Că nu le pasă, este evident din faptul că orașe întregi votează liniștite candidați cu grele dosare penale. Dar e la fel de vizibil și dacă asculți o discuție oarecare despre bani: majoritatea românilor sunt deranjați de faptul că unii au mult mai mulți bani decât ei, dar nu de felul în care i-au obținut. Sigur, spun, așa, ca un fel de parolă necesară, “Toți fură!”, însă e mult mai mult o constatare decât un motiv de indignare. Pentru destui, e doar un capăt de aserțiune; fraza întreagă, inclusiv partea nerostită, este “Toți fură, numai eu nu reușesc, fir-ar să fie!”

Dar de ce este așa?

1. Pentru că nu realizează că de la ei fură.

În septembrie 1977 eram la cules porumb (“muncă voluntară” obligatorie), la începutul anului II de facultate, pentru o lună, la Sarinasuf, în marginea Deltei. Am aflat că a murit bunicul meu și am cerut o învoire de trei zile (două le făceam pe drum), care mi s-a acordat. Am plecat cu un coleg învoit medical (avea o situație stomatologică severă) și, în lipsă de altceva, am făcut autostopul. Ne-a luat un camion care ducea de la Tulcea la București șapte tone de făină de pește. Șoferul avea vreo 30 de ani și ne-a vorbit tot drumul. Era un admirator sincer al lui Ceaușescu: “L-am auzit ieri la ședința aia, erau sute de oameni în sală, numai mărimi, miniștri și așa mai departe, și el a spus, l-am auzit cu urechile mele: «Sunt unii care nu prea vor să muncească… Chiar și în această sală…»!! Vă dați seama ce curaj!? Că erau acolo numai miniștri și prim-secretari și alți șefi!” Asta, așa, în treacăt, pentru cei care încă mai cred că a trăi într-un sistem înseamnă automat că înțelegi din el măcar o iotă și poți să faci analize comparative…

În ultima parte a drumului ne-a explicat ce căuta pe drumul acela. Nu era o sarcină de serviciu, ci un ciubuc personal. “Am un șef, inginer, pâinea lui Dumnezeu, i-am zis «Șefule, mă reped și io până la Tulcea, că am o combinație cu niște făină de pește!» și el mi-a zis «Nu mă interesează, nu vreau să știu, mergi sănătos!» Bineânțeles c-o să-i dau partea, dar spuneți și voi dacă nu merită! După aia a trebuit să aranjez și cu ăla de la Transport, un băiat de zahăr, el face pontajul, mă-nțelegi, în fiecare zi mă-ntreabă «Cât ai umblat azi, Costică?» și io-i spun «Nu prea am avut comenzi, p-aci, prin București, să tot fie vreo 20 de km» și el zice «Bine, bă Costică, hai că-ți pun 200, e bine?» Și-acu mi-a dat motorina pe barba lui, cum să nu-i dau și lui după ce vând marfa!?”

După care a urmat concluzia: “Că io așa zic, că dacă furi matale un pic și fur și eu un pic, toată lumea e mulțumită, nu?”

Noi eram prea tineri, iar el era prea hotărât ca să îndrăznim să-l întrebăm de unde fură. Al cui este ceea ce fură.

Atunci am fost uluit de raționament, dar acum știu: una dintre cele mai grave consecințe ale comunismului este – până azi – implantarea în noi a sentimentului că e ok dacă furi de la stat, sunt banii lui, ai statului, luați de la noi, firește, deci e cumva ca și când ți i-ai recupera. S-ar putea ca ideea să fie mai veche, căci “A-ți fura singur căciula” e probabil o vorbă de dinainte de 1945, dar ceea ce altădată părea o dobitocenie izolată, amendată de expresia menționată, a devenit ulterior concept și mentalitate națională.

În realitate, dragă Dorel, TOT ceea ce se fură, se fură de la tine. Inclusiv când se fură între ei doi hoți. Însuși faptul că sunt în libertate e un rapt din ceea ce ar trebui să fie al tău, o nedreptate care ți se face (și) ție personal.

2. Pentru că sunt ei înșiși complici la furt.

Ei, adică noi, să ne-nțelegem, nu mă dau de-o parte.

În primul rând, orice luare de mită presupune și o dare de mită. Dacă nimeni n-ar da, nimeni n-ar avea ce să ia și fernomenul ar fi inexistent. Câți români n-au dat niciodată mită? Să ne înțelegem, nu e mită darul oferit din inimă și pe bună dreptate medicului care te-a operat cu bine. E vorba despre mită acolo undeva cineva obține ceva ce nu i se cuvenea sau i se cuvenea, dar avea de așteptat și prin mită le-a luat-o altora înainte. Câți dintre noi n-am făcut asta niciodată?

În al doilea rând, câți dintre noi plătesc pe chitanță toate serviciile la care apelează. Zugravul, faianțarul, instalatorul, depanatorul de electronice, meditațiile copiilor… Toate acestea sunt venituri netaxate, adică evaziune fiscală. Aici funcționează o capcană logică: nu sunt bani furați, fie și de la stat. Ba da, acea parte din ei care ar reprezenta în mod legal impozitul nu mai ajunge la bugetul de stat, exact acela pentru care tu, Dorele dragă, faci mitinguri şi ceri să ţi se dea mai mult din el.

Nu vorbim despre un fleac. Proporţiile sunt foarte mari, pentru că fiecare sumă implicată e mică, dar e parte din zeci, poate sute de mii de sume surori.

Acest punct este și motivul subliminal pentru care penalii au reușit să impună ideea de “vânătoare de vrăjitoare” și să se victimizeze. Dorel acceptă foarte ușor că DNA exagerează, pentru că… nu se știe niciodată!

3. Pentru că nu-i interesează decât presupusa eficiență.

“Habar n-am și nu mă interesează, poate că fură, dar măcar ne-a asfaltat străzile!” Sau “o să ne scape de..” sau “e tare, are relații, o să rezolve” etc. Din cauza celor descrise la p.1, Dorel chiar nu înțelege că, dacă respectivul n-ar fi furat, în loc de trei străzi putea asfalta 30 (sau tot județul, în unele cazuri…)

4. Pentru că cifrele mici sunt irelevante, iar cele mari impalpabile.

“L-a săltat DNA pentru o mită de 10 000 de euro, haida-de! Păi, zece mii am și eu! Ce, ăștia-s bani!?”

Pe de altă parte, covârșitoarea majoritate dintre noi nu putem înțelege sume de ordinul milioanelor de euro. Sunt abstracții. Degeaba încercăm să le convertim în posesiuni (terenuri, mașini, case), tot aia e. Se știe: un eveniment cu cinci morți e o catastrofă, unul cu 240 000, ca la tsunami-ul din Indonezia, e o cifră. Chiar dacă am văzut imagini!

5. Pentru că speră să aibă și ei într-o zi mulți bani și nu cred că asta se poate face în mod cinstit.

Este un motiv extrem de profund și cu implicații pe termen foarte lung. În absența unor oameni cu idei de afaceri geniale, gen Henry Ford sau Bill Gates, în absența unei burse pe care să se poată da lovituri de oridinul sutelor de milioane, într-o țară în care nu există aproape deloc producție, ci doar servicii și comerț, oamenii refuză să creadă că se pot face averi în mod cinstit. Dar vor să aibă și ei averi! Rezultanta acestor două premise este absolut naturală: hai să nu mai vorbim despre asta!

Probabil există mai multe cauze pentru care marea majoritate a românilor este dezinteresată de o eventuală curățire, fie și parțială, a României, în sensul diminuării semnificative a furtului și a corupției. Pe acestea le-am identificat eu. Sunt interesat de orice eventuală completare.

Credința mea este că 1 000 sau 10 000 de hoți nu pot prăda sau distruge o națiune de 20 de milioane de oameni – decât dacă o mare parte a acesteia este complice, fie și doar prin tăcere, apatie, dezinteres. Nici nazismul, nici comunismul n-ar fi putut exista dacă foarte mulți oameni n-ar fi ridicat din umeri, pe motiv că nu-i privește, de pildă, ce se află și ce se-ntâmplă dincolo de zidurile și gardurile de piatră ale lagărelor.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro