Puncte cheie:

Valentin NaumescuFoto: Arhiva personala

• Hillary Clinton şi Donald Trump reflectă sintetic profilurile politice actuale ale celor două jumătăţi ideologice ale naţiunii americane, între care s-a creat cea mai adâncă falie de după al doilea război mondial;
• Paradoxal, niciuna din cele două jumătăţi nu este astăzi pe deplin mulţumită de reprezentarea ei în cursa pentru Casa Albă, Hillary Clinton fiind departe de a capacita entuziasmul electoral de acum opt ani, stârnit printre democraţi de flamboaiantul Barack Obama şi de sloganul său Yes, we can!, iar republicanii fiind de-a dreptul dezbinaţi de candidatura scandalizantă a magnatului imobiliar Donald Trump, care vrea să arate că va face revoluţie politică, va întoarce totul pe dos şi va arunca în aer practicile guvernamentale de până la el;
• Nevoii de înnoire politică, semnalată insistent în sondaje de societatea americană celor două mari partide tradiţionale, i s-a răspuns distorsionat, în două moduri foarte diferite. La democraţi, doza de împrospătare a fost prea mică, doamna Clinton fiind, în esenţa vieţii şi carierei ei, reprezentanta perfectă a sistemului politic american din ultimii 25-30 de ani, în timp ce republicanii şi-au administrat o supradoză de schimbare a discursului politic, ajungând să oglindească o Americă de-a dreptul isterică, aflată într-o periculoasă nevroză şi luptă de negare a tot ceea ce a însemnat politica internă şi externă a Washington-ului în ultimele decenii;
• „America uzată” are experienţă politică şi administrativă (iar rutina nu este întotdeauna un lucru rău, până la un punct), este predictibilă şi moderată dar obosită de încercările trecutului, desigur adeptă a principiului „corectitudinii politice”, asigură continuitatea marii viziuni şi a proiectelor strategice ale Statelor Unite în lume, dar va propune societăţii americane vechile scheme de guvernanţă ale establishmentului din anii 90, vechile principii, vechile mecanisme decizionale, girând implicit un declin controlat al superputerii SUA pe plan mondial precum şi o permanentă atenuare a spiritului conservator al Americii, dublată de o diluare a American Dream, care dădea strălucire şi atractivitate Statelor Unite la jumătatea secolului trecut;
• „America isterică” trăieşte intens şi coleric obsesia anti-establishment, proclamă schimbări de amploare cu o suficienţă aproape iresponsabilă, pare devorată de nevroza reinventării unei Americi puternice dar indiferente pe plan internaţional, al cărei etos vine parcă de undeva din izolaţionismul anilor 39-40, vorbeşte despre „măreţia” Americii dar se vrea protejată de ziduri, are stridenţe, ostilităţi şi idiosincrazii şocante (interzicerea intrării musulmanilor în Statele Unite, respingerea Acordului de liber schimb cu Uniunea Europeană, dezangajarea financiară din NATO) concomitent cu toleranţe politice derutante (colaborarea cu Rusia lui Putin, dialog cu Coreea de Nord etc.);
• Pentru Uniunea Europeană şi pentru România în particular, victoria pe 8 noiembrie a „Americii uzate” în faţa „Americii isterice” ar putea fi speranţa, chiar dacă lipsită de entuziasm, a continuării în parametri obişnuiţi a angajamentelor Statelor Unite în regiune şi a menţinerii ordinii mondiale pe un platou nu lipsit de crize, dar cel puţin gestionabil în linii mari.

*

Ceea ce am prevăzut încă de la sfârşitul iernii, s-a confirmat. Hillary Clinton şi Donald Trump au câştigat detaşat alegerile primare în partidele lor şi vor obţine nominalizarea pentru prezidenţiale, la Convenţiile Naţionale din iulie/august. Aşa cum scriam pe 3 martie, în plină desfăşurare a alegerilor primare, „bătălia celor două jumătăţi ale naţiunii americane, agravată de criza reprezentării”[1], este patognomonică pentru lipsa de inspiraţie, de substanţă şi de atractivitate a leadership-ului american actual, pentru impasul în care au intrat clasa politică şi cele două mari partide tradiţionale, în special Partidul Republican.

Nu este chiar o linie de fractură, pentru că eu nu cred că America este ruptă între democraţi şi republicani, că nu ar mai exista punţi de legătură iar ţesutul social ar fi distrus, dar este cu certitudine o tensiune adâncă, aparent ireconciliabilă între cele două mari viziuni asupra relaţiei stat-piaţă care domină societatea americană, la care se adaugă neputinţa partidelor de a veni cu soluţii credibile şi cu candidaţi sub 70 de ani.

Cererea de înnoire politică este, aşa cum se ştie, masivă. Oferta a fost mediocră. La nivelul statelor şi la nivelul federaţiei, cetăţenii americani transmit de ani buni, prin rezultatul multiplelor cercetări şi sondaje de opinie, că manifestă o nemulţumire în creştere faţă de viaţa politică. În esenţă, polarizarea şi radicalizarea ideologică reprezintă tot o formă a protestului şi a nemulţumirii faţă de starea lucrurilor. Critici faţă de sistem formulează şi republicanii, şi democraţii, şi indecişii. Fără îndoială, „America isterică” oglindită în tiradele lui Donald Trump este o extrapolare a acestei stări de spirit negative din politica Statelor Unite şi o căutare disperată, dar simplistă, de soluţii.

Reideologizarea Americii pare totodată una din moştenirile politice majore ale celor două mandate ale lui Barack Obama, aşa cum arată Sever Voinescu[2] în una din finele sale analize asupra vieţii politice de peste Atlantic. În general, mega-tensiuni de acest tip sugerează apropierea unor momente critice în parcursul unor societăţi. Finalul unei epoci istorice şi începutul unei noi ere, pe care nu o putem încă denumi pentru că nu îi ştim cu precizie liniile de evoluţie, o eră mai bună sau mai rea decât precedenta, pot avea loc odată cu alegerile prezidenţiale din 8 noiembrie sau se pot fi amânate, dacă „America uzată” mai reuşeşte încă o dată, cu greu, să se impună la urne. Cu o victorie a lui Trump, „explozia” ar avea loc acum, deopotrivă pe plan intern şi internaţional, şi s-ar putea dovedi curând necontrolabilă, în timp ce cu Hillary Clinton Revoluţia se amână.

Hillary Clinton ar putea oferi un timp preţios sistemului politic şi administrativ american de a găsi soluţii de reformare, chiar prudente, limitate şi poate considerate de unii insuficiente, înainte ca lucrurile să se prăbuşească aproape complet din perspectiva (ne)încrederii americanilor în rolul guvernului în viaţa lor, dar şi al Americii în lume. Sub Clinton, America nu se va schimba în mod esenţial, dar nici nu va face show TV şi nu va demola casa, promiţând cu uşurinţă construcţia uneia noi, din temelii.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro