Puncte cheie:
- După eşecul Tratatului Constituţional din 2005, respins (surprinzător, în contextul optimist de atunci) în referendumurile din Franţa şi Olanda, Uniunea Europeană a intrat într-un lung şi complicat şir al crizelor, care se agravează în prezent sub presiunea noii provocări a „crizei imigranţilor” din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, pe care Uniunea se dovedeşte incapabilă să o gestioneze rezonabil;
- Principalele crize identificate şi abordate până acum, cu rezultate relativ modeste, au fost: criza economică (după 2008), criza politică (dificultatea tot mai mare cu care se ajunge la un consens decizional şi de direcţie strategică), şi criza instituţională (nemulţumiri crescânde legate de performanţele instituţiilor europene, acestea invocând la rândul lor limitări ale competenţelor şi lipsa pârghiilor eficace de intervenţie);
- A patra dimensiune a crizei europene se profilează însă tot mai pregnant: criza legitimităţii, dublată de nevoia puternică a unui discurs refondator al Uniunii Europene, bazat pe condiţiile şi provocările secolului XXI;
- Faptul că jumătate din populaţia Austriei a votat în alegerile prezidenţiale candidatul partidului de extremă-dreapta, dincolo de victoria la limită a unui pro-european, adusă de voturile prin corespondenţă, care au creat o diferenţă finală de doar 31.000 voturi la nivel naţional (0,6%), rămâne un semnal sever al ideii că o parte importantă a cetăţenilor încep să pună sub semnul întrebării valorile şi însăşi raţiunea de a fi a Uniunii Europene;
- Votul strâns pentru Brexitul din 23 iunie, chiar presupunând că o majoritate la limită a britanicilor se va opune în cele din urmă ieşirii Regatului Unit din Uniunea Europeană, sau ascensiunea Frontului Naţional în Franţa şi a Alternativei pentru Germania în alegerile regionale, respectiv respingerea Tratatului de Asociere UE-Ucraina în referendumul din Olanda, toate arată amplificarea opoziţiei cetăţenilor la continuarea procesului de integrare europeană şi, foarte probabil, stoparea acestui proces politic;
- Tensiunea între principiul fondator „Ever closer Union” şi principiul democraţiei şi suveranităţii naţionale se adânceşte. Uniunea Europeană fără democraţie s-ar întoarce la Imperiu (o versiune extinsă, actualizată tehnologic, a Sfântului Imperiu Romano-Germanic), iar democraţiile suverane fără Uniunea Europeană s-ar întoarce la confruntarea statelor naţionale, care a caracterizat practic istoria modernă a continentului;
- Tehnicizată în exces, Uniunea Europeană a devenit o colecţie ternă de regulamente şi norme, pierzând „fiorul politic” care a însufleţit etapa părinţilor fondatori Jean Monnet-Robert Schuman-Konrad Adenauer-Alcide de Gasperi;
- Cine şi cum ar putea „reinventa” astăzi Proiectul European, la peste 70 de ani distanţă de al doilea război mondial, (re)legitimându-l în faţa unei generaţii care nu mai are memoria şi angoasa conflictului militar de pe continent, care se simte din nou atrasă de discursurile identitare, xenofobe şi (uneori) autoritariste, şi care pare să nu mai vadă beneficiile construcţiei europene comune?
*
Criza de legitimitate a Uniunii Europene mijeşte în sondajele de opinie din tot mai multe ţări membre. Eurobarometrele indică scăderea suportului popular pentru procesul de integrare europeană spre niveluri critice, care aproape că ar trebui, dintr-o perspectivă pur democratică, să determine organizarea de referendumuri de reconfirmare sau de recunoaştere a unei alte voinţe politice a cetăţenilor, de la caz la caz. Pe de altă parte, ştim prea bine că intrarea într-o logică a referendumurilor naţionale ar duce curând la desfiinţarea de facto a Uniunii Europene, la blocarea şi anularea dimensiunii supranaţionale (federale sau confederale) pe care se întemeiază în esenţă Uniunea, politicile şi instituţiile ei.
Dilema pare aşadar perfectă. Tensiunea axiomatică între principiul Europei unite şi solidare, căreia i s-a cedat o parte semnificativă din suveranitatea naţională a fiecărui membru (aceasta este, în fond, diferenţa esenţială între Uniunea Europeană de acum şi sistemele de alianţe între statele suverane de dinaintea războaielor mondiale), şi pretenţia confirmării tuturor deciziilor politice sau economice prin procese democratice la nivel naţional sugerează o contradicţie ireconciliabilă. Având în vedere competitivitatea tot mai intensă la nivel global şi interconectarea cu alte mari centre de putere (Statele Unite, China, Rusia), Europa nu mai poate fi în prezent şi unită, şi compusă din state naţionale absolut suverane. Proiectele privind „Uniunea fiscală şi bancară” sau Uniunea Energetică sunt bune exemple în acest sens, care cer o opţiune clară. Oamenii vor trebui curând să aleagă, iar alegerea lor va fi de o importanţă crucială pentru destinul generaţiilor viitoare.
Continentul european, atât de greu încercat în secolul XX de experimente naţionaliste şi autoritariste, nu poate renunţa nici la Uniunea Europeană, nici la democraţie şi statele naţionale suverane, fără să plătească un preţ dureros. Dar clivajul între cele două paradigme se adânceşte ameninţător, chiar dacă liderii momentului se străduiesc să ne liniştească şi să ne convingă că lucrurile funcţionează în continuare. În absenţa unui discurs refondator, este limpede că Proiectul European şi statele naţionale (chiar democratice fiind) nu se mai suportă reciproc. Imposibila alegere se apropie de punctul culminant.
Ce s-ar întâmpla astăzi dacă cineva ar forţa alegerea unui principiu în detrimentul celuilalt? Uniunea Europeană fără democraţie s-ar întoarce la Imperiu (o versiune extinsă, actualizată tehnologic, a Sfântului Imperiu Romano-Germanic), iar democraţiile suverane fără Uniunea Europeană s-ar întoarce la confruntarea statelor naţionale, care a caracterizat practic istoria modernă a continentului. Cu siguranţă nu ne-am simţi confortabil sau în siguranţă, nici într-o variantă, nici în cealaltă.
Desigur, cel mai puternic argument pentru construcţia Comunităţilor Europene în anii 1950 a fost teama. Teama de război, de o nouă rivalitate franco-germană, de o eventuală expansiune a influenţei Uniunii Sovietice într-o Europă occidentală aflată în sărăcie şi lipsuri. Italia, de exemplu, a fost la un pas să cadă sub guvernarea comuniştilor, imediat după război, pe cale democratică. CIA şi serviciile secrete occidentale au acţionat pentru a se asigura că Partidul Comunist Italian rămâne în opoziţie pe durata efortului de revigorare economică a ţării. Planul Marshall a avut şi el un anumit rol politic intern. N-a fost uşor. Resentimentele bălteau, societăţile erau confuze, iar direcţia politică şi strategică nu părea în primii ani foarte clară. Dar teama de divizare şi de război i-a unit în cele din urmă pe vest-europeni (6 state la început, apoi 9, apoi 12 la sfârşitul Războiului Rece) iar succesele, bunăstarea şi dezvoltarea economică au apărut. Ce le mai uneşte acum, concret, pe cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, dincolo de o retorică pro-europeană superficială şi tot mai neconvingătoare? Ce teamă mai ţine unită construcţia europeană?
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
