie definit si sa fie finantat clar si transparent de la buget. De pilda, subventia de la RATB sau CFR Calatori e exemplul de finantare tipica pentru un SIEG produs de o companie. SIEG este un transport sigur si mai putin poluant decat alternativa, iar statul ii aloca o anumita valoare acestui serviciu. Un cadru de guvernanta corect este acela in care “statul” face contracte de serviciu public pentru furnizarea acestor servicii, alocand o finantare clara de la buget, de pilda, 10 lei / calator / km sau 15 lei / tren / km, intre autoritatea tutelara si compania care presteaza serviciul.

In Romania, problema apare inca de la definirea SIEG (o legislatie fragmentata si cu multe situatii neacoperite, de fapt, nici nu se stie cate servicii publice sunt furnizate in tara asta). Chiar acolo unde serviciul e definit, contractele nu sunt intotdeauna clare, valoarea serviciului e calculata prost sau, pur si simplu, contractul nu este pus in aplicare, cum a fost cazul ani de zile pentru subventia pentru CFR Calatori, mult subfinantata si intarziata in fiecare an.

De ce e importanta definirea SIEG pentru o buna guvernanta a companiilor de stat? Cele mai multe companii de stat nu sunt pur comerciale, ci au intr-o masura mai mica sau mai mare elemente de serviciu public. De pilda: Posta furnizeaza servicii postale, DAR asigura in acelasi timp si acces la astfel de servicii si in zone unde serviciul nu e economic. Hidroelectrica vinde energie intr-o piata concurentiala, DAR cateodata trebuie sa gestioneze apa in asa fel incat sa reduca riscul unor inundatii. CFR Calatori incaseaza bilete de la cei care circula cu trenul, DAR statul vrea sa si stimuleze un mijloc de transport mai sigur si mai putin poluant. Pe scurt, companiile de stat au obiective de multe ori conflictuale; ca sa poti trage la raspundere un manager pentru rezultatele financiare ale companiei, aceasta nu trebuie sa finanteze servicii publice din profituri obtinute comercial; iar serviciul public trebuie finantat de stat, definit ca atare intr-o lege in care e clar ce servicii publice anume vrea statul sa furnizeze. Abia cand se dezbate o asemenea lege si finantarea ei de la buget putem discuta de “mai mult stat” vs “mai mult privat”.

Asadar, Legea 111/2016 clarifica politica de proprietate a statului pentru aceste companii, dar ramane inca neclar definit SIEG, ceea ce ar necesita, probabil, o lege in sine care sa clarifice criteriile SIEG si o inventariere a acestor servicii la nivel central si local.

2. Se stabilesc niste responsabilitati clare si coerente pentru stat ca proprietar, administratori si manageri. Foarte pe scurt: o companie are un plan de administrare, aprobat de AGA dupa ce e analizat de CA. Planul are o componenta de administrare si una de management. Cea de administrare e facuta de CA – care raspunde; cea de management, de directori – care raspund. Ambele componente trebuie sa fie coerente si consecvente cu “scrisoarea de asteptari”. Ambele au indicatori clari de performanta financiari si nefinanciari, care se gasesc chiar in contractele de mandat ale membrilor CA, respectiv directorilor. AGA monitorizeaza performanta CA, CA monitorizeaza performanta directorilor, intr-o maniera formalizata cu termene, criterii si sanctiuni.

Ca sa evitam vechea problema a responsabilitatilor impartite pentru decizii, aprobarea AGA e necesara pentru tranzactii de peste 10% din cifra de afaceri, iar tranzactiile de peste 100.000 de euro sunt aduse la cunostinta actionarilor.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro